ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2487/2010

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

sentința penală nr. 99/PI din 15 aprilie 2010 Curtea de Apel Timișoara, secția

penală, în temeiul art. 278

1

alin. (8) lit. a) C. proc. pen. a

respins plângerea formulată de petentul F.N.I. împotriva rezoluției de

neîncepere a urmăririi penale dată în Dosarul nr. 562/P/2009 al Parchetului de

pe lângă Curtea de Apel Timișoara.

În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen. a obligat

petentul la plata sumei de 60 lei cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a horărî astfel instanța de fond a reținut

următoarele:

Prin plângerea înregistrată la această instanță la

data de 8 iulie 2009 sub nr. 802/59/2009, petiționarul F.N.I. a solicitat

infirmarea rezoluției de neîncepere a urmăririi penale dată în Dosarul nr. 562/P/2008

al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara deoarece rezoluțiile

dispuse în cauză sunt netemeinice și nelegale, procurorii care au efectuat

cercetările nu au apetența materială în cauză, nu i s-a asigurat un apărător

din oficiu, deși nu are studii juridice, i-a fost încălcat dreptul la apărare,

la informare și nu a avut parte de un proces echitabil. A solicitat restituirea

cauzei la procuror pentru începerea urmăririi penale față de toate pesoanele

vinovate, administrarea unor probe pertinente și cercetarea acestora chiar

pentru acțiunea de tentativă de omor.

La dosar s-a atașat dosarul în care s-a emis

rezoluția atacată și din analiza căruia instanța a reținut următoarea stare de

fapt:

Prin rezoluția din data de26 martie 2009 a

Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara din Dosarul nr. 562/P/2008 s-a

dispus neînceperea urmăririi penale față de numiții C.M., M.T., G.R., Ș.D. și B.T.,

pentru săvârșirea infracțiunilor prev.de art. 246 C. pen., art. 247 C. pen., art.

248 C. pen., art. 267 C. pen., art. 271 C. pen. și art. 357 C. pen.

Prin rezoluția din data de 20 mai 2009 a procurorului

general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara s-a respins

plângerea formulată de petentul F.N.I. împotriva rezoluției mai sus amintite.

Analizând plângerea petentului instanța a constatat

că acesta este nemulțumit de faptul că, la data de 18 decembrie 2008 când a

fost adus de la Penitenciarul de Maximă Siguranță Arad, unde ispășea o pedeapsă

privativă de libertate, angajații intimați din escorta unității de detenție au

fumat, el fiind astfel obligat să inhaleze fumul de țigară. Din actele de

urmărire penală întocmite în cauză în mod corect s-a apreciat de către organul

de urmărire că aspectele sesizate nu sunt de natură să întrunească elementele

constitutive ale infracțiunilor reclamate, respectiv art. 246 C. pen., art. 247

C. pen., art. 248 C. pen., art. 267 C. pen., art. 271 C. pen. și art. 357 C.

pen.

Infracțiunile de abuz în serviciu - în toate cele

trei variante reclamate, respectiv art. 246, 247 și 248 C. pen. - presupun, sub

aspectul laturii obiective un act material prin care funcționarul public aflat

în exercițiul atribuțiilor sale de serviciu, nu îndeplinește sau îndeplinește

defectuos, cu intenție un act ce intră în atribuțiile sale de serviciu și

astfel provoacă o vătămare intereselor legale ale unei persoane sau organ sau

instituții de stat-art. 246 și art. 248 C. pen., activitatea intimaților

neputând fi circumscrisă elementului material al laturii obiective, în situația

în care s-ar accepta disconfortul creat petentului prin fumatul agenților din

escortă. Nici infracțiunea prevăzută de art. 247 C. pen. nu este întrunită

deoarece petentului nu i-a fost îngrădit exercițiul unor drepturi și nu i s-a

creat o stare de inferioritate pe motiv de rasă, naționalitate, sex, religie

etc, situația în care ar fi fost pusă persoana lipsită de libertate de a inhala

fumul de țigară fiind de natură a atrage repercusiuni disciplinare sau

administrative a persoanelor găsite vinovate de fumatul în interiorul locului

de deținere. Infracțiunea de supunere la rele tratamente, reglementată de art. 267

C. pen. presupune, sub aspectul laturii obiective într-o acțiune sau inacțiune

ce presupune producerea față de deținut a unor suferințe sau privațiuni mai

mari decât cele pe care le presupune sancțiunea ce o execută, implicând un

ansamblu de acte prin care se produc persoanei suferințe ce nu sunt inerente

măsurii executate. Față de conținutul constitutiv al infracțiunii, așa cum

aceasta a fost prezentată, nu se poate reține că presupusa activitate a

intimaților care, de altfel, nu a fost dovedită pe deplin, ar fi creat asemenea

consecințe pentru condamnat. Nu s-a putut reține nici incidența infracțiunii

prevăzute de art. 271 C. pen., nefiind în prezența unei hotărâri judecătorești

care să fi fost ignorată de intimați.

Petentul a mai reclamat săvârșirea de către intimați

a infracțiunii de genocid prevăzută de art. 357 C. pen. dar nu s-a putut reține

comiterea acesteia întrucât intimații nu au comis nici una dintre acțiunile pe

care legiuitorul Ie-a indicat limitativ în textul de incriminare, acțiuni prin

care se pune în pericol sau se poate ajunge chiar la distrugerea, în întregime

sau parțială, a unei colectivități sau a unui grup național, etnic, rasial sau

religios.

Împotriva acestei sentințe, în termen legal a

declarat recurs petiționarul F.N.I.

La termenul de astăzi 23 iunie 2010, deși legal

citat, petiționarul nu a fost prezentat la instanță pentru a-și susține

recursul și nici nu a depus la dosar motivele de recurs.

Examinând recursul declarat de petiționar sub toate

aspectele, conform art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte,

apreciază că acesta este nefondat, pentru considerentele ce vor urma.

Astfel, instanța de fond în mod corect, în baza

materialului probator aflat la dosarul cauzei, a constatat că soluția

procurorului dată prin rezoluția nr. 562/P/2008 din 26 martie 2009 a

Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, este legală și temeinică, și

a menținut rezoluția atacată.

Înalta Curte, constată că, pe baza probelor legal

administrate în faza actelor premergătoare, parchetul a arătat că nu s-a făcut

dovada că intimații C.M., M.T., G.R., Ș.D. și B.T., au săvârșit infracțiunile

reclamate prev.de art. 246 C. pen., art. 247 C. pen., art. 248 C. pen., art. 267

C. pen., art. 271 C. pen. și art. 357 C. pen.

În consecință, s-a apreciat că nu există indicii

privind săvârșirea vreunei infracțiuni dintre cele reclamate de către

petiționarul F.N.I.

Materialul probator administrat de procuror fiind

concludent, verificându-se toate aspectele, astfel că nu s-a putut stabili că

intimații intimații C.M., M.T., G.R., Ș.D. și B.T. au săvârșit infracțiunile de

abuz în serviciu - în toate cele trei variante reclamate, respectiv art. 246, 247

și art. 248 C. pen. - care presupun, sub aspectul laturii obiective un act

material prin care funcționarul public aflat în exercițiul atribuțiilor sale de

serviciu, nu îndeplinește sau îndeplinește defectuos, cu intenție un act ce

intră în atribuțiile sale de serviciu și astfel provoacă o vătămare intereselor

legale ale unei persoane sau organ sau instituții de stat-art. 246 și art. 248 C.

pen., activitatea intimaților neputând fi circumscrisă elementului material al

laturii obiective, în situația în care s-ar accepta disconfortul creat

petentului prin fumatul agenților din escortă. În mod corect s-a constatat că

nici infracțiunea prevăzută de art. 247 C. pen. nu este întrunită deoarece

petentului nu i-a fost îngrădit exercițiul unor drepturi și nu i s-a creat o

stare de inferioritate pe motiv de rasă, naționalitate, sex, religie etc,

situația în care ar fi fost pusă persoana lipsită de libertate de a inhala

fumul de țigară fiind de natură a atrage sancțiuni disciplinare sau

administrative a persoanelor găsite vinovate de fumatul în interiorul locului

de deținere. Infracțiunea de supunere la rele tratamente, reglementată de art. 267

C. pen. presupune, sub aspectul laturii obiective într-o acțiune sau inacțiune

ce presupune producerea față de deținut a unor suferințe sau privațiuni mai

mari decât cele pe care le presupune sancțiunea ce o execută, implicând un ansamblu

de acte prin care se produc persoanei suferințe ce nu sunt inerente măsurii

executate. Față de conținutul constitutiv al infracțiunii, așa cum aceasta a

fost prezentată, nu s-a putut reține că presupusa activitate a intimaților

care, de altfel, nu a fost dovedită pe deplin, ar fi creat asemenea consecințe

pentru condamnat. Nu s-a putut reține nici incidența infracțiunii prevăzute de art.

271 C. pen., nefiind în prezența unei hotărâri judecătorești care să fi fost

ignorată de intimați.

Petentul a mai reclamat săvârșirea de către intimați

a infracțiunii de genocid prevăzută de art. 357 C. pen. dar în mod corect nu

s-a putut reține comiterea acesteia întrucât intimații nu au comis nici una

dintre acțiunile pe care legiuitorul Ie-a indicat limitativ în textul de

incriminare, acțiuni prin care se pune în pericol sau se poate ajunge chiar la

distrugerea, în întregime sau parțială, a unei colectivități sau a unui grup

național, etnic, rasial sau religios, ceea ce nu este cazul în speța de față.

Cu privire la încălcarea dreptului la apărare, Înalta

Curte, a constatat că și această critică este nefondată, întrucât potrivit Deciziei

nr. 64 din 15 octombrie 2007 a I.C.C.J. - Secțiile Unite - publicată în M. Of.,

Partea I nr. 537 din 16 iulie 2008, s-a decis că dispozițiile art. 171 alin. (3)

C. proc. pen. se interpretează în sensul că: asistența juridică nu este

obligatorie, pentru petenți sau intimați, în cauzele ce au ca obiect plângeri

formulate în condițiile art. 278

1

C. proc. pen.

De altfel, criticile recurentului petiționar, reiau

în esență aspectele invocate în plângerea penală inițială și au făcut obiectul

analizei primei instanțe, după cum s-a și demonstrat mai sus, iar în această

etapă procesuală, a recursului nu s-au dovedit aspecte noi de natură a fundamenta

o concluzie diferită de cea a primei instanțe.

Așadar, pentru toate aceste considerente, apreciind

că soluția pronunțată în cauză este legală, temeinică și corect motivată în

fapt și în drept, văzând dispozițiile art. 385

15

pct. 1 lit. b) C.

proc. pen., Înalta Curte, va respinge recursul ca nefondat, iar în baza art. 192

alin. (3) din același cod va obliga recurentul petiționar la cheltuieli

judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de

petiționarul F.N.I. împotriva sentinței penale nr. 99/PI din 15 aprilie 2010 a

Curții de Apel Timișoara, secția penală.

Obligă recurentul petiționar la plata sumei de 200

lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 23 iunie 2010.