ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 456/2011

Asupra recursurilor de față, În baza lucrărilor din dosarul cauzei, constată următoarele: Tribunalul Sibiu prin Sentința penală nr. 101 din 28 mai 2009 l-a condamnat pe inculpatul K.A. (fiul lui I.Z. și A., născut la 17 septembrie 1967 în Șimleul Silvaniei județul Sălaj) la o pedeapsă de 3 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de influență prevăzută și pedepsită de art. 257 C. pen. În baza art. 71 alin. (2) C. pen. a interzis exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen., ca pedeapsă accesorie. Pentru a hotărî astfel a reținut următoarele: În cursul anului 2008 C.A.R. a intrat în relații de prietenie cu inculpatul K.A., iar la scurt timp după aceasta - vara anului 2008, C.A.R.

i-a povestit că a susținut cursurile unei școli de șoferi, însă a picat de 3 ori examenul pentru obținerea permisului de conducere. În acest context, inculpatul K.A., care se prezenta ca fiind medic/director la S.M.U.R.D., i-a propus martorei să o ajute în sensul de a interveni pe lângă un ofițer de la Serviciul Public Comunitar - Regim Permise de conducere, urmând ca ulterior să se înțeleagă asupra unei sume de bani. În aceeași zi, în prezența martorei G.M., inculpatul a apelat telefonic o persoană căreia i s-a adresat cu „d-nule căpitan", dându-le impresia martorelor că are relații în comisia de examinare și este în măsură să intervină pentru ca martora C.A.R. să promoveze examenul. A doua zi, de asemenea, în prezența martorei G.M.

(prietena părții vătămate), inculpatul i-a comunicat lui C.A.R. că suma pe care trebuie să o dea pentru obținerea permisului este 600 euro, deși în mod normal acesta costă mai mult. Cei 600 euro au fost primiți de C.A.R. de la bunica ei C.A., în prezența martorei G.M., care a înțeles că acești bani urmau a fi remiși inculpatului chiar a doua zi. Ulterior, C.A.R. a susținut examenul însă nu l-a promovat, motiv pentru care l-a sunat pe inculpat, i-a cerut restituirea banilor și totodată a formulat un denunț la D.N.A. - Biroul Teritorial Sibiu. Într-o convorbire telefonică efectuată ulterior și interceptată de D.N.A. a fost vehiculat și numele unui ofițer de poliție „C.V.", despre care partea vătămată s-a interesat și a aflat că nu există nici o persoană cu acest nume în serviciul permise auto.

Cei 600 euro au fost returnați părții vătămate prin intermediul martorei G.M. La individualizarea pedepsei instanța a avut în vedere prevederile art. 72 C. pen.: limitele speciale de pedeapsă pentru această infracțiune care sunt de la 2 - 10 ani; comportamentul inculpatului în sensul că s-a sustras de la judecată, a fost nesincer în declarațiile date în cursul urmăririi penale; antecedența sa penală, așa cum a reieșit din fișa de cazier. Este evident că inculpatul K.A. și-a creat o „obișnuință" din a face trafic de influență, întrucât a mai fost condamnat pentru această infracțiune încă din 1996 de Tribunalul Timiș. Pedeapsa aplicată atunci de 1 an și 6 luni închisoare a cărei executare a fost suspendată nu și-a atins scopul din moment ce în timpul termenului de încercare inculpatul a mai săvârșit o infracțiune de înșelăciune, executând în regim de detenție o pedeapsă de 3 ani și 6 luni.

S-a impus deci față de actul de sesizare, reținerea stării de recidivă postexecutorie prevăzută de art. 37 lit. b) C. pen., fără ca aceasta să reprezinte o schimbare de încadrare juridică, în sensul art. 334 C. pen., așa cum în mod constant s-a pronunțat Înalta Curte de Casație și Justiție și instanțele inferioare. De altfel, reținerea stării de recidivă a fost pusă în discuția contradictorie a părților la termenul din 27 mai 2009. Față de aceste considerente, inculpatul a fost condamnat la o pedeapsă cu închisoarea pe o durată de 3 ani. În ce privește cererea formulată de Parchet de confiscare a sumei de 600 euro, în baza art. 257 alin. (2) C. pen., Tribunalul a apreciat că această măsură nu poate fi luată, întrucât cumpărătorul traficului de influență (C.A.R.) a denunțat fapta autorităților mai înainte ca organul de urmărire penală să fi fost sesizat cu privire această faptă, banii dați de către ea nefiind supuși confiscării.

În acest sens s-a pronunțat practica judiciară: Curtea de Apel Suceava, Decizia nr. 11/2005 și nr. 325/2005. Prin Decizia penală nr. 89/A/2009 pronunțată în Dosar nr. 200/ 85/2009 de Curtea de Apel Alba Iulia s-a admis apelul formulat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Sibiu împotriva Sentinței penale nr. 101 din 28 mai 2009 pronunțate de Tribunalul Sibiu, secția penală. S-a desființat sentința penală atacată în ceea ce privește reținerea prevederilor art. 37 lit. b) C. pen. la încadrarea juridică a faptei inculpatului și neaplicarea prevederilor art. 257 alin. 2 raportat la art. 256 alin. (2) C. pen. și procedând la o nouă judecată în aceste limite: S-au înlăturat prevederile art. 37 lit. b) C. pen.

din încadrarea juridică dată faptei inculpatului K.A. În temeiul art. 257 alin. (2) raportat la art. 256 alin. (2) C. pen. s-a dispus confiscarea echivalentului în lei al sumei de 600 euro de la inculpat. S-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței atacate. Cheltuielile judiciare avansate în apel s-a stabilit a rămâne în sarcina statului. Suma de 200 RON, reprezentând onorariul apărătorului din oficiu, se stabilit a se înainta din fondurile Ministerului Justiției și Libertăților Cetățenești în contul Baroului de Avocați Alba. Ulterior, împotriva Sentinței penale nr. 101 din 28 mai 2009 pronunțată de Tribunalul Sibiu a declarat apel inculpatul K.A. Prin motivele de apel, inculpatul apelant K.A.

a solicitat în principal trimiterea cauzei în rejudecare la instanța de fond, pentru neîndeplinirea legală a procedurii de citare cu inculpatul, iar în subsidiar reducerea pedepsei. Curtea de Apel Alba Iulia, secția penală, prin Decizia penală nr. 79/A din 14 septembrie 2010, a admis apelul peste termen formulat de inculpat împotriva Sentinței penale nr. 101 din 28 mai 2009. A desființat sentința numai sub aspectul întinderii pedepsei și a reținerii greșite a stării de recidivă prevăzută de art. 37 lit. b) C. pen. pe care a înlăturat-o. în baza art. 257 C. pen. l-a condamnat pe inculpat la 2 ani închisoare. A menținut celelalte dispoziții ale hotărârii atacate. A dispus anularea mandatului de executare a pedepsei închisorii cu numărul 146/2009 din 23 noiembrie 2009 și a dispus emiterea unui nou mandat.

A constatat că inculpatul se află în executarea pedepsei aplicată prin hotărârea apelată. Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia și inculpatul. Prin recursul procurorului decizia a fost criticată ca fiind nelegală deoarece cererea inculpatului intitulată „apel peste termen" trebuia calificată ca fiind recurs și competența de soluționare trebuia să fie declinată în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

S-a susținut în esență că: - din moment ce Curtea de Apel Alba Iulia a soluționat într-un prim ciclu procesual apelul declarat de procuror cu referire exclusivă la inculpatul „apelant peste termen", și această hotărâre a rămas definitivă fiind pusă în executare, aceeași instanță nu avea căderea să pronunțe o nouă hotărâre cu referire la același inculpat așa încât, în acest moment, să existe - în privința acestuia - două hotărâri diferite; - cel puțin dispoziția privitoare la confiscarea sumei provenite din săvârșirea infracțiunii - inserată în alin. (4) al minutei Deciziei penale nr. 89/A/2009 și necuprinsă în sentința penală pe care instanța a desființat-o în parte prin admiterea apelului peste termen, este înfrântă și susceptibilă de executare; - inculpatul a formulat o cerere de rejudecare întemeiată pe prevederile art. 522 C. proc.

pen. concomitent cu cererea de apel însă apărarea inculpatului a renunțat la judecarea acesteia și a cerut judecarea apelului peste termen.

Acest procedeu este greșit deoarece calea exercitată de cel extrădat în baza unui mandat de executare trebuie să fie calificată din punct de vedere a naturii sale juridice de către judecători iar nu de inculpat sau altă persoană, indiferent cum aceștia o intitulează; - o instanță de control judiciar nu se poate pronunța decât o singură dată cu referire la unul și același subiect procesual (inculpat, altă parte etc.) printr-o singură decizie și că nu are abilitarea legală de a-și reevalua hotărârea anterioară, de a retracta această hotărâre în aceeași cale de atac de a pronunța două hotărâri cu dispoziții diferite în privința aceluiași subiect procesual, în speța de față chiar contradictorii; - inculpatul nu poate fi lipsit de dreptul de a formula apel însă, pronunțarea asupra acestuia - în condițiile în care în privința sa s-a dat o altă hotărâre în apel - revine instanței superioare.

Numai această instanță are posibilitatea de a decide casarea hotărârii date în apelul care îl privește exclusiv; - în speță Înalta Curte de Casație și Justiție trebuie să verifice îndeplinirea condițiilor de formă și fond a apelului, exercitarea în termen, vicierea citării în cele două faze procesuale deja parcurse, cauzele împiedicării exercitării propriului apel. în funcție de dezlegarea dată acestei probleme urmează să se hotărască după caz dacă avea cale de atac exercitată după extrădare trebuie sau nu trebuie examinată pe fondul său, hotărând, în caz afirmativ, casarea hotărârii deja date în ultima cale de atac, în speță în apelul procurorului (Decizia penală nr. 89/A/2009); - se impune casarea deciziei și retrimiterea cauzei spre rejudecarea recursului (intitulat apel) declarat de inculpat împotriva Deciziei penale nr. 89/A din 27 octombrie 2009 a Curții de Apel Alba Iulia.

Inculpatul nu și-a motivat recursul iar cu ocazia dezbaterilor a susținut că a fost arestat în Germania și transferat în România pentru executarea pedepsei. Recursurile sunt nefondate. Prin cererea înregistrată la Tribunalul Sibiu la data de 29 aprilie 2010, inculpatul K.A., prin avocat, a declarat apel peste termen în condițiile art. 365 C. proc. pen., împotriva Sentinței penale nr. 101 din 28 mai 2009 pronunțată de Tribunalul Sibiu în Dosarul nr. 200/85/2009. A solicitat desființarea sentinței pentru motivul că judecarea cauzei a avut loc fără legala citare în cauză. Printr-o cerere ulterioară înregistrată la 13 mai 2010, inculpatul a dezvoltat motivele de apel susținând că nu a fost citat legal, nu a avut cunoștință de procesul judecat de instanțele din România și că a fost arestat în Germania aflând cu această ocazie de condamnarea sa în lipsă.

A adăugat că instanța de fond ar trebui să rejudece cauza în virtutea dispozițiilor art. 34 din Legea nr. 302/2004. La termenul din 8 iunie 2010 procurorul de ședință a susținut că cererea intitulată apel peste termen se impune a fi calificată drept recurs și a solicitat declinarea soluționării lui în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, cu motivarea că nu sunt încălcate drepturile inculpatului. A mai arătat că chiar dacă calea de atac a fost declarată în termen, având în vedere că instanța s-a pronunțat în apel, cererea trebuie tratată drept recurs. Instanța a apreciat că este legal învestită cu soluționarea unui apel peste termen, iar împrejurarea că s-a declarat un apel de către parchet împotriva aceleiași hotărâri, nu-l poate priva pe inculpat de exercitarea unor drepturi procesuale și a respins cererea.

La termenul din 14 septembrie 2010, inculpatul fiind prezent la judecată, a fost audiat și a recunoscut săvârșirea infracțiunii de trafic de influență, arătând că a primit suma de 600 euro de la denunțătoare promițându-i că va interveni pentru a o ajuta să obțină permisul de conducere. A motivat că a făcut această promisiune din grandomanie, dorind să impresioneze pe denunțătoare care i-a fost prietenă. A mai arătat că a restituit banii primiți de la denunțătoare. Verificând hotărârea primei instanțe, Curtea a reținut că situația de fapt a fost corect stabilită, instanța a dat încadrarea juridică legală iar judecata în primă instanță a avut loc cu citarea legală a inculpatului. A admis apelul peste termen și rejudecând a redus pedeapsa de la 3 la 2 ani închisoare.

În motivarea deciziei a arătată că, calea de atac declarată de inculpat îndeplinește condițiile legale prevăzute de art. 365 alin. (1) C. pen. în sensul că inculpatul a lipsit la toate termenele de judecată cât și la pronunțarea sentinței și în termen de 10 zile de la începerea executării pedepsei a promovat apel, motiv pentru care calea de atac a fost calificată apel peste termen și soluționată ca atare. A mai arătat că apelul declarat de procuror împotriva aceleiași sentințe și soluționat anterior introducerii cererii de apel peste termen de către inculpat nu poate împieta asupra drepturilor consacrate de lege în favoarea acestuia, în sensul de a exclude dreptul de a formula apel, în condițiile în care a fost legal declarat.

A accepta punctul de vedere exprimat de procuror, ar însemna că în situația în care acesta, sau una din părți, ar exercita ambele căi ordinare de atac împotriva unei hotărâri, partea care nu a declarat niciuna din căile de atac, nu ar mai putea să își exercite drepturile legale, pentru că celelalte participante au uzat deja de drepturile legale, în acest sens se arată în decizie, s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție prin Încheierea nr. 1203 din 23 februarie 2006. Prin motivele de recurs scrise se arată că instanța de control judiciar nu are abilitarea legală de a-și reevalua hotărârea anterioară, de a retracta această hotărâre în aceeași cale de atac, de a pronunța două hotărâri contradictorii.

În cauză instanța de apel nu a reevaluat hotărârea anterioară, ea a judecat apelul peste termen formulat împotriva sentinței pronunțate de Tribunalul Sibiu. Însăși procurorul achiesează la motivarea instanței potrivit căreia inculpatul nu poate fi lipsit de dreptul de a formula apel, însă susține că pronunțarea asupra acestuia în condițiile în care în privința sa s-a dat o altă hotărâre în apel - revine instanței superioare. Dacă așa cum se susține în recurs, în speță cererea trebuia să fie înaintată Înaltei Curți de Casație și Justiție care să verifice condițiile de fond și formă a apelului, exercitarea în termen, vicierea citării în cele două faze procesuale, regularitatea apelului peste termen etc, o instanță de recurs ar fi pusă în situația să examineze o cerere de apel peste termen și nu un recurs, ceea ce nu este admisibil.

Mai mult decât atât, în soluția propusă de procuror se avansează ideea că în măsura în care ar constata că cererea intitulată apel peste termen este fondată, Înalta Curte ar trebui să hotărască și anularea hotărârii dată în ultima cale de atac - cea exercitată de procuror (Decizia nr. 89/A/2009 a Curții de Apel Alba Iulia), or, inculpatul nu a criticat acea hotărâre, cererea sa fiind îndreptată împotriva hotărârii instanței fondului. Instanța de control nu și-a reevaluat propria hotărâre și nu retractat-o, prin hotărârea supusă recursului de față, curtea a soluționat numai apelul peste termen formulat de inculpat. Așa fiind, Înalta Curte urmează să respingă recursurile conform art. 385 15 pct. 1 lit. b) ca fiind nefondate.

Se va deduce din pedeapsa aplicată perioada executată de la 11 martie 2010 la 8 februarie 2011. Văzând și art. 192 alin. 2 C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia și inculpatul K.A. împotriva Deciziei penale nr. 79/A din 14 septembrie 2010 a Curții de Apel Alba Iulia, secția penală. Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, perioada executată de la 11 martie 2010 la 8 februarie 2011. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 500 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 8 februarie 2011.