ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 433/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 433/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând, în

condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de față, a reținut

următoarele:

instanței de apel

Prin decizia nr. 196 din 14 februarie 2011,

Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins apelul declarat de

reclamantul S.Z. împotriva sentinței civile nr. 440 din 18 martie 2010 pronunțată

de Tribunalul Caraș-Severin.

A fost admis apelul

declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice - Direcția

Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin și sentința a fost schimbată în

sensul respingerii în totalitate a acțiunii reclamantului.

Pentru a decide astfel,

instanța a reținut că, față de Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții

Constituționale, a fost desființat temeiul juridic care a stat la baza

admiterii acțiunii reclamantului.

Respingerea acțiunii

reclamantului se impune, chiar dacă procesul se află în etapa apelului,

avându-se în vedere că norma constatată ca neconstituțională a dat naștere unei

situații juridice legale aflată în curs de desfășurare, care nu este pe deplin

constituită până la pronunțarea unei hotărâri definitive.

2.1. Motive

Reclamantul a

declarat recurs, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., prin care a arătat că hotărârea este nelegală deoarece Decizia nr. 1358/2010

a Curții Constituționale nu se aplică proceselor aflate pe rol la data pronunțării

acesteia, ci este aplicabilă, eventual, celor înregistrate ulterior publicării

sale.

Acest punct de vedere

se întemeiază pe dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care obligă la respectarea

principiului neretroactivității și a speranței legitime ce decurge dintr-o

hotărâre judecătorească chiar nedefinitivă.

Se impune respectarea

principiului egalității în fața legii, care presupune instituirea unui

tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt

diferite.

Trebuie avute în

vedere dispozițiile art. 20 alin. (2) din Constituție.

2.2. Analiza

recursului

Recursul nu este

întemeiat și va fi respins pentru următoarele considerente:

Problema de drept

care se pune în speță nu este cea a îndreptățirii reclamantului la acordarea

daunelor morale în condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea 221/2009, ci

aceea dacă acest text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă analizei, în

condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a

posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358

din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie

2010.

Potrivit art. 147 alin.

(1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind

neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea

deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de

acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe

durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai

pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31

din Legea 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de

drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată

de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că s-a

stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte

juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M.

Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o

hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot

constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data

publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a Deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza

nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune,

deci, că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele textului de

lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât

nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie

guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este

vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi

este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității,

ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie

cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine

publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece

altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte

juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică,

ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte,

împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru

viitor, dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al

neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor

drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există

însă un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun

susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării

Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă,

care să fi confirmat dreptul său.

Concluzionând, prin

intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia

cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un

stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea

lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că

acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal

constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Cât privește critica

privitoare la nesocotirea art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului,

se impune precizarea că acest text garantează dreptul fiecărei persoane la un

tribunal competent să examineze orice contestație (în mod independent,

echitabil, public și într-un termen rezonabil) privitoare la drepturile și

obligațiile cu caracter civil ce îi aparțin.

Instanța europeană a

arătat, într-o jurisprudență constantă, că pentru a fi aplicabil art. 6

paragraful 1 sub aspect civil trebuie să fie îndeplinite mai multe condiții: 1)

să existe o contestație cu privire la un drept ce poate fi pretins, valorificat

pe calea acțiunii în justiție; 2) contestația să fie reală și serioasă; 3)

rezultatul procedurii să fie direct și determinant cu privire la existența

dreptului.

De asemenea, instanța

europeană, în cadrul controlului pe care îl exercită asupra respectării

dispozițiilor art. 6 paragraful 1 de către autoritățile naționale ale statelor

contractante, apreciază conținutul dreptului disputat prin raportare atât la

dispozițiile Convenției europene a drepturilor omului, cât și la cele ale

normelor naționale de drept, prin luarea în considerare a caracterului autonom,

statuându-se că art. 6 paragraful 1 „nu se aplică unei proceduri ce tinde la

recunoașterea unui drept care nu are niciun fundament legal în legislația

statului contractant în cauză”.

Or, problema dedusă

judecății în recurs vizează tocmai o asemenea situație, în care dreptul pretins

nu mai are niciun fundament în legislația internă, și, pe de altă parte, nu

este incidentă nici noțiunea autonomă de „bun” din perspectiva căreia să fie

analizată contestația părții pentru a obține protecția art. 6 din Convenția

europeană a drepturilor omului.

În acest context

trebuie analizat dacă lipsirea de fundament legal a dreptului prin intervenția

Curții Constituționale s-a făcut în cadrul unui mecanism care aduce atingere

procedurii echitabile sau dacă, dimpotrivă, este vorba despre un mecanism

normal într-o societate democratică, menit să asigure, în cele din urmă,

preeminența dreptului prin punerea de acord a reglementării cu legea

fundamentală.

Sub acest aspect,

având a se pronunța asupra unei situații similare (Decizia în Cauza Slavov și

alții împotriva Bulgariei), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că:

„Nu se poate spune că un text de lege a cărui constituționalitate a fost

contestată la scurt timp după intrarea lui în vigoare și care ulterior a fost

declarat neconstituțional ar putea constitui o bază legală solidă în înțelesul

jurisprudenței Curții” (paragraful 87). „De aceea, reclamanții nu ar fi putut

avea o speranță legitimă că pretențiile lor vor fi cuantificate în conformitate

cu acea lege, după ce ea a fost invalidată. De asemenea, ei nu ar fi putut

spera în mod legitim că determinarea pretențiilor lor se va face în baza legii,

așa cum era ea la momentul introducerii cererii lor, și nu în baza legii așa

cum era ea la momentul pronunțării hotărârii” (paragraful 62).

În conținutul

aceleiași decizii se reține ca fiind deosebit de important aspectul potrivit

căruia modificarea legii s-a datorat controlului de constituționalitate: „Ar

putea părea incoerent să stârnești speranțe prin adoptarea unei legi de

compensație numai pentru ca, puțin mai târziu, să invalidezi legea și să

elimini acea speranță. Totuși, Curtea subliniază ca deosebit de important

aspectul că legea nu a fost modificată printr-un recurs extraordinar, creat

ad-hoc, ci ca rezultat al unei proceduri ordinare de control constituțional al

textelor de lege”.

De asemenea, Curtea

de la Strasbourg a subliniat diferențele existente între situația în care

legislativul intervine în administrarea justiției și situațiile în care se pune

problema unui reviriment de jurisprudență ori se declară ca neconstituțională o

dispoziție din legea internă aplicabilă în procesele pendente (Cauza Unedic

contra Franței).

Rezultă că

intervenția Curții Constituționale nu este asimilată unei intervenții

intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că

nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de

efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activității unui organ

jurisdicțional a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremația legii

și de a da coerență ordinii juridice.

Mai mult, trebuie

observat că, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, se

admite că este posibilă chiar intervenția legislativului într-o procedură

jurisdicțională aflată în curs de derulare, la care însuși statul este parte,

în special atunci când procedura de control jurisdicțional „nu a atins încă

faza unei audieri contradictorii a părților în proces, iar puterile publice

aveau motive de interes general imperioase să intervină astfel”.

Așadar, două ar fi

rațiunile care ar justifica ingerința: 1) caracterul nedefinitiv al procedurii

jurisdicționale afectate de măsura adoptată de puterile publice în sensul

influențării în favoarea lor a soluției procesului; și 2) existența unui motiv

de interes general imperios.

Raportat la aceste

considerente, care se degajă din jurisprudența instanței europene, trebuie

făcută distincție după cum pronunțarea deciziei a avut loc înainte de

soluționarea cu caracter definitiv a procedurii judiciare sau, dimpotrivă,

ulterior acestui moment.

În ceea ce privește

legitimitatea demersului organului jurisdicțional constituțional, ea decurge

din atribuțiile pe care le are conform legii și Constituției, iar motivul de

ordin general imperios transpare din motivarea deciziei Curții Constituționale

(înlăturarea unor situații de incoerență și instabilitate, a unei duble

reglementări în aceeași materie).

Așadar, prin

intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării

acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui

mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori

de constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea

lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că

acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și

constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul

preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la

tribunal și protecția oferită de art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a

drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun

fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Atunci când intervine

controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile

procesului nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii

echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă

pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale),

pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului.

O interpretare în

sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate

și, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor

acte normative, să fie astfel înlăturat.

Continuând să aplice

o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au

încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale

jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul

intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

Față de cele ce

preced, criticile reclamantului nu întrunesc cerințele art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., motiv pentru care recursul va fi respins ca nefondat, cu consecința

rămânerii irevocabile a hotărârii atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamantul S.Z. împotriva deciziei nr. 196 din 14

februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 26 ianuarie 2012.