ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8877/2005

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Constată că prin sentința civilă nr. 3/D din 13 ianuarie 2003 pronunțată de Tribunalul Satu Mare s-a declinat competența de soluționare a contestației formulate de reclamanta V.E.S. împotriva dispoziției nr. 998 din 31 octombrie 2002 emisă de către Primăria Satu Mare, în favoarea Judecătoriei Satu Mare. Prin sentința civilă nr. 1961 din 8 mai 2003 pronunțată de Judecătoria Satu Mare s-a respins contestația și s-a admis cererea de intervenție accesorie a intervenientei P.S. Tribunalul Satu Mare, prin decizia nr. 654/Ap din 3 decembrie 2003 a admis, în majoritate, excepția de necompetență materială invocată de către apelanta-reclamantă.

S-a admis apelul formulat de către reclamantă împotriva sentinței civile nr. 1961 din 8 mai 2003 pronunțată de Judecătoria Satu Mare. S-a anulat sentința de fond și s-a trimis cauza spre competentă soluționare Tribunalului Satu Mare. Prin sentința nr. 99/D din 15 aprilie 2004 pronunțată de Tribunalul Satu Mare s-a dispus respingerea acțiunii și admiterea cererii de intervenție accesorie pronunțată de către intervenienta P.S. La soluționarea cauzei s-au avut în vedere următoarele considerente: Imobilul preluat de Statul Român nu face obiectul Legii nr. 10/2001, deoarece nu intră sub incidența art. 2 alin. (1) lit. b) din această lege. Acest text legal nu are în vedere toate imobilele preluate în baza unei hotărâri judecătorești de condamnare ci numai imobilele care au fost preluate ca urmare a aplicării pedepsei complementare a confiscării averii prin hotărârea judecătorească de condamnare pentru infracțiuni de natură politică.

Fosta proprietară a imobilului a fost condamnată prin sentința penală nr. 1174/1958 a Tribunalului Popular al Raionului Satu Mare, menținută prin decizia penală nr. 325/1959 a Tribunalului Raional Baia Mare pentru deținere fără drept de obiecte din aur, în baza art. 14 din Legea nr. 284/1947, respectiv pentru o infracțiune economică. Prin decizia civilă nr. 865 din 8 septembrie 2004 pronunțată de Curtea de Apel Oradea s-a admis apelul formulat de către reclamantă. S-a schimbat în totalitate sentința de fond, admițându-se contestația formulată de reclamantă împotriva dispoziției nr. 988 din 31 octombrie 2002 emisă de Primăria Satu Mare prin Primar. S-a anulat dispoziția și s-a dispus obligarea intimatei să emită o nouă dispoziție de restituire în natură a imobilelor înscrise în C.F.

9660 Satu Mare nr.top. 3167, situat în Satu Mare, în favoarea reclamantei. S-a respins cererea de intervenție accesorie formulată de către intervenienta P.S. Instanța de apel a reținut că s-a făcut o greșită aplicare în cauză a dispozițiilor Legii nr. 10/2001. Făcându-se referire la prevederile art. 1 alin. (1), art. 2 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 10/2001 și la art. 2 alin. (1) lit. b) din Normele Metodologice de aplicare a acestei legi, se reține că în categoria imobilelor proprietatea persoanei condamnate pentru infracțiuni de natură politică se includ și infracțiuni de natură economică obișnuită, înlăturându-le pe cele grave care au pus în pericol siguranța națională. Prin hotărârile judecătorești de natura celei în speță persoanelor li se confiscau mai întâi metalele prețioase și apoi erau lezate în mod abuziv în proprietatea lor, deși între fapta imputată și imobilul proprietate personală nu există nici o legătură de interdependență.

Măsura suplimentară a confiscării averii a fost abrogată implicit odată cu Constituția din 1991 și apoi explicit prin Legea nr. 140/1996, ca o reacție firească față de faptul că pedeapsa confiscării averii a fost folosită de regimul totalitar pentru expolierea proprietății private de bunurile dobândite în mod legal. Împotriva deciziei de apel au formulat recurs intimații Primăria Municipiului Satu Mare și intervenienta accesorie P.S., criticându-se decizia pentru următoarele motive ce se încadrează în art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Instanța a făcut o greșită aplicare a prevederilor Legii nr. 10/2001, care în art. 2 alin. (1) lit. b) sunt în sensul că este necesară o condamnare pentru o infracțiune de natură politică.

Reclamanta-apelantă nu intră sub incidența acestui text legal deoarece fosta proprietară a fost condamnată pentru infracțiuni de natură economică. Împrejurarea că astăzi fapta nu mai este incriminată nu are relevanță, cât timp la data săvârșirii ei a fost incriminată și sancționată. Legalitatea măsurilor dispuse a fost verificată de către instanța de recurs care a menținut sentința penală. Prin recursul formulat de către intervenientă s-a mai invocat faptul că în art. 3 din H.G. nr. 498/2003 se prevede că deciziile emise cu respectarea normelor metodologice cuprinse în H.G. nr. 614/2001 rămân valabile. Decizia atacată a fost emisă cu respectarea acelor norme, dar mai ales cu respectarea Legii nr. 10/2001.

Analizând decizia recurată în raport de criticile formulate, Curtea constată că recursurile sunt nefondate. Prin sentința penală nr. 1124/1958 pronunțată de Tribunalul Popular al raionului Satu Mare inculpata M.E. a fost condamnată în baza art. 14 și art. 157 din Legea nr. 284/1947 la 2 ani închisoare corecțională, cu suspendarea executării pedepsei conform art. 65 C. pen. Prin aceeași sentință s-a dispus confiscarea în favoarea statului a bijuteriilor și obiectelor din aur; în baza art. 25 pct. 6 alin. (III) C. pen. s-a dispus confiscarea parțială a averii inculpatei constând în imobilul cuprins în C.F. nr. 9660 Satu Mare nr.top. 3167 și 3167/1, casă curte situată în Satu Mare în favoarea Statului Român.

Sentința penală a rămas definitivă prin decizia penală nr. 325 din 14 februarie 1959 pronunțată de Tribunalul Regional Baia Mare. Legalitatea măsurii confiscării averii fiind justificată pe periculozitatea excepțională a infracțiunii săvârșite de către inculpată. Codul penal din 1936 nu reglementa o asemenea pedeapsă complementară. Codul penal din anul 1936, Codul Penal Carol al II–lea, prevedea pedepse complementare în art. 25, pe lângă pedepsele privative de libertate, printre care nu se afla pedeapsa complementară a confiscării averii. Legea nr. 312/1945 pentru urmărirea și sancționarea celor vinovați de dezastrul țării sau de crime de război a adăugat la pedepsele prevăzute a fi aplicate celor vinovați de dezastrul țării pedeapsa confiscării averii.

Conform art. 1 alin. (1) din Lege nr. 312/1945, vinovați de dezastrul țării sunt cei care militând pentru hitlerism și având răspunderea politică efectivă au permis intrarea armatelor germane pe teritoriul țării și care după 6 septembrie 1940 au militat pentru pregătirea sau desăvârșirea faptelor de mai sus prin grai, prin scris sau prin orice alte mijloace. Art. 3 alin. final din aceeași lege precizând că pentru persoanele la care se referă, pe lângă pedepse și degradațiunea civilă se aplică și confiscarea averii în folosul statului cu titlu de despăgubire. Introducerea acestei pedepse complimentare s-a făcut contrar dispozițiilor Constituției din 1923 care în art. 15 prevedea că „nici o lege nu poate înființa pedeapsa confiscării averilor”.

Constituția din 1952, în vigoare la data condamnării, a recunoscut cetățenilor români un drept de proprietate personală asupra veniturilor și economiilor provenite din muncă, asupra casei de locuit și gospodăriei auxiliare de pe lângă casă, precum și asupra obiectelor casnice și de uz personal, drept ocrotit de lege (art. 12). Analizarea măsurii confiscării imobilului, în cadrul litigiului de față, este necesară pentru a se constata dacă situația în speță corespunde, sub aspectul consecințelor civile ale hotărârii penale de condamnare, domeniului de aplicare al Legii nr. 10/2001.

Această posibilitate este permisă de art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului care prevede că orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil, a cauzei sale de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricăror acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa. Conform jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului, dreptul de proprietate este un drept cu caracter civil în sensul art. 6 alin. (1) din Convenție.

În același timp, art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului prevede că orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale și că nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Alin. (2) al aceluiași articol prevede că dispozițiile alin. (1) nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții sau a amenzilor. Prin urmare, dreptul de proprietate este respectat și ocrotit și pe plan internațional iar statul putea interveni în limitarea acestuia, în condițiile impuse.

Ingerința statului prin lipsirea de proprietatea imobilului în litigiu nu era justificată pentru a i se recunoaște eficiența din perspectiva Convenției Europeană a Drepturilor Omului. După cum s-a reținut mai sus, cu referire la textele legale penale incidente la data confiscării imobilului de către stat, legislația permitea aplicarea acestei măsuri complementare dar numai în cazurile expres prevăzute, caz în care nu se încadra autorul reclamantei-intimate. Prin urmare, se constatată că preluarea imobilului în litigiu prin confiscare, cu titlu de pedeapsă complementară este o preluare abuzivă, dar nu din perspectiva art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001 ci a art. 2 alin. (1) lit. h) din aceeași lege, adică la categoria imobilelor preluate fără titlu valabil.

Art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 10/2001 prevede că imobile preluate în mod abuziv sunt și „orice alte imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispozițiunilor legale în vigoare la data preluării… „. Pentru considerentele reținute asupra criticilor formulate, care complinesc motivarea deciziei de apel, Curtea urmează să dispună respingerea ambelor apeluri ca nefondate, neputând fi primite pentru aceleași argumente nici criticile formulate de intervenientă vizând valabilitatea dispoziției în raport de normele în vigoare la data emiterii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge recursurile declarate de pârâta Primăria municipiului Satu Mare și intervenienta P.S. împotriva deciziei civile nr. 865/A din 8 septembrie 2004 a Curții de Apel Oradea, ca nefondată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 noiembrie 2005.