ÎCCJ, Decizia nr. 289/2005

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 7575 din 20 decembrie 2000, Judecătoria Vaslui a admis acțiunea civilă formulată de reclamanta B.L., în contradictoriu cu pârâții V.M. și V.C., obligându-i pe aceștia din urmă, să lase reclamantei menționate, în deplină proprietate, imobilul „moară grâu și porumb” și terenul în suprafață de 928,26 m 2 , situat în Negrești, județul Vaslui. Apelul declarat de pârâți împotriva hotărârii primei instanțe a fost respins, ca nefondat, prin decizia nr. 231/A din 3 aprilie 2002, a Tribunalului Vaslui. Curtea de Apel Iași, prin decizia nr. 1108 din 12 iulie 2002, a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâți împotriva acestei din urmă hotărâri.

Prin încheierea din 11 septembrie 2002, pronunțată în dosarul nr. 5810/2000, Judecătoria Vaslui a admis cererea reclamantei B.L. și a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul sentinței nr. 7575/2000, a aceleiași instanțe, în sensul că imobilul revendicat este situat pe str. D. Tribunalul Vaslui, prin decizia nr. 661/A din 4 decembrie 2002, a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul V.C. împotriva încheierii menționate. Prin decizia nr. 438 din 9 aprilie 2003, Curtea de Apel Iași a admis recursul declarat de același pârât împotriva hotărârii instanței de apel și a modificat în tot decizia atacată, în sensul că a admis apelul declarat de pârâtul V.C. și a schimbat în tot încheierea atacată, în sensul că a respins cererea reclamantei privind îndreptarea erorii materiale strecurate în hotărârea primei instanțe.

La data de 6 iunie 2003, invocând cazul prevăzut de art. 322 pct. 7 C. proc. civ., reclamanta B.L. a solicitat revizuirea deciziei nr. 439 din 9 aprilie 2003, ca fiind potrivnică deciziei nr. 1108 din 12 iulie 2002 a Curții de Apel Iași. Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, prin decizia nr. 5469 din 6 octombrie 2004, pronunțată în dosarul nr. 5262/2003, a respins cererea de revizuire, reținând neîndeplinirea condițiilor prevăzute de legea procesual-civilă, cu referire la cerința evocării fondului și cea privind tripla identitate prevăzută de art. 1201 C. civ. Împotriva acestei din urmă hotărâri, reclamanta B.L. a declarat recurs, fără a indica motivele de nelegalitate și a formula critici cu privire la decizia atacată.

Criticile formulate privesc greșita soluționare a cauzei, ca urmare a neadministrării probei cu expertiză topo și eronatei aprecieri a materialului probator administrat în cauză. Recursul este inadmisibil, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Potrivit art. 129 din Constituția României, revizuită, „împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii”. În raport cu principiul statuat prin textul menționat, admisibilitatea unei căi de atac și, pe cale de consecință, provocarea unui control judiciar al hotărârii atacate, este condiționată de exercitarea acesteia în condițiile legii. Or, potrivit art. 328 alin. (1) C. proc.

civ., hotărârea pronunțată în revizuire este supusă căilor de atac prevăzute pentru hotărârea revizuită. Așadar, în cazul contrarietății de hotărâri, recursul este admisibil, numai dacă a doua hotărâre a cărei anulare se cere, era și ea susceptibilă de recurs. Este de reținut în acest sens că, prin dispozițiile art. 328 alin. (2) C. proc. civ., în redactarea în vigoare la data pronunțării deciziei atacate, legiuitorul nu a statuat asupra posibilității declarării recursului în toate cazurile în care revizuirea se cere pentru contrarietate de hotărâri, ci a urmărit doar suprimarea căii de atac a apelului în acest caz. În cauză, completul de 9 judecători a fost sesizat cu recursul declarat împotriva deciziei prin care secția civilă și de proprietate intelectuală a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a pronunțat asupra unei cereri de revizuire, întemeiată pe cazul prevăzut în art. 322 pct. 7 C. proc.

civ., în sensul că a constatat neîndeplinirea cerințelor prevăzute de acest text. Astfel, cererea de revizuire nu privea anularea unei hotărâri, dintre cele prevăzute de art. 322 C. proc. civ., potrivnică altei hotărâri definitive, dată de o instanță egală în grad sau de grad diferit, în una și aceeași pricină, între aceleași persoane, având aceeași calitate, într-un alt proces, ci a hotărârii pronunțate în recurs, ca fiind potrivnică sentinței pronunțate la judecarea în fond a cauzei, în cadrul aceluiași proces. Hotărârea a cărei anulare s-a cerut, era irevocabilă și, în consecință, nesusceptibilă de reformare pe calea exercitării unui nou recurs. Se constată, așadar, că recursul declarat de revizuenta menționată nu este admisibil potrivit dreptului comun, ca urmare a neîndeplinirii condiției prevăzute de art. 299 C. proc.

civ., cu referire la existența unei hotărâri susceptibile de reformare pe această cale, determinată, ca atare, de lege. De altfel, această concluzie dedusă pe cale de interpretare, cu referire la dispozițiile legii procesual-civile, în vigoare la data pronunțării hotărârii atacate, este susținută de dispozițiile art. 328 alin. (2) C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 56 din Legea nr. 219/2005, în vigoare la data soluționării căii de atac exercitate de revizuentul menționat, potrivit cărora hotărârile date în revizuire de Înalta Curte de Casație și Justiție, sunt exceptate expres de la controlul judiciar, prin exercitarea recursului. Or, recunoașterea unei căi de atac în alte situații, decât cele prevăzute de legea procesuală, constituie o încălcare a principiului legalității acestora, precum și al principiului constituțional al egalității în fața legii și autorităților și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

Pe de altă parte, soluționarea prezentului recurs, ce nu privește o cauză soluționată în primă instanță de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, excede competenței atribuite completului de 9 judecători, prin art. 22 din Legea nr. 304/2004. Or, normele procesuale privind sesizarea instanțelor judecătorești și soluționarea cererilor în limitele competenței atribuite prin lege, sunt de ordine publică, corespunzător principiului stabilit prin art. 126 alin. (2) din Constituția României. Drept urmare, neobservarea acestora este sancționată cu nulitatea hotărârii judecătorești pronunțate cu nesocotirea lor. Așadar, recursul nu este admisibil, nici potrivit legii speciale, așa încât excepția invocată se constată a fi întemeiată.

În consecință, pentru considerentele ce preced, Curtea va respinge recursul declarat de revizuenta B.L., ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamanta B.L. împotriva deciziei nr. 5469 din 6 octombrie 2004, pronunțată de secția civilă și de proprietate intelectuală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în dosarul nr. 5262/2003. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 noiembrie 2005.