ÎCCJ, Decizia nr. 289/2005

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 7575 din

20 decembrie 2000, Judecătoria Vaslui a admis acțiunea civilă formulată de

reclamanta B.L., în contradictoriu cu pârâții V.M. și V.C., obligându-i pe

aceștia din urmă, să lase reclamantei menționate, în deplină proprietate,

imobilul „moară grâu și porumb” și terenul în suprafață de 928,26 m

2

,

situat în Negrești, județul Vaslui.

Apelul declarat de pârâți

împotriva hotărârii primei instanțe a fost respins, ca nefondat, prin decizia

nr. 231/A din 3 aprilie 2002, a Tribunalului Vaslui.

Curtea de Apel Iași, prin

decizia nr. 1108 din 12 iulie 2002, a respins, ca nefondat, recursul declarat

de pârâți împotriva acestei din urmă hotărâri.

Prin încheierea din 11

septembrie 2002, pronunțată în dosarul nr. 5810/2000, Judecătoria Vaslui a

admis cererea reclamantei B.L. și a dispus îndreptarea erorii materiale

strecurate în dispozitivul sentinței nr. 7575/2000, a aceleiași instanțe, în

sensul că imobilul revendicat este situat pe str. D.

Tribunalul Vaslui, prin

decizia nr. 661/A din 4 decembrie 2002, a respins, ca nefondat, apelul declarat

de pârâtul V.C. împotriva încheierii menționate.

Prin decizia nr. 438 din 9

aprilie 2003, Curtea de Apel Iași a admis recursul declarat de același pârât

împotriva hotărârii instanței de apel și a modificat în tot decizia atacată, în

sensul că a admis apelul declarat de pârâtul V.C. și a schimbat în tot

încheierea atacată, în sensul că a respins cererea reclamantei privind

îndreptarea erorii materiale strecurate în hotărârea primei instanțe.

La data de 6 iunie 2003,

invocând cazul prevăzut de art. 322 pct. 7 C. proc. civ., reclamanta B.L. a

solicitat revizuirea deciziei nr. 439 din 9 aprilie 2003, ca fiind potrivnică

deciziei nr. 1108 din 12 iulie 2002 a Curții de Apel Iași.

Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, prin decizia nr. 5469

din 6 octombrie 2004, pronunțată în dosarul nr. 5262/2003, a respins cererea de

revizuire, reținând neîndeplinirea condițiilor prevăzute de legea

procesual-civilă, cu referire la cerința evocării fondului și cea privind

tripla identitate prevăzută de art. 1201 C. civ.

Împotriva acestei din urmă

hotărâri, reclamanta B.L. a declarat recurs, fără a indica motivele de

nelegalitate și a formula critici cu privire la decizia atacată.

Criticile formulate privesc

greșita soluționare a cauzei, ca urmare a neadministrării probei cu expertiză

topo și eronatei aprecieri a materialului probator administrat în cauză.

Recursul este inadmisibil,

pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit art. 129 din Constituția

României, revizuită, „împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate

și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii”.

În raport cu principiul statuat prin

textul menționat, admisibilitatea unei căi de atac și, pe cale de consecință,

provocarea unui control judiciar al hotărârii atacate, este condiționată de

exercitarea acesteia în condițiile legii.

Or, potrivit art. 328 alin.

(1) C. proc. civ., hotărârea pronunțată în revizuire este supusă căilor de atac

prevăzute pentru hotărârea revizuită.

Așadar, în cazul

contrarietății de hotărâri, recursul este admisibil, numai dacă a doua hotărâre

a cărei anulare se cere, era și ea susceptibilă de recurs.

Este de reținut în acest

sens că, prin dispozițiile art. 328 alin. (2) C. proc. civ., în redactarea în

vigoare la data pronunțării deciziei atacate, legiuitorul nu a statuat asupra

posibilității declarării recursului în toate cazurile în care revizuirea se

cere pentru contrarietate de hotărâri, ci a urmărit doar suprimarea căii de atac

a apelului în acest caz.

În cauză, completul de 9

judecători a fost sesizat cu recursul declarat împotriva deciziei prin care

secția civilă și de proprietate intelectuală a Înaltei Curți de Casație și

Justiție s-a pronunțat asupra unei cereri de revizuire, întemeiată pe cazul

prevăzut în art. 322 pct. 7 C. proc. civ., în sensul că a constatat

neîndeplinirea cerințelor prevăzute de acest text.

Astfel, cererea de revizuire

nu privea anularea unei hotărâri, dintre cele prevăzute de art. 322 C. proc.

civ., potrivnică altei hotărâri definitive, dată de o instanță egală în grad

sau de grad diferit, în una și aceeași pricină, între aceleași persoane, având

aceeași calitate, într-un alt proces, ci a hotărârii pronunțate în recurs, ca

fiind potrivnică sentinței pronunțate la judecarea în fond a cauzei, în cadrul

aceluiași proces.

Hotărârea a cărei anulare

s-a cerut, era irevocabilă și, în consecință, nesusceptibilă de reformare pe

calea exercitării unui nou recurs.

Se constată, așadar, că

recursul declarat de revizuenta menționată nu este admisibil potrivit dreptului

comun, ca urmare a neîndeplinirii condiției prevăzute de art. 299 C. proc.

civ., cu referire la existența unei hotărâri susceptibile de reformare pe

această cale, determinată, ca atare, de lege.

De altfel, această concluzie

dedusă pe cale de interpretare, cu referire la dispozițiile legii

procesual-civile, în vigoare la data pronunțării hotărârii atacate, este

susținută de dispozițiile art. 328 alin. (2) C. proc. civ., astfel cum a fost

modificat prin art. I pct. 56 din Legea nr. 219/2005, în vigoare la data

soluționării căii de atac exercitate de revizuentul menționat, potrivit cărora

hotărârile date în revizuire de Înalta Curte de Casație și Justiție, sunt

exceptate expres de la controlul judiciar, prin exercitarea recursului.

Or, recunoașterea unei căi

de atac în alte situații, decât cele prevăzute de legea procesuală, constituie

o încălcare a principiului legalității acestora, precum și al principiului

constituțional al egalității în fața legii și autorităților și, din acest

motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

Pe de altă parte,

soluționarea prezentului recurs, ce nu privește o cauză soluționată în primă

instanță de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, excede competenței

atribuite completului de 9 judecători, prin art. 22 din Legea nr. 304/2004.

Or, normele procesuale

privind sesizarea instanțelor judecătorești și soluționarea cererilor în

limitele competenței atribuite prin lege, sunt de ordine publică, corespunzător

principiului stabilit prin art. 126 alin. (2) din Constituția României.

Drept urmare, neobservarea

acestora este sancționată cu nulitatea hotărârii judecătorești pronunțate cu

nesocotirea lor.

Așadar, recursul nu este

admisibil, nici potrivit legii speciale, așa încât excepția invocată se

constată a fi întemeiată.

În consecință, pentru

considerentele ce preced, Curtea va respinge recursul declarat de revizuenta

B.L., ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul

declarat de reclamanta B.L.

împotriva deciziei nr. 5469 din 6 octombrie 2004, pronunțată de secția

civilă și de proprietate intelectuală a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

în dosarul nr. 5262/2003.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 noiembrie 2005.