ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2478/2005

Deliberând asupra recursului civil de față constată următoarele: Prin cererea formulată la 23 septembrie 2002, reclamantul I.R. a chemat în judecată pe pârâta SC A. SA Craiova, solicitând să se constate dreptul de superficie asupra terenului de 7.200 m 2 din Craiova și dreptul de servitute pe activele existente pe teren, acțiune care a fost precizată ulterior, reclamantul solicitând obligarea pârâtei la vânzare suprafeței de 7.200 m 2 teren, respectarea dreptului de servitute de trecere și constatarea unui drept de superficie asupra terenului de sub construcție. Pârâta a formulat cerere reconvențională solicitând obligarea reclamantului la plata contravalorii folosinței terenului de la 9 august 2002 la zi, respectiv 1.277.547.060 lei, conform expertizei.

Tribunalul Dolj, secția comercială și de contencios administrativ, prin sentința 611 din 14 aprilie 2004 a admis în parte acțiunea principală, pârâta – reclamantă SC I. SA Craiova a fost obligată să vândă terenul în suprafață de 7.200 m 2 , cu vecinătățile stabilite de expertiză, fiind respinse capetele de cerere privind constatarea dreptului de superficie, dreptului de servitute și daunele – cominatorii. De asemenea, a fost respinsă și cererea reconvențională astfel cum a fost precizată de pârâta – reclamantă. S-a reținut că, în fapt reclamantul cumpărând activele înstrăinate de pârâtă către SC C.C. SRL, societate lichidată, are dreptul să pretindă vânzarea terenului aferent. Ca urmare acțiunea privind dreptul de superficie și servitute nu mai are obiect.

În ce privește cererea reconvențională, se apreciază că, din actele de executare rezultă că reclamantul nu a putut folosi activele, pârâta refuzând accesul și nu are temei pentru a solicita daune. Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie întrucât: reclamanta nu a timbrat toatele capetele de acțiune; instanța nu a verificat temeiurile de drept invocate și în raport de care să se stabilească legalitatea titlului invocat; că a solicitat inițial dreptul de superficie și servitute iar ulterior obligarea la vânzare fără a avea în vedere că H.G. 311 obligă la realizarea unor notificări și negocieri respectiv stabilirea unui preț de circulație, chiar reclamantul refuzând stabilirea valorii.

A mai susținut că în contract apar și unele construcții ridicate abuziv de SC C.C. SRL și deci nu trebuia considerat proprietar și că în fapt nu are raporturi juridice cu reclamantul și nu-i poate fi opozabilă vânzarea făcută de SC C.C. SRL mai ales că acesta nu și-a respectat obligația de plată a taxelor pentru folosința terenului. De asemenea greșit i s-a respins cererea reconvențională deoarece autoarea reclamantului datora 975.624.000 lei și ca succesor, urmare vânzării, reclamantul trebuia obligat să-i plătească datoriile. Curtea de Apel Craiova, secția comercială, prin decizia nr. 327 din 3 septembrie 2004, a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta SC A. SA Craiova, împotriva sentința 611/2004 a Tribunalului Dolj, în contradictoriu cu intimatul – reclamant I.R.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut următoarele: Reclamantul a achitat taxele de timbru aferente cererilor în discuție. Instanța de fond a analizat cererile formulate de reclamant considerând admisibil un singur capăt de cerere respectiv obligarea pârâtei la vânzarea terenului, iar această obligație a fost corespunzător stabilită. Pârâtei i s-a recunoscut, conform Legii 15/1990 și H.G. 834/1992, dreptul de folosință și administrare pe terenul aferent construcțiilor, și i s-a atestat și dreptul de proprietate (conform H.G. 735/1992) prin certificat, iar potrivit prevederilor contractului de vânzare din 1995 coroborat cu H.G. 331/1992 are obligația să vândă, după obținerea titlului, terenul aferent activelor.

Pârâta, deși susține că nu s-a opus, rezultă că nu a acceptat vânzarea nici față de primul cumpărător și nici față de reclamant. Mai mult, se constată că nu a permis nici accesul, deși există o hotărâre în acest sens. Că primul cumpărător SC C.C. SRL nu a pus în executare hotărârea obținută prin care pârâta a fost obligată la vânzare este irelevant, întrucât reclamanta a cumpărat de la o terță persoană urmare falimentului primului cumpărător, iar dreptul de a solicita să i se vândă terenul derivă din lege și contractul inițial, pârâta neavând nici o justificare în refuzul său. Reclamanta nu avea nici obligația să achite datoriile SC C.C. SRL, întrucât acestea nu sunt cuprinse în actul de vânzare care poartă numai asupra unor imobile, pe care nici nu le-a putut folosi din cauza pârâtei.

Reclamantul își întemeiază acțiunea pe un act de vânzare și nu poate fi obligat să preia și obligațiile bănești ale foștilor proprietari către pârâtă. Împotriva acestei decizii, în termen legal, a formulat recurs pârâta – reclamantă reiterând, cu mici excepții, aceleași motive de netemeinicie invocate și în fața instanței de apel. Astfel, se susține că prin respingerea probei cu efectuarea unei expertize în vederea stabilirii prețului, instanța de apel a fundamentat soluția pe un probatoriu incomplet și contradictoriu. Al doilea motiv de recurs, vizează greșita constatare a instanței de apel că reclamantul a achitat taxele judiciare de timbru pentru capetele de cerere, iar în raport de faptul că reclamantul nu s-a conformat obligației legale, soluția care se impunea era cea de anulare a cererii.

Greșit a reținut instanța de apel că potrivit prevederilor contractului de vânzare din 1995 și H.G. 331/1992 exista obligația vânzării către reclamant a terenului aferent activelor după obținerea titlului, contractul fiind încheiat cu SC C.C. SRL. Se mai susține că H.G. 331/1992 prevede o procedură prealabilă, (notificări între părți, negocierea) pe care reclamantul nu a îndeplinit-o iar vânzarea – cumpărarea se efectuează la prețul de circulație al bunului. De altfel, reclamantul a fost notificat de pârâte în vederea reglementării situației juridice a imobilului. Totodată, instanța nu se poate substitui voinței părților, prețul unei vânzări urmând a fi stabilit în raport cu valoarea de circulație, valoare care nu a putut fi determinată de către expert, iar Curtea de Apel a respins proba privind efectuarea unei noi expertize.

Netemeinic a reținut instanța de apel că reclamantul nu ar avea obligația să achite datoriile SC C.C. SRL către pârâtă, ca succesor al acesteia. De asemenea, se susține că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra cererii reconvenționale, privind obligarea reclamantului la plata lipsei de folosință a terenului. În consecință, s-a solicitat admiterea recursului, iar pe fondul cauzei respingerea acțiunii principale, cu cheltuieli de judecată. În drept, pârâta – reclamantă și-a întemeiat recursul de dispozițiile art. 304 pct. 5, 7, 9 C. proc. civ. Reclamantul – pârâta a formulat întâmpinare. În principal, intimatul a invocat excepția nulității recursului în temeiul dispozițiilor art. 302 1 lit. a) C. proc.

civ., recurenta nemenționând în cererea de recurs toate datele sale de identificare. Pe fondul cauzei, intimatul a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Excepția invocată de intimat urmează să fie respinsă ca nefondată. Astfel, art. 302 1 C. proc. civ., prevede sancțiunea nulității relative, nulitate care a fost acoperită prin faptul că datele de identificare ale recurentei se găsesc în dosar. De altfel, fiind o nulitate relativă intimatul trebuia să dovedească și ce vătămare i-a produs această neindicare a tuturor elementelor de identificare a recurentei. Examinând decizia prin prisma motivelor de fapt și de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul formulat nu este fondat, soluția instanței de apel fiind legală și temeinică.

Astfel, se constată că motivele de recurs, reiterate și pe parcursul întregului ciclu procesual nu constituie motive de nelegalitate pentru a putea fi încadrate în cazurile prevăzute de art. 304 C. proc. civ. Corect a fost reținută situația de fapt în cauză. Astfel, la 18 mai 1995 s-a încheiat contractul prin care SC A. SA a vândut SC C.C. SRL activul societății menționat în anexa la contract, constatând un spațiu de producție și magazii, urmând ca până la obținerea certificatului de proprietate de către vânzătoare – cumpărătoare ocupă 7.200 mp ocupat cu activele cumpărate și o zonă de 5 m de jur împrejurul clădirilor achitând taxele stabilite de lege, iar pentru suprafața de 14 mp teren liber din incinta A.T.M.

să achite de asemeni taxele legale și o cotă de 50 % din profit. Se recunoaște dreptul de preemțiune cumpărătoarei. La 26 august 1996 s-a obținut certificatul de atestare a dreptului de proprietate. Prin sentința nr. 18746/1995 a Judecătoriei Craiova anterior obținerii certificatului s-a constatat dreptul de administrare și folosință a terenurilor pentru pârâtă, iar prin sentința nr. 1741 din 27 noiembrie 1998 SC C.C. SRL a fost obligată la plata contravalorii folosinței terenului (975.624.000 lei). La 17 martie 1999 SC C.C. SRL a solicitat obligarea pârâtei la vânzarea terenului aferent activelor cumpărate prin contract, acțiunea fiind admisă prin sentința nr. 703 din 2 mai 2000 fiind obligată pârâta SC A. SA la vânzarea suprafeței de 21.200 mp cumpărat prin contract.

Vânzătoarea a notificat pe SC C.C. SRL pentru efectuarea expertizei terenului. Sub nr. 80/F/1999 s-a înregistrat la Tribunalul Dolj dosarul de faliment al debitoarei SC C.C. SRL al cărei patrimoniu a fost valorificat către SC O.P. SRL cu prețul de 4.956.883 lei fără T.V.A., încheindu-se contractul din 29 mai 2000. Prin acest contract se înstrăinează (potrivit licitației) patrimoniul SC C.C. SRL. La 8 februarie 2002 SC O.P. SRL, devenită proprietară asupra patrimoniului falitei, prin contractul din 9 septembrie 2002, vinde către reclamant activele dobândite (complex legume fructe) precum și 5.000 mp. teren care nu formează obiectul litigiului de față. Noul proprietar, I.R., solicită și, i se admite, (decizia 1830 din 12 noiembrie 2002 a Curții de Apel Craiova) accesul pe poarta principală la construcțiile sale însă pârâta refuză punerea în executare, (la 4 februarie 2004 reclamantul încă nu intrase în posesia imobilelor, fiindu-i refuzat accesul).

În această succesiune de acte de înstrăinare, rezultă temeiul contractual în baza căruia pârâtei îi revine obligația de a înstrăina terenul din cauză, obligație care s-a transmis cu titlu particular odată cu dreptul de proprietate asupra construcțiilor, transmitere care a avut la bază atât voința părților cât și dispozițiile legale. De asemenea, se constată că reclamantul a timbrat corespunzător acțiunea; instanța de fond, după ce i-a pus în vedere să timbreze toate capetele de cerere (fără a indica și cuantumul acesteia) nu a mai făcut nici o mențiune cu privire la acest aspect. Efectuarea unei noi expertize în calea de atac a apelului nu era utilă și concludentă în cauză în raport faptul că deja au fost efectuate două expertize în cauză, la care părțile au formulat obiecțiuni, la care experții au răspuns.

De asemenea, se constată că instanța de apel, s-a pronunțat implicit și asupra cererii reconvenționale formulate de recurentă menținând că reclamantul nu avea obligația de a achita datoriile SC C.C. SRL, nefiind cuprinse în contract de vânzare – cumpărare, care se referă la imobile, pe care reclamantul nu le-a putut folosi datorită opoziției pârâtei. În consecință, potrivit contractului de vânzare – cumpărare din 18 mai 1995 coroborat cu prevederile art. 331/1992, intimatei îi revenea obligația de a vinde terenul aferent activelor, după obținerea titlului (dreptul de proprietate i s-a atestat prin certificat). În raport de considerentele expuse, Înalta Curte constată că recursul formulat este nefondat și urmează ca în baza art. 312 C. proc.

civ. să-l respingă ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția nulității recursului. Respinge recursul declarat de pârâta SC A. SA Craiova, împotriva deciziei nr. 327 din 3 septembrie 2004, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția comercială, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședința publică, astăzi 8 aprilie 2005.