ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4384/2005

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

A.P.A.P.S. a chemat în judecată A.S.S.P.A.S.

Iași, pentru a fi obligată să execute obligația prevăzută în art. 8.8 din

contractul de vânzare-cumpărare acțiuni din 15 iulie 1999, încheiat între

părți, în sensul să asigure plata datoriilor societății către F.P.S. respectiv

să plătească suma de 28.385.617 lei, reprezentând daune interese moratorii

datorate pentru plata cu întârziere a dividendelor cuvenite reclamantei pentru

anii 1992 și 1994 precum și plata de daune interese cominatorii în cuantum de

1.000.000 lei pe zi, până la executarea obligației.

Tribunalul București, secția a VI-a

comercială, prin sentința civilă nr. 4055 din 24 martie 2004 a admis excepția

prescripției extinctive invocată de pârâtă și a respins acțiunea ca prescrisă,

reținând că pentru dividendele aferente anului 1992 ultima plată a fost

efectuată la 18 ianuarie 1996, deci termenul de prescripție a început să curgă

la 18 ianuarie 1996, iar pentru dividendele aferente anului financiar 1994,

ultima plată a fost efectuată la 7 iunie 1999, termenul de prescripție începând

să curgă la acea dată și astfel că termenul de prescripție s-a împlinit la 18

ianuarie 1999 și respectiv 7 iunie 2002.

În condițiile în care, acțiunea în

pretenții a fost promovată la data de 3 iulie 2002, în cauză sunt aplicabile

prevederile art. 3 alin. (1) din decretul nr. 167/1958.

Împotriva acestei sentințe

reclamanta a declarat apel susținând că instanța a făcut o greșită interpretare

și aplicare a dispozițiilor legale în materia privatizării și a

postprivatizării, deoarece data de la care pârâta putea aduce la îndeplinire

obligația de a determina societatea privatizată să-și plătească datoriile era

31 decembrie 1999, când s-a încheiat exercițiul financiar al anului 1999, dată

în raport de care acțiunea a fost formulată în termenul legal de prescripție.

Curtea de Apel București, secția a

V-a comercială, prin decizia nr. 429 din 12 octombrie 2004 a admis apelul, a

anulat sentința atacată și pe fond a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Hotărând astfel, instanța de apel a

reținut că pârâta și-a asumat o obligație proprie distinctă de obligația de

plată a societății privatizate și care, în lipsa unui termen devine exigibilă

la data încheierii contractului, 15 iulie 1997 și ca atare prescripția s-ar fi

împlinit la 15 iulie 2002, ori cererea de chemare în judecată a fost formulată

la 1 iulie 2002, înăuntrul termenului de prescripție.

Evocând fondul a reținut că pârâta

s-a obligat la plată personal și nemijlocit iar cererea reclamantei trebuia

întemeiată pe dispozițiile art. 969 și 970 C. civ., deci pe obligația de a da

(a face plata) nu pe obligația de a face, sub sancțiunea aplicării de daune

cominatorii întemeiate pe dispozițiile art. 1073 C. civ.

Nemulțumită de decizia pronunțată,

reclamanta a declarat recurs invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.

Susține că obiectul cauzei l-a

constituit obligația intimatei pârâte de a asigura plata datoriilor societății

și nicidecum de a plăti aceste sume de bani, temeiul juridic fiind dispozițiile

art. 969, 970 și 1073 C. civ.

În ceea ce privește obligația asumată

în contract este de a face nu de a da, iar instanța de apel a cenzurat și a

modificat manifestarea de voință a părților la încheierea contractului și

implicit a dispozițiilor art. 969 C. civ.

Recursul nu este fondat.

Conform art. 8.8 din contractul de

vânzare-cumpărare acțiuni încheiat între F.P.S. și A.S.S.P.A.S. Iași,

cumpărătorul, în cazul de față pârâta s-a obligat să asigure plata datoriilor

SC S. SA Iași către vânzător.

Din interpretarea literală și logică

a textului sus menționat rezultă că cea care se obligă să achite sumele

datorate de SC S. SA Iași reclamantei este pârâta, iar nu societatea vândută

așa cum susține în mod neîntemeiat A.V.A.S.

Obligația asumată de pârâtă este una

de rezultat iar nu de diligență și prin pronunțarea deciziei instanța de apel a

respectat dispozițiile art. 969 C. civ., potrivit cărora convențiile legal

făcute au putere de lege între părțile contractante.

Față de cele ce preced, rezultă că

decizia atacată este legală și drept urmare va fi menținută de Înalta Curte,

prin respingerea recursului, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A.V.A.S.

București, împotriva deciziei nr. 429 din 12 octombrie 2004 a Curții de Apel

București, secția a V-a comercială, ca nefondat.

Irevocabilă

.

Pronunțata în ședință publică,

astăzi 30 septembrie 2005.