ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5838/2010
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5838/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)
Asupra cauzei de
față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul
Tribunalului Galați, secția civilă, sub nr. 4849/121/2009, reclamantul
Inspectoratul Național
pentru Evidența
Persoanelor din Ministerul Internelor și Reformei
Administrative a
solicitat ca prin hotărâre ce se va pronunța să se
dispună restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație în
Italia a
pârâtei B.V.A.
In motivarea
cererii, reclamanta a arătat că pârâta a fost expulzată
din Italia la data de 24 iulie 2009 în baza
Decretului Prefectului
de Roma și că,
datorită comportamentului de care a dat dovadă pe
perioada șederii în Italia, s-a dispus măsura
interzicerii de a se mai afla
pe teritoriul Italiei.
In drept,
reclamanta și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 2 lit.
d) din H.G. nr. 1347/2007 și
art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005.
In dovedirea
cererii reclamanta a depus la dosar, în copii, talonul din data de 24 iulie 2009,
declarația pârâtului din data de 24 iulie 2009 și
Decretul Prefectului de Roma din
data de 21 mai 2009.
Pârâta B.V.A.,
deși legal citată, nu s-a prezentat în
instanță, nu a formulat întâmpinare și nu a administrat
probe.
Tribunalul
Galați, prin sentința civilă nr. 1506 din 21 octombrie 2009, a
respins cererea, ca nefondată.
Pentru a pronunța
această hotărâre, tribunalul a reținut că, pârâta a fost returnată din Italia
la data de 24 iulie 2009 potrivit Decretului
Prefectului Romei, prin care s-a dispus
îndepărtarea de pe teritoriul
Italiei și interzicerea dreptului de a intra în acest stat pe o
perioadă de 5
ani.
S-a menționat în
decretul respectiv că încălcarea interdicției de
reintrare se sancționează cu închisoarea până la un
an.
Potrivit art. 38
lit. b) din Legea nr. 248/2005 se poate dispune restrângerea exercitării
dreptului la liberă circulație „cu privire la
persoana a cărei prezență pe teritoriul unui stat,
prin activitatea pe care
o desfășoară sau ar urma să o desfășoare, ar aduce atingere gravă
intereselor României sau, după
caz, relațiilor bilaterale dintre România
și
acest stat".
Din actele depuse
la dosar instanța nu a putut reține că în cauză s-a făcut dovada că pârâta a
comis vreo faptă care să se încadreze în
textul
legal invocat.
In decretul emis
de Prefectul Romei s-a motivat măsura luată față
de pârâtă prin aceea că aceasta nu desfășoară nici
o activitate lucrătoare
legală și nu are domiciliul stabil și nici nu este căsătorită cu un
cetățean
al Uniunii Europene sau cu un
extracomunitar cu ședere legală,
încălcând
astfel prevederile Decretului legislativ nr. 30/2007.
In declarația
dată la data de 24 aprilie 2009, la momentul revenirii
în țară, pârâta a arătat că la
data de 03 iulie 2009 a ieșit din România cu
destinația Italia, pentru a-și căuta de lucru, iar
la data de 17 iulie 2009 a
fost reținută de poliția Italiană, fiind acuzată de prostituție, nu a
fost
condamnată,
iar la data de 24 iulie 2009 a fost returnată în România.
Pe de altă parte,
ulterior datei de 1 ianuarie 2007, data aderării
României la Uniunea Europeană, măsura restrângerii
temporare a
exercitării
dreptului unui cetățean român la libera circulație în statele
membre ale Uniunii Europene poate fi dispusă în baza
legislației naționale care o reglementează, dar în concordanță cu legislația
comunitară.
Potrivit art. 2
alin. (2) și (3) din Protocolul nr. 4 la Convenție,
orice persoană este liberă să
părăsească orice țară, inclusiv pe a sa,
exercitarea acestor drepturi neputând face obiectul
altor restrângeri
decât
acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o
societate democratică, pentru
securitatea națională, siguranță publică,
menținerea
ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecția
sănătății sau a moralei, ori pentru protejarea drepturilor și
libertăților
altora.
In același timp,
art. 27 din Directiva CE nr. 38/2004 prevede că
cetățenilor Uniunii Europene sau membrilor lor de
familie li se poate
restricționa
dreptul la liberă circulație și de rezidență pe teritoriul unui alt stat membru
al Uniunii pentru motive de ordine publică, securitate
publică sau sănătate publică,
iar măsurile care afectează libera circulație
și rezidența trebuie să se bazeze pe conduita proprie a persoanei în
cauză.
De asemenea, cerințele restrictive în
care poate fi dispusă
restrângerea
dreptului unei persoane la libera circulație, consacrat și de
art. 25 Constituția României, sunt enunțate și
prin dispozițiile art. 53
din Constituție.
Potrivit
dispoziției constituționale menționate, exercițiul unor
drepturi sau al unor libertăți
poate fi restrâns numai prin lege și numai
dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securității naționale, a
ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor
și a libertăților
cetățenilor;
desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor
unei calamități naturale, ale unui dezastru ori
ale unui sinistru deosebit
de
grav" [alin. (1)], iar restrângerea poate fi dispusă numai dacă este
necesară
într-o societate democratică, măsura trebuind să fie
proporțională cu situația care a determinat-o, să fie aplicată în mod
nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului sau a
libertății
[alin. (2)].
Prin decizia
civilă nr. 38/A din 4 februarie 2010, Curtea de Apel
Galați, secția civilă, a respins, ca nefondat, apelul
declarat de
reclamantul Inspectoratul
Național pentru Evidența Persoanelor din
cadrul Ministerului Administrației și Internelor București, reținând
că,
în speță, s-a pus problema
interpretării și aplicării dispozițiilor legale
referitoare la exercitarea unui drept fundamental al cetățeanului și
anume, dreptul la libera circulație, ceea ce
implică dreptul de a părăsi
teritoriul
României, în scopul de a circula pe teritoriul Statelor Uniunii
Europene,
după data aderării.
In raport de
dispozițiile art. 20 din Constituția României, instanța
este obligată să cerceteze
compatibilitatea legii interne privind libera circulație a persoanelor cu pacte
și tratatele privitoare la drepturile
fundamentale ale omului, la care România este parte.
Astfel,
dispozițiile art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, prevăd că
restrângerea exercitării
dreptului la libera circulație în străinătate a cetățenilor români poate fi
dispusă pentru o perioadă de cel mult 3 ani,
cu privire la persoane care a fost returnată
dintr-un stat în baza unui
acord de readmisie încheiat între România și acel stat.
Potrivit
legislației europene în materie, dreptul la liberă circulație
nu este un drept absolut, însă conform art. 27 din
Directiva 2004/30/CE, restricționarea libertății de circulație și de ședere a
cetățenilor Uniunii și a membrilor lor de familie
se dispune numai
pentru motive de ordine publică, siguranță națională
sau sănătate publică.
In alin. (2), textul prevede că măsura
trebuie să respecte
principiul
proporționalității și să se întemeieze exclusiv pe conduita persoanei în cauză,
și art. 6 din Tratatul Uniunii Europene statuează că drepturile fundamentale
sunt respectate, așa cum sunt garantate de
Constituția pentru apărarea
drepturilor omului și libertăților fundamentale.
Prin urmare, deși
calitatea de membru al Uniunii Europene nu
interzice României dreptul de a restrânge
libertatea de circulație a
cetățenilor săi, limitarea nu se poate dispune numai pentru faptul că o
persoană a fost
returnată dintr-un stat cu care România are încheiat
acord de readmisie, așa cum susține apelanta.
Limitarea
exercitării dreptului la libera circulație trebuie supusă
condițiilor prevăzute de art. 27 din Directiva
2004/38/CE, iar
prevederile Legii nr.
248/2005 trebuie interpretate în acord cu legislația
comunitară, deoarece dispozițiile dreptului
comunitar au prioritate și
sunt obligatorii pentru judecătorul național.
In cauză, așa cum
corect s-a reținut prin decizia atacată, nu s-a
dovedit că sunt îndeplinite condițiile art. 27 din Directivă, nu s-a
dovedit pericolul pentru ordinea publică, siguranța publică sau sănătatea
publică.
Intimata - pârâtă,
a fost returnată din Italia, în baza Decretului
Prefectului Provinciei Roma, prin care s-a reținut că a avut un
comportament ce constituie o amenințare la adresa
siguranței naționale și s-a aplicat interdicția de a reintra pe teritoriul
Italiei, pe o perioadă de
la 5 ani,
sub sancțiunea executării pedepsei privative de libertate.
Ori, față de art. 27 alin. (2) din
Directiva 2004/38/CE, care
prevede că măsura
trebuie să respecte principiul proporționalității și să
se bazeze
exclusiv pe conduita celui în cauză, prin restrângerea
dreptului la liberă circulație a intimatei-pârâte s-ar ajunge la o dublă
sancționare.
Împotriva acestei
decizii a declarat recurs reclamantul Ministerul
Administrației și Internelor - Direcția pentru
evidența persoanelor și
administrarea
bazelor de date care, fără să invoce vreun motiv de
recurs, a arătat că, față de prevederile obiectivului nr. 2 lit. d) din H.G..
nr. 1347/2007, coroborate cu art. 38
lit. b) din Legea nr. 248/2005, are obligația să înainteze instanței competente
dosarul de îndepărtare a
cetățenilor
romani expulzați din Italia, iar autoritățile judecătorești
urmează să pronunțe o decizie vizând interzicerea
deplasării cetățenilor
expulzați din Italia pe o perioadă determinată.
Din Decretul
Prefecturii Provinciei Roma, prin care pârâta a fost
îndepărtat de pe teritoriul Italiei, rezultă că
acesta a avut un comportament antisocial.
S-a mai arătat,
că art. 27 din Directiva 2004/38/CE prevede că
restricționarea libertății de circulație și de
ședere a cetățenilor Uniunii și
a membrilor lor de familie poate fi dispusă pentru
motive de ordine
publică,
siguranță publică sau sănătate publică și că autoritățile italiene
au dispus măsura interzicerii
pârâtei de a se întoarce pe teritoriul Italiei pentru o perioadă de până la 5
ani, sub sancțiunea executării pedepsei
privative de libertate, iar, conform art. 1 pct. 1 din
acordul de readmisie
dintre
România și Republica Italia, ratificat prin Legea nr. 173/1977,
fiecare parte contractantă
readmite pe teritoriul său, la cererea celeilalte părți, fără alte formalități,
orice persoană care nu îndeplinește condițiile
necesare pentru intrare sau nu mai întrunește
cerințele pentru șederea
pe teritoriul
părții contractante solicitante.
Analizând
recursul, în limita susținerilor recurentului care fac
posibilă încadrarea în art. 304
pct. 9 C. proc. civ., se constată
că nu
este întemeiat.
Prin H.G.. nr.
1347/2007 s-a stabilit pentru Direcția Generală de
Pașapoarte sau, după caz, Inspectoratul Național
pentru Evidența
Persoanelor obligația
înaintării către instanță a dosarului de îndepărtare,
demers care trebuie efectuat în directă corelare
cu prevederile art. 38
lit. b) din
Legea nr. 248/2005, potrivit cărora restrângerea exercitării dreptului la
liberă circulație în străinătate a cetățenilor români poate fi
dispusă pe o perioadă de cel mult 3 ani, cu
privire la persoana a cărei
prezență
pe teritoriul unui stat, prin activitatea pe care o desfășoară sau
ar urma să o desfășoare, ar aduce atingere gravă
intereselor României,
sau, după caz,
relațiilor bilaterale dintre România și acel stat.
Măsura
restrângerii exercitării dreptului la liberă circulație se
dispune de către instanță, în
raport de prevederile acestui text, care
trebuie
interpretate prin raportare la dreptul comunitar, care are prioritate.
Această prioritate este stabilită de
art. 148 alin. (2) și (4) din
Constituția
României, potrivit căruia prevederile tratatelor constitutive
ale Uniunii Europene, precum și celelalte
reglementări comunitare cu
caracter
obligatoriu au prioritate față de dispozițiile contrare din legile
interne, cu respectarea actului de aderare, iar
autoritatea judecătorească
garantează
aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul
aderării.
Conform
dispozițiilor art. 307 alin. (1) și (2) din Tratatul instituind
Comunitatea Europeană, statele
au obligația de a lua toate măsurile
pentru a asigura compatibilitatea dintre acest Tratat și
convențiile
încheiate
înainte de data aderării ce au generat drepturi și obligații, iar,
față de această prevedere, legislația comunitară este
de imediată aplicare.
De aceea, legea
română trebuie interpretată în raport cu norma
comunitară, iar dreptul la liberă circulație pe
teritoriul statelor membre
ale Uniunii Europene este garantat de art. 18 din Tratat, în aplicarea
căruia a fost adoptată Directiva 2004/38/CE a
Parlamentului European și a Consiliului, din 29 aprilie 2004.
Acest act normativ este cuprins în
anexele Protocolului de
aderare, care
cuprinde condițiile admiterii în Uniunea Europeană și
care a devenit
parte a tratatelor europene.
Potrivit
legislației europene în materie, dreptul la liberă circulație
nu este un drept absolut, însă, conform art. 27 din
Directiva 2004/38/CE, restricționarea libertății de circulație și de ședere a
cetățenilor Uniunii și a membrilor lor de familie
se dispune numai
pentru motive de
ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică.
In alin. (2), textul prevede că măsura trebuie să
respecte principiul
proporționalității și să se întemeieze exclusiv pe
conduita celui în
cauză. Condamnările
penale anterioare nu pot justifica, în sine, luarea
unor asemenea
măsuri. Și art. 6 din Tratatul privind Uniunea
Europeană statuează că drepturile fundamentale sunt respectate, așa
cum sunt garantate de Convenția pentru apărarea
drepturilor omului și
libertăților fundamentale.
Prin urmare, deși
calitatea de membru al Uniunii Europene nu
interzice României dreptul de a restrânge
libertatea de circulație a
cetățenilor săi, restrângerea nu se poate dispune numai pentru faptul
că
o persoană a
fost returnată dintr-un stat cu care România are încheiat
acord de readmisie.
Restrângerea exercitării dreptului la
liberă circulație trebuie
supusă
condițiilor prevăzute de art. 27 din Directiva 2004/38/CE, iar
prevederile Legii nr. 248/2005 trebuie
interpretate în acord cu legislația
comunitară.
In cauză, nu sunt
îndeplinite condițiile prevăzute de art. 27 din
Directiva 2004/38/CE.
Prin Decretul emis
de Prefectul Provinciei Roma se menționează
faptul că pârâta a fost expulzată de pe teritoriul
Italiei datorită
comportamentului
de care a dat dovadă pe perioada șederii în Italia.
Or, măsura
restrângerii dreptului la liberă circulație doar pentru
faptul că prezența
intimatei-pârâte pe teritoriul Italiei ar constitui o
amenințare la adresa siguranței
publice a acelui stat, nu ar respecta
principiul proporționalității și nu s-ar baza pe
comportamentul acesteia.
Pentru
considerentele expuse, recursul declarat de reclamant va fi
respins.
PENTRU
ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul
declarat de reclamantul
Ministerul
Administrației și Internelor, Direcția pentru evidența
persoanelor și administrarea bazelor de date
împotriva deciziei 38A din
4
februarie 2010 a Curții de Apel Galați, secția civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată în
ședință publică, astăzi 4 noiembrie 2010.