ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2500/2010

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr.

1196/91/2009 reclamantul Inspectoratul Național pentru Evidența Persoanelor din

cadrul Ministerului Administrației și Internelor București a solicitat ca prin

hotărâre judecătorească să se dispună restrângerea exercitării dreptului la

liberă circulație în Italia pentru pârâtul L.A.

Reclamantul a arătat

că pârâtul a fost expulzat din Italia la 16 februarie 2009 în baza Decretului

Prefecturii Primăriei Roma, datorită comportamentului de care a dat dovadă pe

perioada șederii în Italia și și-a întemeiat cererile pe dispozițiile art. 38

lit. b) din Legea nr. 248/2005.

Prin Sentința civilă

nr. 397 din 2 iunie 2009 Tribunalul Vrancea a respins ca neîntemeiată cererea

reclamantului.

Pentru a hotărî

astfel, instanța a reținut că prin Decretul de expulzare nu s-au stabilit

faptele pentru care a fost reținut și dacă a fost sancționat pentru fiecare din

ele în parte. Prin aplicarea unei alte sancțiuni de către Statul Român, s-ar

ajunge la o dublă sancționare ceea ce contravine principiilor de drept

aplicabile în România.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel reclamantul Inspectoratul Național pentru Evidența

Persoanelor din cadrul Ministerului Administrației și Internelor București.

Prin Decizia civilă

nr. 254/A din 1 octombrie 2009, Curtea de Apel Galați, secția civilă, a

respins, ca nefondat, apelul.

În motivarea acestei

soluții, instanța de apel a reținut că, astfel cum rezultă din Decretul

Prefecturii Provinciei Roma, pârâtul a expulzat din Italia la data de 16

februarie 2009 pentru săvârșirea unor fapte penale referitoare la asocierea și

încălcarea reglementărilor privitoare la cardurile de credit, precizându-se în

final că această persoană nu poate reintra pe teritoriul statului italian

înainte de împlinirea unui termen de 5 ani. Însă, a-i aplica pârâtului o nouă

măsură de restrângere a dreptului la liberă circulație pe teritoriul Italiei,

potrivit legislației române, ar însemna o dublă sancțiune pe aceeași faptă.

Astfel, instanța de

apel a reținut că în mod corect instanța de fond a apreciat că o asemenea sancționare

încalcă principiile de drept aplicabile pe teritoriul României și a respins

cererea reclamantului, ca nefondată.

Împotriva menționatei

decizii a formulat și motivat recurs, în termen legal, reclamantul

Inspectoratul Național pentru Evidența Persoanelor din Ministerul Internelor și

Reformei Administrative București.

În dezvoltarea

motivelor de recurs s-a arătat că, în conformitate cu prevederile obiectivului

nr. 2 lit. d) din H.G. nr. 1.347/2007 pentru aprobarea planului de măsuri

privind sprijinirea cetățenilor români aflați în Italia, ca urmare a situației

create prin adoptarea de către statul italian a noilor reglementări ce vizează

îndepărtarea de pe teritoriu, coroborate cu prevederile art. 38 lit. b) din

Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în

străinătate, cu modificările și completările ulterioare, Inspectoratul Național

pentru Evidența Persoanelor are obligativitatea de a înainta către instanța

competentă, dosarul de îndepărtare al cetățenilor români expulzați din Italia.

De asemenea,

dispozițiile obiectivului nr. 2 lit. d) al aceluiași act normativ prevăd faptul

că autoritățile judecătorești urmează a pronunța o decizie vizând interzicerea

deplasării cetățenilor expulzați în Italia pe o perioadă determinată.

În context, arată

recurentul, așa cum rezultă din documentele depuse în susținerea cauzei pe

fond, pârâtul a fost îndepărtat de pe teritoriul Italiei la data de 16

februarie 2009, conform Decretului Prefectului Provinciei Roma. Din conținutul

documentului emis de autoritățile italiene reiese că, pe timpul șederii pe

teritoriul Italiei, pârâtul a avut un comportament antisocial, motiv pentru

care îndepărtarea acestuia a fost necesară în vederea menținerii ordinii și

siguranței publice.

Astfel, în documentul

de referință se precizează că pârâtul „a avut un comportament ce constituie o

amenințare concretă, efectivă și gravă la adresa demnității umane, a

drepturilor fundamentale ale persoanei și a integrității publice, făcând ca

permanența sa pe teritoriul Italiei să fie incompatibilă cu conviețuirea

civilizată și în siguranță", fiind considerat un pericol public.

Având în vedere

circumstanțele faptei pârâtului, care nu a respectat interdicțiile anterioare

de intrare pe teritoriul statului italian și încălcând aceste interdicții, a

revenit pe teritoriul Italiei, fiind returnat în țară de autoritățile italiene,

ținând cont și de faptul că prezența pârâtului pe teritoriul italian și

activitățile desfășurate de pârât pe acest teritoriu, anterior menționate, aduc

atingere gravă intereselor României și relațiilor bilaterale dintre România și

Italia, recurentul a apreciat oportună restrângerea exercitării dreptului

acestuia la libera circulație pe teritoriul Italiei.

Conform art. 5 din

Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în

străinătate, modificată și completată prin O.U.G. nr. 5/2006, pe perioada

șederii, cetățenii români au obligația respectării legislației României și să

nu desfășoare activități de natură să compromită imaginea României ori să

contravină obligațiilor asumate de România prin documente internaționale, cât

și respectarea legislației statului în care se află.

În raport de

prevederile legale menționate mai sus, se reține gradul scăzut de integrare a

pârâtului în perimetrul statului italian, având în vedere că acesta a avut o

activitate infracțională prin care a adus atingere ordinii și siguranței

publice, conduita pârâtului reprezentând o amenințare reală, prezentă și

suficient de serioasă la adresa interesului fundamental al societății statului

italian.

Totodată, potrivit

art. 27 din Directiva nr. 2004/38/CE, restricționarea libertății de circulație

și de ședere a cetățenilor uniunii și a membrilor lor de familie poate fi

dispusă pentru motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate

publică. În alineatul 2 același text prevede că măsurile luate trebuie să

respecte principiul proporționalității și să se întemeieze pe conduita

persoanei în cauză.

Astfel, conform

decretului emis de autoritățile italiene împotriva pârâtului, s-a dispus măsura

interzicerii acestuia de a se întoarce pe teritoriul Italiei pentru o perioadă

de 5 ani, sub sancțiunea executării pedepsei privative de libertate.

Dreptul la liberă

circulație este în strânsă legătură cu respectarea legislației statului român,

precum și a tratatelor și convențiilor pe care România le-a ratificat și care

fac parte astfel din dreptul intern.

Totodată, recurentul

învederează dispozițiile art. 1 pct. 1 din Acordul dintre România și Republica

Italiană privind readmisia persoanelor aflate în situație ilegală, ratificat

prin Legea nr. 173/1997, potrivit căruia: „1. Fiecare parte contractantă

readmite pe teritoriul său, la cererea celeilalte părți contractante și fără

alte formalități, oricare persoană care nu îndeplinește condițiile necesare

pentru intrare sau nu mai întrunește cerințele pentru șederea pe teritoriul

părții contractante solicitante, dacă s-a stabilit sau este prezumat că aceasta

este cetățean al părții contractante solicitate."

Având în vedere

exigențele legislației Uniunii Europene, România trebuie să probeze capacitatea

de a stopa migrația ilegală și că prezența, fără respectarea condițiilor legale

de intrare și ședere a pârâtului pe teritoriul unor state membre ale UE ar

dovedi exact contrariul, cu repercusiuni negative asupra tratamentului aplicat

cetățenilor români ce locuiesc cu forme legale.

În acest sens, în mod

greșit instanța de fond, la judecarea cauzei, nu a luat în considerare

dispozițiile obiectivului nr. 2 lit. d) din H.G. nr. 1.347/2007, precum și a

Decretului Prefectului Provinciei Roma.

Analizând recursul

formulat în raport de criticile menționate, Înalta Curte îl apreciază ca fiind

nefondat, pentru considerentele ce urmează:

Admiterea cererii de

restrângere a exercitării dreptului la liberă circulație a pârâtului pe

teritoriul Italiei se poate realiza numai în condițiile art. 27 din Directiva

nr. 2004/38/CE, conform căruia restricționarea libertății de circulație și de

ședere a cetățenilor uniunii și a membrilor lor de familie poate fi dispusă

pentru motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică. În

alin. (2) același text prevede că măsurile luate trebuie să respecte principiul

proporționalității și să se întemeieze pe conduita persoanei în cauză.

Astfel, conform decretului

emis de autoritățile italiene împotriva pârâtului, s-a dispus măsura

interzicerii acestuia de a se întoarce pe teritoriul Italiei pentru o perioadă

de 5 ani, sub sancțiunea executării pedepsei privative de libertate.

Prin prezenta cerere

se solicită a se lua din nou față de pârât măsura de restrângere a exercitării

dreptului la liberă circulație a pârâtului pe teritoriul Italiei, de către

autoritățile române, în temeiul art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005 privind

regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate.

Înalta Curte

apreciază însă că o astfel de măsură poate fi luată o singură dată, căci nimeni

nu poate fi sancționat pentru aceeași faptă de două ori, motiv pentru care nu

poate fi primit argumentul adus de recurentă, în sensul că o astfel de

sancțiune ar fi posibil de aplicat a doua oară în temeiul art. 2 lit. d) din

H.G. nr. 1.347/2007 pentru aprobarea planului de măsuri privind sprijinirea

cetățenilor români aflați în Italia, ca urmare a situației create prin

adoptarea de către statul italian a noilor reglementări ce vizează îndepărtarea

de pe teritoriu, conform cu care “dosarul de îndepărtare” trebuie înaintat

instanței pentru a se lua măsura prevăzută de art. 38 lit. b) al Legii nr.

248/2005.

Prin urmare,

indiferent de temeiurile juridice invocate de către recurentă în susținerea

măsurii de a restrânge exercitarea dreptului la liberă circulație a

intimatului, o astfel de măsură nu poate fi dispusă și de către instanțele

române, în baza dispozițiilor legii interne, cât timp această sancțiune s-a

dispus de către autoritățile italiene, căci ar fi încălcat principiul

imposibilității dublei sancțiuni recunoscut de legislația română.

Pentru aceste motive,

în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins, ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de apelantul-reclamant Inspectoratul Național

pentru Evidența Persoanelor din cadrul Ministerului Administrației și

Internelor împotriva Deciziei nr. 254/A din 1 octombrie 2009 a Curții de Apel

Galați, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 23 aprilie 2010.