ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2500/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată sub nr. 1196/91/2009 reclamantul Inspectoratul Național pentru Evidența Persoanelor din cadrul Ministerului Administrației și Internelor București a solicitat ca prin hotărâre judecătorească să se dispună restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație în Italia pentru pârâtul L.A. Reclamantul a arătat că pârâtul a fost expulzat din Italia la 16 februarie 2009 în baza Decretului Prefecturii Primăriei Roma, datorită comportamentului de care a dat dovadă pe perioada șederii în Italia și și-a întemeiat cererile pe dispozițiile art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005. Prin Sentința civilă nr. 397 din 2 iunie 2009 Tribunalul Vrancea a respins ca neîntemeiată cererea reclamantului.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că prin Decretul de expulzare nu s-au stabilit faptele pentru care a fost reținut și dacă a fost sancționat pentru fiecare din ele în parte. Prin aplicarea unei alte sancțiuni de către Statul Român, s-ar ajunge la o dublă sancționare ceea ce contravine principiilor de drept aplicabile în România. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul Inspectoratul Național pentru Evidența Persoanelor din cadrul Ministerului Administrației și Internelor București. Prin Decizia civilă nr. 254/A din 1 octombrie 2009, Curtea de Apel Galați, secția civilă, a respins, ca nefondat, apelul.

În motivarea acestei soluții, instanța de apel a reținut că, astfel cum rezultă din Decretul Prefecturii Provinciei Roma, pârâtul a expulzat din Italia la data de 16 februarie 2009 pentru săvârșirea unor fapte penale referitoare la asocierea și încălcarea reglementărilor privitoare la cardurile de credit, precizându-se în final că această persoană nu poate reintra pe teritoriul statului italian înainte de împlinirea unui termen de 5 ani. Însă, a-i aplica pârâtului o nouă măsură de restrângere a dreptului la liberă circulație pe teritoriul Italiei, potrivit legislației române, ar însemna o dublă sancțiune pe aceeași faptă. Astfel, instanța de apel a reținut că în mod corect instanța de fond a apreciat că o asemenea sancționare încalcă principiile de drept aplicabile pe teritoriul României și a respins cererea reclamantului, ca nefondată.

Împotriva menționatei decizii a formulat și motivat recurs, în termen legal, reclamantul Inspectoratul Național pentru Evidența Persoanelor din Ministerul Internelor și Reformei Administrative București. În dezvoltarea motivelor de recurs s-a arătat că, în conformitate cu prevederile obiectivului nr. 2 lit. d) din H.G. nr. 1.347/2007 pentru aprobarea planului de măsuri privind sprijinirea cetățenilor români aflați în Italia, ca urmare a situației create prin adoptarea de către statul italian a noilor reglementări ce vizează îndepărtarea de pe teritoriu, coroborate cu prevederile art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate, cu modificările și completările ulterioare, Inspectoratul Național pentru Evidența Persoanelor are obligativitatea de a înainta către instanța competentă, dosarul de îndepărtare al cetățenilor români expulzați din Italia.

De asemenea, dispozițiile obiectivului nr. 2 lit. d) al aceluiași act normativ prevăd faptul că autoritățile judecătorești urmează a pronunța o decizie vizând interzicerea deplasării cetățenilor expulzați în Italia pe o perioadă determinată. În context, arată recurentul, așa cum rezultă din documentele depuse în susținerea cauzei pe fond, pârâtul a fost îndepărtat de pe teritoriul Italiei la data de 16 februarie 2009, conform Decretului Prefectului Provinciei Roma. Din conținutul documentului emis de autoritățile italiene reiese că, pe timpul șederii pe teritoriul Italiei, pârâtul a avut un comportament antisocial, motiv pentru care îndepărtarea acestuia a fost necesară în vederea menținerii ordinii și siguranței publice.

Astfel, în documentul de referință se precizează că pârâtul „a avut un comportament ce constituie o amenințare concretă, efectivă și gravă la adresa demnității umane, a drepturilor fundamentale ale persoanei și a integrității publice, făcând ca permanența sa pe teritoriul Italiei să fie incompatibilă cu conviețuirea civilizată și în siguranță", fiind considerat un pericol public.

Având în vedere circumstanțele faptei pârâtului, care nu a respectat interdicțiile anterioare de intrare pe teritoriul statului italian și încălcând aceste interdicții, a revenit pe teritoriul Italiei, fiind returnat în țară de autoritățile italiene, ținând cont și de faptul că prezența pârâtului pe teritoriul italian și activitățile desfășurate de pârât pe acest teritoriu, anterior menționate, aduc atingere gravă intereselor României și relațiilor bilaterale dintre România și Italia, recurentul a apreciat oportună restrângerea exercitării dreptului acestuia la libera circulație pe teritoriul Italiei. Conform art. 5 din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate, modificată și completată prin O.U.G.

nr. 5/2006, pe perioada șederii, cetățenii români au obligația respectării legislației României și să nu desfășoare activități de natură să compromită imaginea României ori să contravină obligațiilor asumate de România prin documente internaționale, cât și respectarea legislației statului în care se află. În raport de prevederile legale menționate mai sus, se reține gradul scăzut de integrare a pârâtului în perimetrul statului italian, având în vedere că acesta a avut o activitate infracțională prin care a adus atingere ordinii și siguranței publice, conduita pârâtului reprezentând o amenințare reală, prezentă și suficient de serioasă la adresa interesului fundamental al societății statului italian.

Totodată, potrivit art. 27 din Directiva nr. 2004/38/CE, restricționarea libertății de circulație și de ședere a cetățenilor uniunii și a membrilor lor de familie poate fi dispusă pentru motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică. În alineatul 2 același text prevede că măsurile luate trebuie să respecte principiul proporționalității și să se întemeieze pe conduita persoanei în cauză. Astfel, conform decretului emis de autoritățile italiene împotriva pârâtului, s-a dispus măsura interzicerii acestuia de a se întoarce pe teritoriul Italiei pentru o perioadă de 5 ani, sub sancțiunea executării pedepsei privative de libertate. Dreptul la liberă circulație este în strânsă legătură cu respectarea legislației statului român, precum și a tratatelor și convențiilor pe care România le-a ratificat și care fac parte astfel din dreptul intern.

Totodată, recurentul învederează dispozițiile art. 1 pct. 1 din Acordul dintre România și Republica Italiană privind readmisia persoanelor aflate în situație ilegală, ratificat prin Legea nr. 173/1997, potrivit căruia: „1.

Fiecare parte contractantă readmite pe teritoriul său, la cererea celeilalte părți contractante și fără alte formalități, oricare persoană care nu îndeplinește condițiile necesare pentru intrare sau nu mai întrunește cerințele pentru șederea pe teritoriul părții contractante solicitante, dacă s-a stabilit sau este prezumat că aceasta este cetățean al părții contractante solicitate." Având în vedere exigențele legislației Uniunii Europene, România trebuie să probeze capacitatea de a stopa migrația ilegală și că prezența, fără respectarea condițiilor legale de intrare și ședere a pârâtului pe teritoriul unor state membre ale UE ar dovedi exact contrariul, cu repercusiuni negative asupra tratamentului aplicat cetățenilor români ce locuiesc cu forme legale.

În acest sens, în mod greșit instanța de fond, la judecarea cauzei, nu a luat în considerare dispozițiile obiectivului nr. 2 lit. d) din H.G. nr. 1.347/2007, precum și a Decretului Prefectului Provinciei Roma. Analizând recursul formulat în raport de criticile menționate, Înalta Curte îl apreciază ca fiind nefondat, pentru considerentele ce urmează: Admiterea cererii de restrângere a exercitării dreptului la liberă circulație a pârâtului pe teritoriul Italiei se poate realiza numai în condițiile art. 27 din Directiva nr. 2004/38/CE, conform căruia restricționarea libertății de circulație și de ședere a cetățenilor uniunii și a membrilor lor de familie poate fi dispusă pentru motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică.

În alin. (2) același text prevede că măsurile luate trebuie să respecte principiul proporționalității și să se întemeieze pe conduita persoanei în cauză. Astfel, conform decretului emis de autoritățile italiene împotriva pârâtului, s-a dispus măsura interzicerii acestuia de a se întoarce pe teritoriul Italiei pentru o perioadă de 5 ani, sub sancțiunea executării pedepsei privative de libertate. Prin prezenta cerere se solicită a se lua din nou față de pârât măsura de restrângere a exercitării dreptului la liberă circulație a pârâtului pe teritoriul Italiei, de către autoritățile române, în temeiul art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate.

Înalta Curte apreciază însă că o astfel de măsură poate fi luată o singură dată, căci nimeni nu poate fi sancționat pentru aceeași faptă de două ori, motiv pentru care nu poate fi primit argumentul adus de recurentă, în sensul că o astfel de sancțiune ar fi posibil de aplicat a doua oară în temeiul art. 2 lit. d) din H.G. nr. 1.347/2007 pentru aprobarea planului de măsuri privind sprijinirea cetățenilor români aflați în Italia, ca urmare a situației create prin adoptarea de către statul italian a noilor reglementări ce vizează îndepărtarea de pe teritoriu, conform cu care “dosarul de îndepărtare” trebuie înaintat instanței pentru a se lua măsura prevăzută de art. 38 lit. b) al Legii nr. 248/2005.

Prin urmare, indiferent de temeiurile juridice invocate de către recurentă în susținerea măsurii de a restrânge exercitarea dreptului la liberă circulație a intimatului, o astfel de măsură nu poate fi dispusă și de către instanțele române, în baza dispozițiilor legii interne, cât timp această sancțiune s-a dispus de către autoritățile italiene, căci ar fi încălcat principiul imposibilității dublei sancțiuni recunoscut de legislația română. Pentru aceste motive, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E: Respinge, ca nefondat, recursul declarat de apelantul-reclamant Inspectoratul Național pentru Evidența Persoanelor din cadrul Ministerului Administrației și Internelor împotriva Deciziei nr. 254/A din 1 octombrie 2009 a Curții de Apel Galați, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 aprilie 2010.