ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2503/2010

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 2343 din 2 iunie 2009, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamanții C.M., C.C. și P.A.S., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Administrației și Internelor și Inspectoratul General al Jandarmeriei, a anulat Hotărârea nr. 1 din 15 iunie 2007, pronunțată de Comisia de Soluționare a Contestațiilor din cadrul celei de a doua autorități pârâte, Hotărârea nr. 57 din 31 august 2007 a Comisiei de Jurisdicție a Imputațiilor constituită pe lângă Ministerul Administrației si Reformei Administrative, precum și decizia de imputare nr. 194520 din 25 aprilie 2007 a Inspectoratului General al Jandarmeriei.

Prin aceeași sentință, instanța de judecată a suspendat executarea deciziei de imputare nr. 194520 din 25 aprilie 2007 a Inspectoratului General al Jandarmeriei, până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei și a obligat pârâții la plata către reclamanți a cheltuielilor de judecată, în cuantum de 3000 lei, reprezentând onorariu avocat. Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut următoarele: Prin procesul-verbal nr. S/234258 din 6 martie 2003 întocmit de comisia de control din cadrul Direcției de Audit Intern a Ministerului de Interne având ca obiective verificarea modului de acordare a salariilor si altor drepturi bănești, a modului de recuperare a debitelor si creanțelor-clienți, precum și verificarea modului de alocare la hrana, s-a stabilit, între altele, o pagubă adusă unității în cuantum de 153.972.286 lei, reprezentând contravaloarea cheltuielilor de școlarizare ale slt.

P.D.C., răspunzător pentru aceasta fiind mr. G.P. care nu și-a îndeplinit obligațiile de serviciu. S-a mai stabilit că, întrucât prejudiciul s-a produs prin fapte ce constituie infracțiuni potrivit legii (neglijentă în serviciu), la recuperarea acestuia se va proceda după soluționarea cauzei penale. î n acord cu cele reținute în procesul-verbal anterior menționat, a fost sesizat Parchetul Militar București, iar prin rezoluția din data de 17 aprilie 2006 s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de mr. G.P. Potrivit adresei din data de 21 aprilie 2006 (fila 244), Direcția de Audit Intern din cadrul Ministerului Internelor și Reformei Administrative a adus la cunoștința comandantului UM 0530 București soluția procurorului, solicitând, totodată, finalizarea cercetării administrative în termen de 30 de zile de la data înregistrării la unitate a rezoluției.

Rezoluția procurorului a fost înregistrata la unitate la data a de 25 aprilie 2006, astfel cum rezultă din înscrisul depus la fila 248 din dosarul cauzei. Potrivit adresei nr. 386471 din 29 august 2008 (fila 247 dosar), prin O.Z.U nr. S/93 din 15 iunie 2006, în vederea recuperării prejudiciului, a fost numita comisia compusă din cei trei reclamanți. Prin procesul-verbal încheiat la data de 22 iunie 2006 de comisia de cercetare administrativă din cadrul UM București, s-a stabilit răspunderea pentru suma de 153.972.286 lei (rol) în sarcina slt. (r) P.D.C., obligarea la plata acestui prejudiciu urmând a fi făcută prin decizie de imputare. La data de 25 aprilie 2007 a fost emisa în privința reclamanților decizia de imputare nr. 194520, iar prin hotărârea nr. 1 din 15 iunie 2007 Comisia de soluționare a contestațiilor din cadrul I.G.J.R.

a respins-o ca neîntemeiată. Prin hotărârea nr. 57 din 31 august 2007 definitiva, pronunțata in dosarul nr. 232547/2007 a Comisiei de Jurisdicție a Imputațiilor din cadrul - M.I.R.A. a fost respinsă plângerea împotriva hotărârii nr. 1 din 15 iunie 2007 Comisia de soluționare a contestațiilor din cadrul Inspectoratului General al Jandarmeriei Române. Reclamanții au fost obligați, fiecare, la plata unei sume de bani in cuantum de 15.397, 23 lei, după cum urmează: C.C. - suma de 6.087, 15 lei, C.M. - suma de 4.471, 43 lei, P.A.S. - suma de 4.838, 65 lei, sume reprezentând contravaloarea cheltuielilor de întreținere din timpul școlarizării a slt. ( r) P.D.C. Pentru a hotărî astfel, s-a reținut o culpă în sarcina reclamanților, ca membri ai comisiei de cercetare disciplinara a slt.

( r) P.D.C., in sensul ca nu ar fi respectat termenul de 30 de zile pentru efectuarea cercetării administrative, termen prevăzut de art. 23 alin. (2) din O.G. nr. 121/1998, raportat la prevederile art. 214 alin. ultim din Instrucțiunile MAI nr. 830/1999, și nici nu au solicitat repunerea în termen sau prelungirea termenului de efectuare a cercetării administrative. De asemenea, se arată în considerentele sentinței atacate, în conformitate cu art. 22 din O.G.

nr. 121/1998, „Comandantul sau șeful unității care a constatat sau a luat cunoștință de producerea unei pagube dispune, în scris, de îndată, efectuarea cercetării administrative" [alin. (1)] și „Cercetarea prevăzută la alin. (1) se face de către comisia de cercetare administrativă din unitatea în care s-a produs paguba sau de la eșaloanele superioare ori de organele de control specializate" [alin. (2)]. Așadar, reține instanța de fond, în raport de dispozițiile legale citate, comandantul sau șeful unității are competenta exclusivă sub aspectul desemnării efectuării cercetării administrative atunci când s-a produs o pagubă, iar comisia de cercetare din unitatea în care s-a produs paguba este singura îndrituită a efectua cercetarea administrativă.

Din aceasta perspectivă, apare cu evidență că susținerile pârâtului Ministerul Administrației și Internelor, potrivit cu care cercetarea efectuata de comisia din cadrul Departamentului de Audit Intern și materializată în cuprinsul procesului-verbal nr. S/234258 din 06 martie 2003 se asimilează cu o cercetare administrativă în sensul O.G. nr. 121/1998, sunt în mod evident lipsite de orice suport legal. Reține prima instanță, în acest sens, dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 672/2002 privind auditul public intern, potrivit cărora compartimentul de audit public intern se constituie în subordinea directă a conducerii entității publice și, prin atribuțiile sale, nu trebuie să fie implicat în elaborarea procedurilor de control intern și în desfășurarea activităților supuse auditului public intern.

De altfel, reține prima instanță, atribuțiile compartimentului de audit public intern sunt prevăzute de art. 11 din Legea nr. 672/2002, iar cercetarea administrativă nu se numără printre acestea. Mai mult, la lit. g) a acestui articol se prevede obligația comisiei de audit ca, în cazul identificării unor iregularități sau posibile prejudicii, să raporteze imediat conducătorului entității publice și structurii de control intern abilitate. Relevant, în aprecierea instanței de fond, este că însăși Direcția de Audit Intern din cadrul Ministerului Administrației și Internelor , în cuprinsul adresei din data de 21 aprilie 2006 înaintate UM menționează că, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 672/2002 privind auditul public intern, auditorii interni nu mai pot executa cercetări administrative, aceștia neputând fi implicați în nici un fel în îndeplinirea unor activități pe care în mod potențial le pot audita.

Mai mult, se arată în considerentele sentinței atacate, cercetarea administrativă efectuata de către cei 3 reclamanți a vizat faptele slt. P.D.C., în timp ce controlul Direcției Audit Intern le-a vizat pe cele ale mr. G.P., stabilindu-se răspunderea materiala în sarcina acestuia pentru neluarea masurilor legale ce se impuneau în vederea recuperării cheltuielilor de școlarizare la trecerea în rezervă a slt. P.D.C. Rezultă, așadar, că nici măcar în logica lucrurilor expuse de către pârât, n-ar putea fi apreciat că procesul-verbal încheiat de auditori ar putea valora cercetare administrativă în privința slt. P.D.C., de vreme ce se referă la persoane diferite. Prima instanță invocă dispozițiile art. 23 din O.G.

nr. 121/1998, care fundamentează concluziile pârâților în sensul depășirii de către reclamanți a termenului pentru efectuarea cercetării administrative, și care prevăd un termen de 60 de zile, ce curge de la data când comandantul sau șeful unității a constatat sau a luat cunoștință de producerea pagubei. În acest context, instanța de fond apreciază că momentul de la care a luat la cunoștință comandantul unității de producerea pagubei este 06 martie 2003, când i-a fost comunicat procesul-verbal al comisiei de audit, iar nu data de 15 ianuarie 2003 la care auditorii au început efectuarea controlului tematic, potrivit celor 3 obiective anterior menționate, așa cum în mod greșit au apreciat pârâții.

Cu toate acestea, cercetarea administrativa privind pe slt. P.D.C. a fost dispusă de comandantul unității abia la data de 15 iunie 2006, după comunicarea rezoluției procurorului, iar nu imediat așa cum prevăd dispozițiile art. 22 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998. Așa fiind, se arată în considerentele sentinței atacate, reținerea de către pârâți (și chiar de către reclamanți) a împrejurării că ar fi operat o suspendare (în anii 2003-2006) a cercetării administrative pe perioada efectuării cercetării penale de către procuror nu poate fi primită, suspendarea având ca situație premisă un termen care a început să curgă, aspect neregăsit în speță; de altfel, astfel cum s-a mai arătat, cercetarea penală nici nu a vizat faptele slt.

P.D.C. și, chiar în eventualitatea în care comandantul unității ar fi dispus începerea cercetării administrative de îndată ce a cunoscut prejudiciul, adică în 06 martie 2003, începerea urmăririi penale pornite împotriva unei alte persoane nu era de natura a suspenda termenul cerut de lege pentru efectuarea cercetării administrative, nefiind aplicabilă, deci, nici ipoteza pct. 214 din Instrucțiunile Ministerului Administrației și Internelor relativ la suspendarea termenului de prescripție a efectuării cercetării administrative. Mai arată instanța de fond că, în condițiile în care s-a dispus de către comandantul unității efectuarea cercetării administrative la data de 15 iunie 2006, deși avea cunoștință de producerea unei pagube încă de la 06 martie 2003, față de dispozițiile art. 22 și art. 23 alin. (1) din O.G.

nr. 121/1998, neefectuarea cercetării administrative în termenul de 60 de zile de la data la data luării la cunoștință de producerea pagubei, nu poate fi imputabilă reclamanților, activitatea acestora având la bază tocmai dispoziția tardivă a comandantului unității în acest sens. Așa fiind, reține prima instanță, decizia de imputare a sumei de 15.397, 23 lei apare ca nelegală și netemeinică, fapt ce impune anularea acesteia. î n raport de aceleași argumente, instanța de fond a apreciat că se impune și anularea hotărârilor emise de pârâți în soluționarea contestațiilor formulate de reclamanți împotriva deciziei de imputare. Cât privește cererea de suspendare a deciziei de imputare, prima instanță a reținut că, raportat la prevederile art. 14 și art. 15 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, aceasta este întemeiată, existând, în speță, cazuri justificate ce fac necesară suspendarea executării actului administrativ pentru prevenirea unei pagube iminente.

Arată prima instanță că argumentele expuse pe larg relativ la nelegalitatea deciziei de imputare, cu consecința anulării acesteia, se constituie într-un caz bine justificat, conform definiției acestuia prevăzută la art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, cea de-a doua condiție legată, referitoare la iminența producerii unei pagube fiind, de asemenea, îndeplinită, de vreme ce actul a cărui suspendare se solicită este de natură a lipsi pe reclamanți de o sumă de bani substanțială. Totodată, în temeiul art. 274 C. proc. civ., reținând culpa procesuală a pârâților, prima instanță i-a obligat la plata către reclamanți a cheltuielilor de judecată, în cuantum de 3000 lei, reprezentând onorariu de avocat.

î mpotriva acestei soluții, considerând-o netemeinică și nelegală, au declarat recurs pârâții, Ministerul Administrației și Internelor și Inspectoratul General al Jandarmeriei. Ministerul Administrației și Internelor a criticat sentința pentru faptul că a fost dată cu încălcarea dispozițiilor legale în materie, motivarea cuprinzând de fapt reiterarea celor susținute în întâmpinare și nu o critică a sentinței civile atacate. Inspectoratul General al Jandarmeriei, a formulat la rândul său recurs împotriva aceleiași hotărâri judecătorești, apreciind că în mod eronat instanța de fond a concluzionat în sensul că Direcția de Audit Intern din Ministerul Administrației și Internelor nu avea competența de a efectua cercetarea administrativă, motiv pentru care prima perioadă a cercetării administrative s-a efectuat de Comisia de control în perioada 15 ianuarie – 6 martie 2003, iar actele întreprinse de comisie au fost valabile.

Deasemenea, s-a apreciat în recurs că soluția Curții de Apel este lipsită de temei legal fiind dată cu greșita aplicare a legii motivat de aceea că, Comisia de cercetare administrativă a U.M. București, compusă din reclamanți, a calculat greșit termenul de soluționare a cercetării administrative, raportându-se la art. 23 din O.G. nr. 121/1998 text care trebuie coroborat cu pct. 214 alin. (4) din Instrucțiunile M.I. nr. 830/1999. Recursurile sunt nefondate și vor fi respinse. Examinând actele dosarului, motivele de recurs și în raport de dispozițiile art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele: Curtea de Apel București a admis acțiunea formulată de intimații-reclamanți și a anulat Hotărârea nr. 1/2007 și nr. 57/2007 cât și decizia de imputare nr. 194520/2007 emisă de Inspectoratul General al Jandarmeriei Române.

S-a suspendat de asemenea executarea acestei decizii până la rămânerea irevocabilă a cauzei. Conform O.G. nr. 121/1998 termenul pentru efectuarea cercetării administrative este 60 de zile de la data când comandantul unității a constatat sau a luat cunoștință de producerea pagubei. Din probatoriile administrative rezultă fără posibilitate de tăgadă că acesta (comandantul) a luat cunoștință de producerea pagubei la 6 martie 2003 când i s-a comunicat procesul-verbal de audit, iar Comisia pentru cercetarea administrativă a fost numită la 15 iunie 2006. Așa fiind este cert că s-au încălcat prevederile O.G. nr. 121/1998, împrejurare reținută în mod corect de prima instanță.

Deasemenea nu poate fi primită nici critica referitoare la faptul că acea Comisie de control din cadrul Direcției de Audit Intern din cadrul Ministerului Administrației și Internelor nu avea competența să facă cercetarea administrativă, întrucât în Legea nr. 672/2002 se precizează că, compartimentul de audit se constituie în subordinea entității publice și prin atribuțiile sale nu trebuie să fie implicat în elaborarea procedurilor de control intern și în desfășurarea activităților supuse auditului public. Prin urmare în mod legal Comisia de Audit are atribuții doar de control și nu de a declanșa o cercetare administrativă, auditorii neputând fi implicați în nici un fel de activități pe care le pot audita.

În condițiile în care cercetarea administrativă a fost dispusă la 15 iunie 2006, cu toate că se cunoștea de către comandantul unității din 6 martie 2003 de producerea pagubei, acest fapt nu poate fi imputat reclamanților-intimați, prin urmare decizia de imputare a sumei de 15.397,23 lei este nelegală. Deasemenea corect Curtea de Apel a constatat că în cauză se impune suspendarea actului administrativ până la judecarea irevocabilă a cauzei, dispozițiile art. 14 și art. 15 din Legea nr. 554/2004 fiind pe deplin aplicabile în acest litigiu, existând atât paguba iminentă cât și cazul bine justificat în raport de emiterea și executarea deciziei de imputare nr. 194520/2007. Așa fiind, în raport de toate aceste considerente Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că sentința atacată este legală și temeinică, motiv pentru care va respinge recursurile declarate de Ministerul Administrației și Internelor și de Inspectoratul General al Jandarmeriei, ca nefondate.

Văzând și dispozițiile art. 274 C. proc. civ.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursurile declarate de pârâții Ministerul Administrației și Internelor și Inspectoratul General al Jandarmeriei împotriva sentinței nr. 2343 din 2 iunie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate. Obligă recurenții la plata către intimații C.C., C.M. și P.A.S., a sumei de 3.000 lei. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 13 mai 2010.