ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2503/2010

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2503/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin sentința nr. 2343 din 2 iunie

2009, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și

fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamanții C.M., C.C. și P.A.S., în

contradictoriu cu pârâții Ministerul Administrației și Internelor și

Inspectoratul General al Jandarmeriei, a anulat Hotărârea nr. 1

din

15 iunie 2007, pronunțată de Comisia de

Soluționare a Contestațiilor din cadrul celei de a doua autorități pârâte,

Hotărârea nr. 57 din 31 august 2007 a Comisiei de Jurisdicție a Imputațiilor

constituită pe lângă Ministerul Administrației si Reformei Administrative,

precum și decizia de imputare nr. 194520 din 25 aprilie 2007 a Inspectoratului

General al Jandarmeriei.

Prin aceeași sentință, instanța de

judecată a suspendat executarea deciziei de imputare nr. 194520 din 25 aprilie 2007

a Inspectoratului General al Jandarmeriei, până la soluționarea definitivă și

irevocabilă a cauzei și a obligat pârâții la plata către reclamanți a

cheltuielilor de judecată, în cuantum de 3000 lei, reprezentând onorariu

avocat.

Pentru a pronunța această sentință,

prima instanță a reținut următoarele:

Prin procesul-verbal nr. S/234258

din 6 martie 2003 întocmit de comisia de control din cadrul Direcției de Audit

Intern a Ministerului de Interne având ca obiective verificarea modului de

acordare a salariilor si altor drepturi bănești, a modului de recuperare a

debitelor si creanțelor-clienți, precum și verificarea modului de alocare la

hrana, s-a stabilit, între altele, o pagubă adusă unității în cuantum de

153.972.286 lei, reprezentând contravaloarea cheltuielilor de școlarizare ale

slt. P.D.C., răspunzător pentru aceasta fiind mr. G.P. care nu și-a îndeplinit

obligațiile de serviciu. S-a mai stabilit că, întrucât prejudiciul s-a produs

prin fapte ce constituie infracțiuni potrivit legii (neglijentă în serviciu),

la recuperarea acestuia se va proceda după soluționarea cauzei penale.

î

n acord cu cele reținute în

procesul-verbal anterior menționat, a fost sesizat Parchetul Militar București,

iar prin rezoluția din data de 17 aprilie 2006 s-a dispus neînceperea urmăririi

penale față de mr. G.P.

Potrivit adresei din data de 21

aprilie 2006 (fila 244), Direcția de Audit Intern din cadrul Ministerului

Internelor și Reformei Administrative a adus la cunoștința comandantului UM

0530 București soluția procurorului, solicitând, totodată, finalizarea

cercetării administrative în termen de 30 de zile de la data înregistrării la

unitate a rezoluției.

Rezoluția procurorului a fost

înregistrata la unitate la data a de 25 aprilie 2006, astfel cum rezultă din

înscrisul depus la fila 248 din dosarul cauzei. Potrivit adresei nr. 386471 din

29 august 2008 (fila 247 dosar), prin O.Z.U nr. S/93 din 15 iunie 2006, în

vederea recuperării prejudiciului, a fost numita comisia compusă din cei trei

reclamanți.

Prin procesul-verbal încheiat la

data de 22 iunie 2006 de comisia de cercetare administrativă din cadrul UM București,

s-a stabilit răspunderea pentru suma de 153.972.286 lei (rol) în sarcina slt. (r)

P.D.C., obligarea la plata acestui prejudiciu urmând a fi făcută prin decizie

de imputare. La data de 25 aprilie 2007 a fost emisa în privința reclamanților

decizia de imputare nr. 194520, iar prin hotărârea nr. 1 din 15 iunie 2007

Comisia de soluționare a contestațiilor din cadrul I.G.J.R. a respins-o ca

neîntemeiată.

Prin hotărârea nr. 57 din 31 august 2007

definitiva, pronunțata in dosarul nr. 232547/2007 a Comisiei de Jurisdicție a

Imputațiilor din cadrul - M.I.R.A. a fost respinsă plângerea împotriva

hotărârii nr. 1 din 15 iunie 2007 Comisia de soluționare a contestațiilor din

cadrul Inspectoratului General al Jandarmeriei Române.

Reclamanții au fost obligați,

fiecare, la plata unei sume de bani in cuantum de 15.397, 23 lei, după cum

urmează: C.C. - suma de 6.087, 15 lei, C.M. - suma de 4.471, 43 lei, P.A.S. -

suma de 4.838, 65 lei, sume reprezentând contravaloarea cheltuielilor de

întreținere din timpul școlarizării a slt. ( r) P.D.C.

Pentru a hotărî astfel, s-a reținut

o culpă în sarcina reclamanților, ca membri ai comisiei de cercetare

disciplinara a slt. ( r) P.D.C., in sensul ca nu ar fi respectat termenul de 30

de zile pentru efectuarea cercetării administrative, termen prevăzut de art. 23

alin. (2) din O.G. nr. 121/1998, raportat la prevederile art. 214 alin. ultim din

Instrucțiunile MAI nr. 830/1999, și nici nu au solicitat repunerea în termen

sau prelungirea termenului de efectuare a cercetării administrative.

De asemenea, se arată în

considerentele sentinței atacate, în conformitate cu art. 22 din O.G. nr. 121/1998,

„Comandantul sau șeful unității care a constatat sau a luat cunoștință de

producerea unei pagube dispune, în scris, de îndată, efectuarea cercetării

administrative" [alin. (1)] și „Cercetarea prevăzută la alin. (1) se face

de către comisia de cercetare administrativă din unitatea în care s-a produs

paguba sau de la eșaloanele superioare ori de organele de control

specializate" [alin. (2)].

Așadar, reține instanța de fond, în

raport de dispozițiile legale citate, comandantul sau șeful unității are

competenta exclusivă sub aspectul desemnării efectuării cercetării

administrative atunci când s-a produs o pagubă, iar comisia de cercetare din

unitatea în care s-a produs paguba este singura îndrituită a efectua cercetarea

administrativă.

Din aceasta perspectivă, apare cu

evidență că susținerile pârâtului Ministerul Administrației și Internelor,

potrivit cu care cercetarea efectuata de comisia din cadrul Departamentului de

Audit Intern și materializată în cuprinsul procesului-verbal nr. S/234258 din

06 martie 2003 se asimilează cu o cercetare administrativă în sensul O.G. nr.

121/1998, sunt în mod evident lipsite de orice suport legal.

Reține prima instanță, în acest

sens, dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 672/2002 privind auditul

public intern, potrivit cărora compartimentul de audit public intern se

constituie în subordinea directă a conducerii entității publice și, prin

atribuțiile sale, nu trebuie să fie implicat în elaborarea procedurilor de

control intern și în desfășurarea activităților supuse auditului public intern.

De altfel, reține prima instanță,

atribuțiile compartimentului de audit public intern sunt prevăzute de art. 11

din Legea nr. 672/2002, iar cercetarea administrativă nu se numără printre

acestea. Mai mult, la lit. g) a acestui articol se prevede obligația comisiei

de audit ca, în cazul identificării unor iregularități sau posibile prejudicii,

să raporteze imediat conducătorului entității publice și structurii de control

intern abilitate.

Relevant, în aprecierea instanței de

fond, este că însăși Direcția de Audit Intern din cadrul Ministerului

Administrației și Internelor , în cuprinsul adresei din data de 21 aprilie 2006

înaintate UM menționează că, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 672/2002

privind auditul public intern, auditorii interni nu mai pot executa cercetări

administrative, aceștia neputând fi implicați în nici un fel în îndeplinirea

unor activități pe care în mod potențial le pot audita.

Mai mult, se arată în considerentele

sentinței atacate, cercetarea administrativă efectuata de către cei 3

reclamanți a vizat faptele slt. P.D.C., în timp ce controlul Direcției Audit

Intern le-a vizat pe cele ale mr. G.P., stabilindu-se răspunderea materiala în

sarcina acestuia pentru neluarea masurilor legale ce se impuneau în vederea recuperării

cheltuielilor de școlarizare la trecerea în rezervă a slt. P.D.C. Rezultă,

așadar, că nici măcar în logica lucrurilor expuse de către pârât, n-ar putea fi

apreciat că procesul-verbal încheiat de auditori ar putea valora cercetare

administrativă în privința slt. P.D.C., de vreme ce se referă la persoane

diferite.

Prima instanță invocă dispozițiile

art. 23 din O.G. nr. 121/1998, care fundamentează concluziile pârâților în

sensul depășirii de către reclamanți a termenului pentru efectuarea cercetării

administrative, și care prevăd un termen de 60 de zile, ce curge de la data

când comandantul sau șeful unității a constatat sau a luat cunoștință de

producerea pagubei.

În acest context, instanța de fond

apreciază că momentul de la care a luat la cunoștință comandantul unității de

producerea pagubei este 06 martie 2003, când i-a fost comunicat procesul-verbal

al comisiei de audit, iar nu data de 15 ianuarie 2003 la care auditorii au

început efectuarea controlului tematic, potrivit celor 3 obiective anterior

menționate, așa cum în mod greșit au apreciat pârâții.

Cu toate acestea, cercetarea

administrativa privind pe slt. P.D.C. a fost dispusă de comandantul unității

abia la data de 15 iunie 2006, după comunicarea rezoluției procurorului, iar nu

imediat așa cum prevăd dispozițiile art. 22 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998.

Așa fiind, se arată în

considerentele sentinței atacate, reținerea de către pârâți (și chiar de către

reclamanți) a împrejurării că ar fi operat o suspendare (în anii 2003-2006) a

cercetării administrative pe perioada efectuării cercetării penale de către

procuror nu poate fi primită, suspendarea având ca situație premisă un termen

care a început să curgă, aspect neregăsit în speță; de altfel, astfel cum s-a

mai arătat, cercetarea penală nici nu a vizat faptele slt. P.D.C. și, chiar în

eventualitatea în care comandantul unității ar fi dispus începerea cercetării

administrative de îndată ce a cunoscut prejudiciul, adică în 06 martie 2003,

începerea urmăririi penale pornite împotriva unei alte persoane nu era de

natura a suspenda termenul cerut de lege pentru efectuarea cercetării

administrative, nefiind aplicabilă, deci, nici ipoteza pct.

214

din Instrucțiunile Ministerului

Administrației și Internelor relativ la suspendarea termenului de prescripție a

efectuării cercetării administrative.

Mai arată instanța de fond că, în

condițiile în care s-a dispus de către comandantul unității efectuarea

cercetării administrative la data de 15 iunie 2006, deși avea cunoștință de

producerea unei pagube încă de la 06 martie 2003, față de dispozițiile art. 22

și art. 23 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998, neefectuarea cercetării

administrative în termenul de 60 de zile de la data la data luării la cunoștință

de producerea pagubei, nu poate fi imputabilă reclamanților, activitatea

acestora având la bază tocmai dispoziția tardivă a comandantului unității în

acest sens.

Așa fiind, reține prima instanță,

decizia de imputare a sumei de 15.397, 23 lei apare ca nelegală și netemeinică,

fapt ce impune anularea acesteia.

î

n raport de aceleași argumente,

instanța de fond a apreciat că se impune și anularea hotărârilor emise de

pârâți în soluționarea contestațiilor formulate de reclamanți împotriva

deciziei de imputare.

Cât privește cererea de suspendare a

deciziei de imputare, prima instanță a reținut că, raportat la prevederile art.

14 și art. 15 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, aceasta este întemeiată,

existând, în speță, cazuri justificate ce fac necesară suspendarea executării

actului administrativ pentru prevenirea unei pagube iminente.

Arată prima instanță că argumentele

expuse pe larg relativ la nelegalitatea deciziei de imputare, cu consecința

anulării acesteia, se constituie într-un caz bine justificat, conform

definiției acestuia prevăzută la art. 2

alin.

(1)

lit. t) din Legea nr. 554/2004, cea de-a doua condiție legată,

referitoare la iminența producerii unei pagube fiind, de asemenea, îndeplinită,

de vreme ce actul a cărui suspendare se solicită este de natură a lipsi pe

reclamanți de o sumă de bani substanțială.

Totodată, în temeiul art. 274 C.

proc. civ., reținând culpa procesuală a pârâților, prima instanță i-a obligat

la plata către reclamanți a cheltuielilor de judecată, în cuantum de 3000 lei,

reprezentând onorariu de avocat.

î

mpotriva acestei soluții,

considerând-o netemeinică și nelegală, au declarat recurs pârâții, Ministerul

Administrației și Internelor și Inspectoratul General al Jandarmeriei.

Ministerul Administrației și

Internelor a criticat sentința pentru faptul că a fost dată cu încălcarea

dispozițiilor legale în materie, motivarea cuprinzând de fapt reiterarea celor

susținute în întâmpinare și nu o critică a sentinței civile atacate.

Inspectoratul General al

Jandarmeriei, a formulat la rândul său recurs împotriva aceleiași hotărâri

judecătorești, apreciind că în mod eronat instanța de fond a concluzionat în

sensul că Direcția de Audit Intern din Ministerul Administrației și Internelor nu

avea competența de a efectua cercetarea administrativă, motiv pentru care prima

perioadă a cercetării administrative s-a efectuat de Comisia de control în perioada

15 ianuarie – 6 martie 2003, iar actele întreprinse de comisie au fost

valabile.

Deasemenea, s-a apreciat în recurs

că soluția Curții de Apel este lipsită de temei legal fiind dată cu greșita

aplicare a legii motivat de aceea că, Comisia de cercetare administrativă a

U.M. București, compusă din reclamanți, a calculat greșit termenul de

soluționare a cercetării administrative, raportându-se la art. 23 din O.G. nr. 121/1998

text care trebuie coroborat cu pct. 214 alin. (4) din Instrucțiunile M.I. nr. 830/1999.

Recursurile sunt nefondate și vor fi

respinse.

Examinând actele dosarului, motivele

de recurs și în raport de dispozițiile art. 304

1

C. proc. civ.,

Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Curtea de Apel București a admis

acțiunea formulată de intimații-reclamanți și a anulat Hotărârea nr. 1/2007 și

nr. 57/2007 cât și decizia de imputare nr. 194520/2007 emisă de Inspectoratul

General al Jandarmeriei Române. S-a suspendat de asemenea executarea acestei

decizii până la rămânerea irevocabilă a cauzei.

Conform O.G. nr. 121/1998 termenul

pentru efectuarea cercetării administrative este 60 de zile de la data când

comandantul unității a constatat sau a luat cunoștință de producerea pagubei.

Din probatoriile administrative rezultă fără posibilitate de tăgadă că acesta

(comandantul) a luat cunoștință de producerea pagubei la 6 martie 2003 când i

s-a comunicat procesul-verbal de audit, iar Comisia pentru cercetarea

administrativă a fost numită la 15 iunie 2006. Așa fiind este cert că s-au

încălcat prevederile O.G. nr. 121/1998, împrejurare reținută în mod corect de

prima instanță.

Deasemenea nu poate fi primită nici

critica referitoare la faptul că acea Comisie de control din cadrul Direcției

de Audit Intern din cadrul Ministerului Administrației și Internelor nu avea

competența să facă cercetarea administrativă, întrucât în Legea nr. 672/2002 se

precizează că, compartimentul de audit se constituie în subordinea entității

publice și prin atribuțiile sale nu trebuie să fie implicat în elaborarea

procedurilor de control intern și în desfășurarea activităților supuse

auditului public.

Prin urmare în mod legal Comisia de

Audit are atribuții doar de control și nu de a declanșa o cercetare

administrativă, auditorii neputând fi implicați în nici un fel de activități pe

care le pot audita.

În condițiile în care cercetarea

administrativă a fost dispusă la 15 iunie 2006, cu toate că se cunoștea de

către comandantul unității din 6 martie 2003 de producerea pagubei, acest fapt

nu poate fi imputat reclamanților-intimați, prin urmare decizia de imputare a

sumei de 15.397,23 lei este nelegală.

Deasemenea corect Curtea de Apel a

constatat că în cauză se impune suspendarea actului administrativ până la

judecarea irevocabilă a cauzei, dispozițiile art. 14 și art. 15 din Legea nr. 554/2004

fiind pe deplin aplicabile în acest litigiu, existând atât paguba iminentă cât

și cazul bine justificat în raport de emiterea și executarea deciziei de

imputare nr. 194520/2007.

Așa fiind, în raport de toate aceste

considerente Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că sentința atacată

este legală și temeinică, motiv pentru care va respinge recursurile declarate

de Ministerul Administrației și Internelor și de Inspectoratul General al

Jandarmeriei, ca nefondate.

Văzând și dispozițiile art. 274 C.

proc. civ.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de pârâții

Ministerul Administrației și Internelor și Inspectoratul General al

Jandarmeriei împotriva sentinței nr. 2343 din 2 iunie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Obligă recurenții la plata către intimații C.C.,

C.M. și P.A.S., a sumei de 3.000 lei.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 13 mai

2010.