ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 383/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 181 din 28 mai 2009 a respins excepția netimbrării acțiunii și excepția necompetenței instanței, invocate de pârâta A.N.P. și, admițând excepția lipsei procedurii administrative prealabile invocată de aceeași pârâtă, a respins acțiunea formulată e reclamantul F.N.I., în contradictoriu cu pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor, având ca obiect anularea actelor emise de pârâtă și necomunicate, prin care s-a dispus mutarea în penitenciare din alte localități a deținuților care își exercită detenția în regim semideschis.

În acest sens, instanța a reținut că reclamantul, prin cererea formulată, a solicitat anularea deciziei nr. 323 din 12 februarie 2009 a directorului A.N.P., respectiv a unui act cu caracter normativ emis în regim de putere publică și nu a unei măsuri care îl privește personal referitoare la legalitatea unor măsuri dispuse de penitenciarul în care își desfășoară activitatea sau privitoare la regimul de executare a pedepsei, astfel încât competența aparține, în speță, instanței de contencios administrativ și nu judecătorului delegat, cum greșit a susținut pârâta în excepția invocată.

De asemenea, instanța a apreciat că impunerea taxei judiciare de timbru pentru reclamant, dată fiind absența resurselor financiare necesare achitării acesteia, constituie un impediment în exercitarea dreptului privind accesul la justiție, drept garantat de art. 21 din Constituția României și de art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului, astfel încât se impune respingerea excepției netimbrării acțiunii. În sfârșit instanța de fond a reținut neîndeplinirea în speță a procedurii administrative prealabile impusă în mod imperativ de dispozițiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, apreciind că reclamantul nu a făcut dovada unui demers către autoritatea pârâtă, de anulare a actului contestat, anterior chemării acesteia în judecată și nici a faptului că a fost împiedicat de autoritățile locului de deținere să expedieze corespondență în acest sens, astfel încât lipsa procedurii prealabile să fie imputabilă pârâtei.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul, invocând în esență, lipsa posibilităților materiale și a celor ținând de regimul penitenciarului, de a exercita calea contestației administrative. Recursul este nefondat și urmează a fi respins. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ „Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termen legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei care i-a fost cauzată.

Interesul legitim poate fi atât privat cât și public”. În același timp, dispozițiile art. 7 alin. (1) din legea menționată statuează că „Înainte de a se adresa instanței de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ unilateral, trebuie să solicite autorității publice emitente, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea în tot sau în parte a acestuia. Plângerea se poate adresa în egală măsură organului ierarhic superior, dacă acesta există”.

Cum în speță reclamantul a solicitat anularea deciziei nr. 323 din 12 februarie 2009, act administrativ emis de directorul Administrației Naționale a Penitenciarelor, în mod corect instanța de fond a reținut că fiind vorba de un litigiu a cărei competență de soluționare aparține instanței de contencios administrativ, este necesară, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 554/ 2004, îndeplinirea procedurii prealabile prevăzută de art. 7 din acest act normativ, ca o condiție specială de exercitare a dreptului la acțiune, iar lipsa acesteia atrage inadmisibilitatea cererii, sens în care s-a pronunțat, în mod constant Înalta Curte de Casație și Justiție. Cum în speță, nu a fost făcută dovada îndeplinirii procedurii administrative prealabile, în mod corect, instanța de fond a respins acțiunea reclamantului.

Așa fiind, constatând că, potrivit art. 304 și art. 304 1 C. proc. civ. nu există motive de casare sau modificare a hotărârii pronunțate de instanța de fond, Curtea va respinge ca nefondat, prezentul recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de F.N.I. împotriva sentinței civile nr. 181 din 28 mai 2009 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 ianuarie 2010.