ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 952/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 952/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată, reclamanta Agenția

de Plăți și Intervenție pentru Agricultură - Centrul Județean Dâmbovița în

contradictoriu cu Curtea de Conturi a României și Camera de Conturi a Județului

Dâmbovița a solicitat suspendarea executării Deciziei nr. 20 din 26 mai 2011

emisă de Camera de Conturi a Județului Dâmbovița și a Încheierii nr. 45 din 25

iulie 2011 emisă de Curtea de Conturi a României - Comisia de Soluționare a

Contestațiilor, până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei.

Prin Încheierea din

24 noiembrie 2011 Curtea de Apel Ploiești, secția contencios administrativ și

fiscal, a admis cererea de suspendare formulată de reclamanta Agenția de Plăți

și Intervenție pentru Agricultură - Centrul Județean Dâmbovița, în contradictoriu

cu pârâtele Curtea de Conturi a României, și Camera de Conturi a Județului

Dâmbovița, a dispus suspendarea Deciziei nr. 20 din 26 mai 2011 a Camerei de

Conturi a Județului Dâmbovița și a Încheierii nr. 45 din 25 iulie 2011 a Curții

de Conturi a României, până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei.

Pentru a pronunța

această soluție instanța de fond a reținut că auditorul public extern din

cadrul Curții de Conturi a României, Camera de Conturi a Județului Dâmbovița,

în temeiul Legii nr. 94/1992, republicată, și a delegației nr. 747 din 01

aprilie 2011, a efectuat în perioada 01 aprilie - 29 aprilie 2011, acțiunea

"auditul performanței privind implementarea, administrarea și gestionarea

programului de identificare și înregistrare a animalelor și a utilizării bazei

de date în acordarea subvențiilor și a altor forme de sprijin din partea

statului pe anul 2010 - cod acțiune 4032".

Curtea de Conturi a

României - Camera de Conturi Dâmbovița, prin Decizia nr. 20 din 26 mai 2011 a

constatat și reținut o serie de nereguli, obligând instituția reclamantă să

întreprindă măsuri constând în identificarea disfuncționalităților în

activitatea de control intern care au permis prejudicierea bugetului de stat

prin aprobarea și avizarea la plată a unor cereri de solicitare a primelor pe

exploatație (specia bovine), fără o verificare corespunzătoare a veridicității

declarațiilor pe proprie răspundere referitoare la datoriile restante față de

bugetul de stat și/sau bugetul local la data limită de depunere a cererilor.

Împotriva actelor

administrative s-a formulat de către reclamantă contestație în temeiul

prevederilor art. 35 din Legea 94/1992, republicată, raportat la art. 92 din

Regulamentul privind organizarea și desfășurarea activităților specifice Curții

de Conturi, precum și valorificarea actelor rezultate din aceste activități,

coroborat cu art. 7 din Legea 554/2004, privind contenciosul administrativ.

Instanța de fond a

mai reținut că în ceea ce privește condițiile de formă, acestea sunt

îndeplinite prin depunerea contestației la organul emitent a actelor

contestate.

De asemenea și

condițiile de fond, privind cazul bine justificat și paguba iminentă, au fost

considerate ca fiind îndeplinite.

Obligațiile stabilite

în sarcina reclamantei s-au bazat pe interpretarea dispozițiilor Legii nr.

94/1992, republicată, raportat la art. 92 din Regulamentul privind organizarea

și desfășurarea activităților specifice Curții de Conturi, care urmează a fi

lămurită cu ocazia soluționării cauzei pe fond.

Împotriva hotărârii instanței

de fond pârâta Curtea de Conturi a României a declarat recurs, criticând-o

pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea

recursului se arată că hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea și

aplicarea greșită a legii, respectiv a dispozițiilor art. 14 coroborat cu art.

15 din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, și cele

ale art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992 privind organizarea și funcționarea

Curții de Conturi.

În cauza de față este

vorba de măsuri prin care se urmărește înlăturarea unor nereguli de către

entitatea controlată, care nu pot justifica o acțiune de suspendare.

Pentru ca o acțiune

în suspendare să fie admisibilă este necesar să existe riscul producerii unui

prejudiciu în sensul în care această noțiune este definită de Legea nr.

554/2004 privind contenciosul administrativ.

Un act administrativ

prin care se recomandă stabilirea întinderii prejudiciului, în niciun caz nu

poate să reprezinte o pagubă iminentă.

Instanța de fond nu a

ținut cont de faptul că decizia atacată a fost emisă în urma efectuării unui

control prin care s-a propus înlăturarea unor nereguli constatate la

reclamantă, în calitate de entitate controlată.

Prin urmare, acțiunea

reclamantei este inadmisibilă și nu poate fi suspendată executarea măsurilor

dispuse prin Decizia nr. 20/2011, emisă de Camera de Conturi Dâmbovița.

În doctrină se

apreciază că instanța care este chemată să decidă măsuri de protecție

provizorie trebuie să ia în apreciere ansamblul circumstanțelor și intereselor

prezente. Asemenea măsuri pot fi acordate în special în situația în care

executarea actului administrativ este de natură să producă pagube grave,

dificil de reparat și în cazul în care există argument juridic aparent valabil

referitor la legalitatea actului administrativ.

Textul de lege cere

reclamantului ca pe lângă "iminența pagubei' să înfățișeze instanței și

alte împrejurări legate de starea de fapt și de drept care sunt de natură să

creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ,

împrejurări care să fie de natură a argumenta faptul că este vorba de "un

caz bine justificat".

Legea prevede că

suspendarea se poate cere "în cazuri bine justificate și pentru prevenirea

unei pagube iminente".

Acestea sunt, așa cum

s-a conturat în doctrină, dar și în practică, două condiții care trebuie

îndeplinite în mod cumulativ.

Actul administrativ,

după cum se cunoaște, se bucură de prezumția de legalitate, prezumție care, la

rândul său, se bazează pe prezumția de autenticitate și pe prezumția de.

De aici, rezultă

principiul executării din oficiu (execuție ex officio), întrucât actul

administrativ unilateral este el însuși executoriu.

Cu alte cuvinte, a nu

executa actele administrative, care sunt emise în baza legii, echivalează cu a

nu executa legea, ceea ce este de neconceput într-o bună ordine juridică,

într-un stat de drept și o democrație constituțională.

Tocmai de aceea,

suspendarea actelor administrative este considerată ca o situație de excepție.

Examinând cauza și

sentința recurată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele de

recurs invocate, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv

cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul

este nefondat. Pentru a ajunge la această soluție, instanța a avut în vedere

considerentele în continuare arătate.

I. În ceea ce

privește excepția inadmisibilității cererii de suspendare

Pentru a analiza

excepția inadmisibilității astfel cum a fost invocată, Înalta Curte va avea în

vedere faptul că este învestită cu soluționarea unei cereri de suspendare a

unui act administrativ individual, în condițiile dispozițiilor Legii nr.

554/2004 privind contenciosul administrativ.

Potrivit art. 14

alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, "în

cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente odată cu

sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul,

persoana vătămată poate cere instanței competente să dispună suspendarea

executării actului administrativ până la pronunțarea instanței de fond".

Art. 15 alin. (1) din

Legea nr. 554/2004 prevede că "Suspendarea executării actului

administrativ unilateral poate fi solicitată de reclamant și prin cererea

adresată instanței competente pentru anularea, în tot sau în parte, a actului

atacat. În acest caz, instanța va putea dispune suspendarea actului

administrativ atacat, până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei.

Cererea de suspendare se poate formula o dată cu acțiunea principală sau

printr-o acțiune separată, până la soluționarea acțiunii în fond."

Din interpretarea

logico-juridică a textelor de lege în temeiul cărora a fost formulată cererea,

rezultă că singura condiție de admisibilitate, impusă de legiuitor pentru ca

instanța să poată fi învestită cu soluționarea unei astfel de cereri, constă în

aceea ca reclamantul să facă dovada că a sesizat autoritatea publică care a

emis actul cu plângere prealabilă, astfel cum prevăd dispozițiile art. 7 din

Legea nr. 554/2004.

Cum din actele

dosarului rezultă, fără putință de tăgadă, că reclamanta a formulat plângere

prealabilă, în condițiile art. 7 din Legea nr. 554/2004, sub acest aspect

cererea este admisibilă.

Pe de altă parte, în

cadrul cererii de suspendare, instanța este limitată la a cerceta, după

verificarea condiției de admisibilitate, dacă sunt îndeplinite cumulativ

cerințele prevăzute de dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv

cazul bine justificat și paguba iminentă.

Deci, în cadrul

cererii de suspendare, instanța nu va cerceta îndeplinirea condițiilor de

legalitate și oportunitate ale actului administrativ, această obligație

revenindu-i instanței de fond, învestită cu soluționarea acțiunii în anulare.

Prin urmare, ceea ce

se va verifica în cadrul cererii de suspendare va fi aparența legalității actului,

pentru care nu se vor administra probe decât sub aspectul îndeplinirii

condițiilor speciale prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, instanța

pronunțându-se fără a avea nevoie de administrarea unor probe ce țin de fondul

cauzei.

Față de cele arătate,

Înalta Curte constată că argumentele recurentei în susținerea excepției sunt

legate de fondul cauzei, punând în discuție chiar natura juridică a actului

administrativ a cărui suspendare se solicită, ceea ce implică cercetarea pe

fond a pricinii.

Or, instanța nu se

poate pronunța, într-o cerere de suspendare, pe admisibilitatea acțiunii în

anulare.

În consecință, pentru

considerentele arătate, Înalta Curte constată că excepția inadmisibilității

cererii de suspendare, astfel cum a fost formulată, este neîntemeiată și va fi

respinsă ca atare.

II. Asupra motivelor

de recurs instanța reține următoarele:

Art. 14 și 15 din

Legea nr. 554/2004 reglementează procedura suspendării executării actului

administrativ, la cererea persoanei vătămate, formulată fie în faza procedurii

prealabile administrative (art. 14), fie după declanșarea procedurii judiciare

prin acțiunea în anularea actului (art. 15).

În ambele ipoteze,

legea impune în mod cumulativ două condiții, cazul bine justificat și paguba

iminentă.

Îndeplinirea acestor

două condiții este analizată în funcție de circumstanțele cauzei, fiind lăsată

la aprecierea judecătorului, care efectuează o analiză sumară a aparenței

dreptului, pe baza argumentelor de fapt și de drept prezentate de partea

interesată, care trebuie să ofere indicii suficiente pentru răsturnarea

prezumției de legalitate de care se bucură actul administrativ și să facă

verosimilă iminența producerii unei pagube, în cazul particular supus

evaluării.

Cazul bine justificat

este circumscris de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004

împrejurărilor legate de starea de fapt și de drept de natură să creeze o

îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ.

Înalta Curte

apreciază că sunt îndeplinite condițiile cumulative prevăzute de art. 14 alin.

(1) din Legea nr. 554/2004 pentru a fi admisă situația de excepție a

suspendării executării actelor contestate până la soluționarea irevocabilă a

cauzei.

Înalta Curte, în

acord cu cele reținute de instanța de fond, apreciază că sunt întemeiate

aspectele invocate privind existența unor cazuri bine justificate, în sensul

dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, care să fie de

natură a crea o "îndoială serioasă" în privința legalității actului

administrativ.

În ceea ce privește a

doua condiție a cererii de suspendare, privind existența unei pagube iminente

în sensul dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004 se

constată că recurenta a depus la dosar acte din care rezultă efectele

prejudiciale grave pe care le-ar avea punerea în executare a măsurilor dispuse

prin Decizie, constând în perturbarea previzibilă gravă a funcționării acestei

instituții publice.

Astfel fiind, Înalta

Curte constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu

pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și

legală.

În consecință, pentru

considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge recursul

declarat de Curtea de Conturi a României, împotriva Încheierii din 24 noiembrie

2011 a Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 23 februarie 2012.