ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5629/2013

Asupra conflictului

negativ de competență de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de

Apel Ploiești, reclamanta Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură -

Centrul Județean Dâmbovița a solicitat în contradictoriu cu pârâtele Curtea de

Conturi a României, Camera de Conturi a Județului Dâmbovița și intervenienta

Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură, anularea în tot a

Încheierii nr. 45 din 25 iulie 2011 emisă de Curtea de Conturi a României -

Comisia de Soluționare a Contestațiilor, prin care a fost respinsă contestația

împotriva măsurilor dispuse prin Decizia nr. 20 din 26 mai 2011 emisă de Camera

de Conturi a Județului Dâmbovița; anularea în parte a Deciziei nr. 20 din 26

mai 2011 emisă de Camera de Conturi a Județului Dâmbovița, respectiv pct. I.1

și II.1 din decizie, ca fiind netemeinică și suspendarea executării celor două

acte, până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei și obligarea

pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

generat conflictul negativ de competență

Prin Sentința nr. 177

din 17 mai 2012, Curtea de Apel Ploiești a admis excepția necompetenței

materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea

Tribunalului Dâmbovița, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și

fiscal.

Pentru a pronunța

această sentință, Curtea de Apel Ploiești a reținut în esență, că a fost

învestită cu o acțiune, ce are ca obiect contestația asupra Deciziei nr.

20/2012 a Camerei de Conturi Dâmbovița, astfel că actul administrativ care

produce efecte juridice, îndeplinind condițiile prevăzute de art. 2 alin. (1)

lit. c) din Legea contenciosului administrativ și este supus obligației de

executare, fiind cel emis de Camera de Conturi Dâmbovița, care este o

autoritate publică la nivel local.

Prin urmare, Curtea

de apel a constatat că în raport de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004,

litigiul privind un act administrativ emis de o autoritate publică locală se

soluționează de tribunale.

Prin Sentința nr. 355

din 28 ianuarie 2013, tribunalul Dâmbovița a admis excepția necompetenței

materiale a instanței și a declinat competența de soluționare a cauzei în

favoarea Curții de Apel Ploiești.

Pentru a hotărî

astfel, Tribunalul a reținut că în stabilirea competenței materiale de

soluționare a cauzei trebuie avută în vedere natura juridica a actului atacat

în instanță, respectiv încheierea nr. 45/2012 pronunțată de Curtea de Conturi a

României, prin care aceasta instituție centrală a soluționat contestația

împotriva Deciziei nr. 20/2012 a Camerei de Conturi Dâmbovița.

În acest context,

tribunalul, apreciind că actul în speță ce face obiectul cererii de anulare și

care reprezintă soluționarea contestației de către Curtea de Conturi a României

întrunește caracteristicile unui act administrativ-jurisdicțional, a constatat

că pentru soluționarea cauzei este competentă Curtea de Apel Ploiești.

Constatând ivit

conflictul negativ de competență, Tribunalul Dâmbovița a înaintat dosarul

Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea pronunțării regulatorului de

competență.

II. Considerentele

Înaltei Curți asupra conflictului negativ de competență

și de drept relevante

Înalta Curte

constatând îndeplinite condițiile prevăzute de art. 20 alin. (1), art. 21, art.

22 alin. (3) C. proc. civ., urmează a pronunța regulatorul de competență în

raport cu obiectul cauzei, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii.

Pentru a soluționa

conflictul negativ de competență, în raport de actele depuse la dosarul cauzei,

se reține că obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie anularea

Deciziilor nr. 20 din 26 mai 2011 și nr. 20 din 26 mai 2011 emise de Camera de

Conturi a Județului Dâmbovița și a Încheierii nr. 45 din 25 iulie 2011 emisă de

Curtea de Conturi a României - Comisia de Soluționare a Contestațiilor VI

/2011.

Potrivit art. 2 alin.

(1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 cu modificările și completările ulterioare,

noțiunea de act administrativ este definită ca fiind "actul unilateral cu

caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de

putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în

concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice".

În raport de obiectul

cererii de chemare în judecată și de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. c)

menționate, se impune a stabili care este actul administrativ care dă naștere,

modifică sau stinge raporturi juridice, care este actul supus executării și

care poate constitui obiectul unei cereri adresate instanței de contencios

administrativ.

Potrivit

dispozițiilor art. 204 și 210 din Regulamentul privind organizarea și

desfășurarea activității specifice Curții de Conturi, precum și valorificarea

actelor de control rezultate din aceste activități, aprobat prin Hotărârea

Plenului nr. 130/2010 publicată în M. Of. al României nr. 832/13.12.2010,

Partea I, împotriva măsurilor dispuse prin decizia camerei de conturi județene

se poate formula contestație în termen de 15 zile, care "suspendă obligația

executării deciziei până la soluționarea ei de către Comisia de Soluționare a

Contestațiilor. Executarea măsurilor devine obligatorie de la data comunicării

încheierii formulate de Comisia de Soluționare a Contestațiilor, prin care se

respinge integral sau parțial contestația".

În raport de

dispozițiile legale menționate, se reține că actul administrativ care produce

efecte juridice, fiind supus obligației executării este decizia structurii

Curții de Conturi, acesta fiind actul care îndeplinește cerințele de a fi

apreciat ca având natura juridică a unui act administrativ, astfel cum acesta

este definit în art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, cu

modificările și completările ulterioare.

Este adevărat că

regulamentul menționat cuprinde procedura de contestare a deciziilor

structurilor județene ale Curții de Conturi, prevăzându-se la art. 227 că

împotriva încheierii emise de comisia de soluționare a contestațiilor,

conducătorul entității verificate poate sesiza instanța de contencios

administrativ competentă în condițiile Legii contenciosului administrativ.

Potrivit art. 228 din

același regulament, "competența de soluționare a sesizării formulate de

conducătorul entității verificate împotriva încheierii emise de comisia de

soluționare a contestațiilor, aparține Secției de contencios administrativ și

fiscal din cadrul curții de apel în a cărei rază teritorială se află sediul

entității verificate în condițiile Legii contenciosului administrativ".

Referindu-se la

competența instanțelor de contencios administrativ, dispozițiile art. 10 alin.

(1) din Legea nr. 554/2004, prevăd că: "Litigiile privind actele

administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene,

precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum

și accesorii ale acestora de până la 500.000 RON se soluționează în fond de

tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise

sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc

taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora

mai mari de 500.000 RON se soluționează în fond de secțiile de contencios

administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică specială

nu se prevede altfel".

Dat fiind faptul că

dispozițiile din regulament menționate fac trimitere la Legea contenciosului

administrativ, se pune problema stabilirii competenței materiale de soluționare

a cauzei, referitoare la actul administrativ care constituie obiectul cererii

deduse judecății, acesta fiind emis de o structură județeană a Curții de

Conturi, respectiv de o autoritate publică județeană.

Dispozițiile art. 228

din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curții de Conturi nr.

130/2010, sunt contrare prevederilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004,

care reprezintă dreptul comun în materia contenciosului administrativ, inclusiv

în ceea ce privește competența instanțelor de contencios administrativ.

De la dreptul comun

prevăzut de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, se poate deroga doar prin

dispoziții speciale cuprinse într-o lege organică specială.

Regulamentul aprobat

prin Hotărârea Plenului Curții de Conturi nr. 130/2010 nu intră în categoria

legilor organice speciale, astfel că se va stabili competența materială în raport

de dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și

completările ulterioare.

În concluzie, față de

toate argumentele expuse, Înalta Curte, ținând seama de dispozițiile art. 10

alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 2 C. proc. civ., stabilește că în

cazul în care se respinge total sau parțial contestația împotriva deciziei

structurii Curții de Conturi, competența materială de soluționare a cauzei

revine tribunalului - secția contencios administrativ și fiscal, întrucât

obiectul litigiului este un act administrativ emis de o structură județeană a

Curții de Conturi, ca autoritate publică județeană.

În cazul în care, în

procedura instituită de Regulament pentru soluționarea contestației la decizie

intervine desființarea/anularea deciziei emise de structura Curții de Conturi,

printr-o încheiere emisă de comisia de soluționare a contestației, care se

substituie astfel deciziei structurii județene, competența materială de

soluționare a cauzei revine Curții de Apel, secția contencios administrativ și

fiscal, întrucât, în această situație, actul administrativ care produce efecte

juridice și "dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice",

fiind supus executării este această încheiere emisă de o comisie care

funcționează în cadrul Curții de Conturi a României, autoritate publică

centrală.

În altă ordine, chiar

dacă soluțiile referitoare la excepțiile de nelegalitate produc efecte juridice

doar între părțile din litigiu, faptul că prin Decizia nr. 4522 din 4 octombrie

2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios

administrativ și fiscal în Dosarul nr. 259/32/2011, a fost respins recursul

împotriva Sentinței civile nr. 112/2011 a Curții de Apel Bacău prin care s-a

admis excepția de nelegalitate și s-a constatat nelegalitatea dispozițiilor

pct. 228 și 229 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curții de

Conturi nr. 130/2010, întărește argumentele expuse anterior cu privire la

competența materială de soluționare a unor astfel cauze.

Cum în cauză, contestația

împotriva Deciziei nr. 45 din 25 iulie 2011 emisă a Camerei de Conturi a

Județului Dâmbovița a fost respinsă prin Încheierea nr. 45 din 25 iulie 2011

emisă de Curtea de Conturi a României - Comisia de Soluționare a

Contestațiilor, competența de soluționare a cauzei aparține Tribunalului

Dâmbovița, secția contencios administrativ și fiscal.

regulatorului de competență

Având în vedere

considerentele expuse, în temeiul art. 22 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte

va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului

Dâmbovița, secția contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența

de soluționare a cauzei privind pe reclamanta Agenția de Plăți și Intervenție

pentru Agricultură - Centrul Județean Dâmbovița în contradictoriu cu pârâta

Curtea de Conturi a României, cu pârâta Camera de Conturi a Județului Dâmbovița

și cu pârâta Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură în favoarea

Tribunalului Dâmbovița, secția contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 6 iunie 2013.

Procesat de GGC - CL