ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5629/2013

Asupra conflictului negativ de competență de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Cererea de chemare în judecată Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești, reclamanta Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură - Centrul Județean Dâmbovița a solicitat în contradictoriu cu pârâtele Curtea de Conturi a României, Camera de Conturi a Județului Dâmbovița și intervenienta Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură, anularea în tot a Încheierii nr. 45 din 25 iulie 2011 emisă de Curtea de Conturi a României - Comisia de Soluționare a Contestațiilor, prin care a fost respinsă contestația împotriva măsurilor dispuse prin Decizia nr. 20 din 26 mai 2011 emisă de Camera de Conturi a Județului Dâmbovița; anularea în parte a Deciziei nr. 20 din 26 mai 2011 emisă de Camera de Conturi a Județului Dâmbovița, respectiv pct. I.1 și II.1 din decizie, ca fiind netemeinică și suspendarea executării celor două acte, până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei și obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârile care au generat conflictul negativ de competență Prin Sentința nr. 177 din 17 mai 2012, Curtea de Apel Ploiești a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmbovița, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal. Pentru a pronunța această sentință, Curtea de Apel Ploiești a reținut în esență, că a fost învestită cu o acțiune, ce are ca obiect contestația asupra Deciziei nr. 20/2012 a Camerei de Conturi Dâmbovița, astfel că actul administrativ care produce efecte juridice, îndeplinind condițiile prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea contenciosului administrativ și este supus obligației de executare, fiind cel emis de Camera de Conturi Dâmbovița, care este o autoritate publică la nivel local.

Prin urmare, Curtea de apel a constatat că în raport de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, litigiul privind un act administrativ emis de o autoritate publică locală se soluționează de tribunale. Prin Sentința nr. 355 din 28 ianuarie 2013, tribunalul Dâmbovița a admis excepția necompetenței materiale a instanței și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Ploiești. Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reținut că în stabilirea competenței materiale de soluționare a cauzei trebuie avută în vedere natura juridica a actului atacat în instanță, respectiv încheierea nr. 45/2012 pronunțată de Curtea de Conturi a României, prin care aceasta instituție centrală a soluționat contestația împotriva Deciziei nr. 20/2012 a Camerei de Conturi Dâmbovița.

În acest context, tribunalul, apreciind că actul în speță ce face obiectul cererii de anulare și care reprezintă soluționarea contestației de către Curtea de Conturi a României întrunește caracteristicile unui act administrativ-jurisdicțional, a constatat că pentru soluționarea cauzei este competentă Curtea de Apel Ploiești. Constatând ivit conflictul negativ de competență, Tribunalul Dâmbovița a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea pronunțării regulatorului de competență. II. Considerentele Înaltei Curți asupra conflictului negativ de competență 1. Argumente de fapt și de drept relevante Înalta Curte constatând îndeplinite condițiile prevăzute de art. 20 alin. (1), art. 21, art. 22 alin. (3) C. proc.

civ., urmează a pronunța regulatorul de competență în raport cu obiectul cauzei, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii. Pentru a soluționa conflictul negativ de competență, în raport de actele depuse la dosarul cauzei, se reține că obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie anularea Deciziilor nr. 20 din 26 mai 2011 și nr. 20 din 26 mai 2011 emise de Camera de Conturi a Județului Dâmbovița și a Încheierii nr. 45 din 25 iulie 2011 emisă de Curtea de Conturi a României - Comisia de Soluționare a Contestațiilor VI /2011.

Potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 cu modificările și completările ulterioare, noțiunea de act administrativ este definită ca fiind "actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice". În raport de obiectul cererii de chemare în judecată și de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. c) menționate, se impune a stabili care este actul administrativ care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice, care este actul supus executării și care poate constitui obiectul unei cereri adresate instanței de contencios administrativ.

Potrivit dispozițiilor art. 204 și 210 din Regulamentul privind organizarea și desfășurarea activității specifice Curții de Conturi, precum și valorificarea actelor de control rezultate din aceste activități, aprobat prin Hotărârea Plenului nr. 130/2010 publicată în M. Of. al României nr. 832/13.12.2010, Partea I, împotriva măsurilor dispuse prin decizia camerei de conturi județene se poate formula contestație în termen de 15 zile, care "suspendă obligația executării deciziei până la soluționarea ei de către Comisia de Soluționare a Contestațiilor.

Executarea măsurilor devine obligatorie de la data comunicării încheierii formulate de Comisia de Soluționare a Contestațiilor, prin care se respinge integral sau parțial contestația". În raport de dispozițiile legale menționate, se reține că actul administrativ care produce efecte juridice, fiind supus obligației executării este decizia structurii Curții de Conturi, acesta fiind actul care îndeplinește cerințele de a fi apreciat ca având natura juridică a unui act administrativ, astfel cum acesta este definit în art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare.

Este adevărat că regulamentul menționat cuprinde procedura de contestare a deciziilor structurilor județene ale Curții de Conturi, prevăzându-se la art. 227 că împotriva încheierii emise de comisia de soluționare a contestațiilor, conducătorul entității verificate poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă în condițiile Legii contenciosului administrativ.

Potrivit art. 228 din același regulament, "competența de soluționare a sesizării formulate de conducătorul entității verificate împotriva încheierii emise de comisia de soluționare a contestațiilor, aparține Secției de contencios administrativ și fiscal din cadrul curții de apel în a cărei rază teritorială se află sediul entității verificate în condițiile Legii contenciosului administrativ". Referindu-se la competența instanțelor de contencios administrativ, dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, prevăd că: "Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 RON se soluționează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 500.000 RON se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel". Dat fiind faptul că dispozițiile din regulament menționate fac trimitere la Legea contenciosului administrativ, se pune problema stabilirii competenței materiale de soluționare a cauzei,

referitoare la actul administrativ care constituie obiectul cererii deduse judecății, acesta fiind emis de o structură județeană a Curții de Conturi, respectiv de o autoritate publică județeană. Dispozițiile art. 228 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curții de Conturi nr. 130/2010, sunt contrare prevederilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care reprezintă dreptul comun în materia contenciosului administrativ, inclusiv în ceea ce privește competența instanțelor de contencios administrativ. De la dreptul comun prevăzut de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, se poate deroga doar prin dispoziții speciale cuprinse într-o lege organică specială. Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curții de Conturi nr. 130/2010 nu intră în categoria legilor organice speciale, astfel că se va stabili competența materială în raport de dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare.

În concluzie, față de toate argumentele expuse, Înalta Curte, ținând seama de dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 2 C. proc. civ., stabilește că în cazul în care se respinge total sau parțial contestația împotriva deciziei structurii Curții de Conturi, competența materială de soluționare a cauzei revine tribunalului - secția contencios administrativ și fiscal, întrucât obiectul litigiului este un act administrativ emis de o structură județeană a Curții de Conturi, ca autoritate publică județeană.

În cazul în care, în procedura instituită de Regulament pentru soluționarea contestației la decizie intervine desființarea/anularea deciziei emise de structura Curții de Conturi, printr-o încheiere emisă de comisia de soluționare a contestației, care se substituie astfel deciziei structurii județene, competența materială de soluționare a cauzei revine Curții de Apel, secția contencios administrativ și fiscal, întrucât, în această situație, actul administrativ care produce efecte juridice și "dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice", fiind supus executării este această încheiere emisă de o comisie care funcționează în cadrul Curții de Conturi a României, autoritate publică centrală.

În altă ordine, chiar dacă soluțiile referitoare la excepțiile de nelegalitate produc efecte juridice doar între părțile din litigiu, faptul că prin Decizia nr. 4522 din 4 octombrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal în Dosarul nr. 259/32/2011, a fost respins recursul împotriva Sentinței civile nr. 112/2011 a Curții de Apel Bacău prin care s-a admis excepția de nelegalitate și s-a constatat nelegalitatea dispozițiilor pct. 228 și 229 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curții de Conturi nr. 130/2010, întărește argumentele expuse anterior cu privire la competența materială de soluționare a unor astfel cauze.

Cum în cauză, contestația împotriva Deciziei nr. 45 din 25 iulie 2011 emisă a Camerei de Conturi a Județului Dâmbovița a fost respinsă prin Încheierea nr. 45 din 25 iulie 2011 emisă de Curtea de Conturi a României - Comisia de Soluționare a Contestațiilor, competența de soluționare a cauzei aparține Tribunalului Dâmbovița, secția contencios administrativ și fiscal. 2. Temeiul legal al regulatorului de competență Având în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 22 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmbovița, secția contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanta Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură - Centrul Județean Dâmbovița în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, cu pârâta Camera de Conturi a Județului Dâmbovița și cu pârâta Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură în favoarea Tribunalului Dâmbovița, secția contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 iunie 2013. Procesat de GGC - CL