ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1736/2012

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin

cererea formulată petenta SC T. SA a solicitat suspendarea executării Deciziei nr.

23/2011 până la soluționarea irevocabilă a fondului cauzei, în condițiile art. 15

coroborate cu dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004.

În motivare s-a arătat că nu a fost

respectată modalitatea legală de auditare, nefiind prezentat un proiect la

raportul de control pentru a fi analizat de conducerea societății.

Prin încheierea din 12 decembrie 2011

Curtea de Apel Oradea, secția contencios administrativ și fiscal, a respins ca

neîntemeiată cererea de suspendare formulată de petenta SC T. SA, în

contradictoriu cu intimatele C.C.R. și Camera de Conturi Satu Mare.

Pentru a pronunța această soluție

instanța de fond a apreciat că, în ceea ce privește paguba iminentă, această

condiție nu este îndeplinită, nefăcându-se dovada prin nici un mijloc de probă

că, prin executarea Deciziei nr. 23/2011 s-ar crea o astfel de pagubă în

sarcina petentei.

S-a mai reținut că petenta a invocat

aspecte de nelegalitate a actului administrativ care nu pot fi verificate decât

la judecarea în fond a pricinii.

Chiar și la o analiză sumară a acestor

aspecte de nelegalitate a deciziei emisă de Curtea de Conturi, instanța de fond

a apreciat că nu se poate reține existența unor împrejurări de fapt sau de

drept de așa natură încât să creeze o îndoială serioasă în privința legalității

actului administrativ.

Împotriva hotărârii instanței de fond

reclamanta SC T. SA a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie.

Înainte de a analiza motivele de

recurs invocate, Înalta Curte constată că încheierea recurată a fost pronunțată

de o instanță necompetentă, astfel că, în cauză, sunt incidente dispozițiile art.

304 pct. 3 C. proc. civ., motiv pentru care se va admite recursul, iar  în

temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (6) se va casa sentința atacată și se va

trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Satu-Mare, secția

contencios administrativ și fiscal.

Pentru a ajunge la această soluție,

Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate:

Contenciosul administrativ este

definit prin art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004, modificată, ca

fiind activitatea de soluționare, de către instanțele de contencios

administrativ competente potrivit legii organice, a litigiilor în care cel

puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie

din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul

acestei legi, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul

nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau interes legitim,

astfel cum rezultă din prevederile art. 8, care reglementează obiectul acțiunii

judiciare.

Competența materială a instanței de

contencios administrativ și fiscal este reglementată de dispozițiile art. 10 alin.

(1) din Legea nr. 554/2004 potrivit cărora „Litigiile privind actele

administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene,

precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale,

precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 de lei se soluționează în

fond de către tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele

administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și

cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și

accesorii ale acestora mai mari de 500.000 de lei se soluționează în fond de

secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin

lege organică specială nu se prevede altfel

”

.

Deci, art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004,

reglementează competența materială a instanței de contencios administrativ și

fiscal, în raport cu organul emitent al actului și în funcție de cuantumul

sumei ce formează obiectul actului administrativ contestat.

Potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din

Legea nr. 554/2004 cu modificările și completările ulterioare, noțiunea de act

administrativ este definită ca fiind „actul unilateral cu caracter individual

sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în

vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care

dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice”.

În raport de obiectul cererii de

chemare în judecată și de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. c) menționate, se

impune a stabili care este actul administrativ care dă naștere, modifică sau

stinge raporturi juridice, care este actul supus executării și care poate

constitui obiectul unei cereri adresate instanței de contencios administrativ.

Potrivit dispozițiilor art. 204 și 210

din Regulamentul privind organizarea și desfășurarea activității specifice

Curții de Conturi, precum și valorificarea actelor de control rezultate din

aceste activități, aprobat prin Hotărârea Plenului nr. 130/2010 publicată în

M,.Of. al României nr. 832 din 13 decembrie 2010, Partea I, împotriva măsurilor

dispuse prin decizia camerei de conturi județene se poate formula contestație

în termen de 15 zile, care „suspendă obligația executării deciziei până la

soluționarea ei de către Comisia de Soluționare a Contestațiilor. Executarea

măsurilor devine obligatorie de la data comunicării încheierii formulate de

Comisia de Soluționare a Contestațiilor, prin care se respinge integral sau

parțial contestația”.

În raport de dispozițiile legale

menționate, se reține că actul administrativ care produce efecte juridice,

fiind supus obligației executării este decizia structurii Curții de Conturi

prin care se respinge integral sau parțial contestația, acesta fiind actul care

îndeplinește cerințele de a fi apreciat ca având natura juridică a unui act

administrativ, astfel cum acesta este definit în art. 2 alin. (1) lit. c) din

Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare.

Este adevărat că regulamentul

menționat cuprinde procedura de contestare a deciziilor structurilor județene

ale Curții de Conturi, prevăzându-se la art. 227 că împotriva încheierii emise

de comisia de soluționare a contestațiilor, conducătorul entității verificate

poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă în condițiile

Legii contenciosului administrativ.

Potrivit art. 228 din același

regulament, „competența de soluționare a sesizării formulate de conducătorul

entității verificate împotriva încheierii emise de comisia de soluționare a

contestațiilor, aparține Secției de contencios administrativ și fiscal din

cadrul curții de apel în a cărei rază teritorială se află sediul entității

verificate în condițiile Legii contenciosului administrativ”.

Dat fiind faptul că dispozițiile din

regulament menționate fac trimitere la Legea contenciosului administrativ, se

pune problema stabilirii competenței materiale de soluționare a cauzei,

referitoare la actul administrativ care constituie obiectul cererii deduse

judecății, acesta fiind emis de o structură județeană a Curții de Conturi,

respectiv de o autoritate publică județeană.

Dispozițiile art. 228 din Regulamentul

aprobat prin Hotărârea Plenului Curții de Conturi nr. 130/2010, sunt contrare

prevederilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care reprezintă dreptul

comun în materia contenciosului administrativ, inclusiv în ceea ce privește

competența instanțelor de contencios administrativ.

De la dreptul comun prevăzut de art. 10

alin. (1) din Legea nr. 554/2004, se poate deroga doar prin dispoziții speciale

cuprinse într-o lege organică specială.

Regulamentul aprobat prin Hotărârea

Plenului Curții de Conturi nr. 130/2010 nu intră în categoria legilor organice

speciale, astfel că se va stabili competența materială în raport de

dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și

completările ulterioare.

Înalta Curte, ținând seama de

dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 2 C. proc. civ.,

constată că în cazul în care se respinge total sau parțial contestația împotriva

deciziei structurii Curții de Conturi, revine competența materială de

soluționare a cauzei revine tribunalului - Secția contencios administrativ și

fiscal, deoarece obiectul litigiului este un act administrativ emis de o

structură județeană a Curții de Conturi, ca autoritate publică județeană.

Prin urmare, pentru considerentele

arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

Înalta Curte va admite recursul, va casa încheierea atacată și va trimite cauza

spre competentă soluționare Tribunalului Satu Mare, secția contencios

administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de SC T. SA,

împotriva încheierii din 12 decembrie 2011 a Curții de Apel Oradea, secția

contencios administrativ și fiscal.

Casează încheierea recurată și trimite

cauza spre competentă soluționare Tribunalului Satu Mare, secția a II-a

contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi

30 martie 2012.