ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1555/2012

Asupra recursului de

față:

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 270

din 26 septembrie 2011, Curtea de Apel Iași, secția de contencios administrativ

și fiscal a admis cererea de suspendare formulată de reclamanta SC „C.O.” SRL,

în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, și a dispus

suspendarea

executării

deciziilor nr.

012 din 04 ianuarie 2011 și nr. 121 din 08 iunie 2011 emise de pârât, până la

soluționarea irevocabilă a acțiunii având ca obiect anularea acestor acte

administrative.

Pentru a pronunța

această sentință, prima instanță a apreciat că sunt întrunite condițiile

prevăzute de art. 14 din Legea contenciosului administrativ, reținând

următoarele:

Art. 2 lit. t)

definește cazurile bine justificate, ca fiind „împrejurările legate de starea

de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în

privința legalității actului administrativ”.

Or, în speță, actele

administrative a căror suspendare se solicită au procedat la revocarea

autorizației de antrepozit fiscal de care beneficia reclamanta, motivat de

împrejurarea că aceasta „înregistrează obligații fiscale restante la bugetul

general consolidat mai vechi de 60 zile față de termenul de plată” în sumă de

37.906 lei, „conform adresei A.F.P.C. Iași din 30 august 2010, și nu a făcut

dovada înregistrării/neînregistrării de obligații restante la bugetul local”.

Din cuprinsul Notei

întocmite de organul fiscal în cadrul procedurii de soluționare a contestației

reclamantei se evocă faptul că aceasta a depus o cerere de compensare TVA

pentru suma de 37.938 lei, nesoluționată până la data depunerii plângerii

prealabile, compensare ce ar fi de natură a acoperi datoria la bugetul de stat

înregistrată de reclamantă, având în vedere textul actual al art. 206

28

C. proc. fisc.

Există, așadar, la

data formulării cererii de suspendare, o „îndoială serioasă” asupra realității

debitului înregistrat de reclamantă la bugetul consolidat al statului, de

existența căruia debite în mod direct legalitatea măsurii de revocare a

antrepozitului fiscal de care beneficiază reclamanta, în condițiile în care

modul de aplicare a dispozițiilor legale incidente intră în competența

instanței la momentul soluționării fondului cererii, în această fază fiind

suficientă existența unei aparențe de ilegalitate a actului administrativ, ce a

fost demonstrată în cauză.

Și cea de a doua

condiție cumulativă de admisibilitate a unei cereri de suspendare a fost

probată în cauză, „paguba iminentă” viitoare fiind de la sine înțeleasă, având

în vedere faptul că societatea reclamantă are în obiectul de activitate

vinificația, realizată tocmai în antrepozitul fiscal în litigiu, iar

suspendarea autorizației este de natură a-i bloca activitatea, chiar în

perioada de recoltare a strugurilor ce vor fi depozitați și procesați în

locația respectivă.

Împotriva sentinței nr.

270 din data de 26 septembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Iași, Secția de

contencios administrativ și fiscal a declarat recurs în termen legal pârâtul

Ministerul Finanțelor Publice - Comisia pentru Autorizarea Operatorilor de

Produse supuse Accizelor Armonizate, prin Direcția Generală a Finanțelor

Publice Iași (în baza mandatului din 7 octombrie 2011) prin care s-a solicitat

admiterea căii extraordinare de atac, casarea hotărârii atacate și, urmare

rejudecării, respingerea ca neîntemeiată a cererii reclamantei SC C.O. SRL de

suspendare a executării deciziilor nr. 012 din 4 ianuarie 2011 și nr. 121 din 8

iunie 2011 emise de Ministerul Finanțelor Publice.

S-a învederat, prin

motivele cererii de recurs, că sentința recurată este netemeinică și nelegală,

întrucât nu s-a făcut dovada, în cauză, a existenței celor două condiții

cumulative prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului

administrativ, cu modificările și completările ulterioare.

Astfel,

în ceea ce privește prima condiție legală, a susținut recurentul că se poate

constata din actele dosarului că nu ne aflăm în situația unui caz bine

justificat, prevederile legale aplicabile fiind corect interpretate și aplicate

de către Comisia pentru Autorizarea Operatorilor de Produse Supuse Accizelor

Armonizate. Or, îndoiala serioasă asupra legalității actului administrativ

contestat trebuie să rezulte cu ușurință în urma unei cercetări sumare a

aparenței dreptului, iar susținerile reclamantei nu constituie aspecte de

natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului

administrativ contestat, întrucât acestea nu au caracterul unor indicii

aparente care să răstoarne cu ușurință prezumția de legalitate a actului

administrativ fiscal. Pe de altă parte, a precizat Ministerul Finanțelor

Publice că în cadrul procedurii de soluționare a cererii de suspendare a

executării actului administrativ nu poate fi prejudecat fondul litigiului,

instanța având posibilitatea să efectueze numai o cercetare sumară a aparenței

dreptului, astfel încât incidența în speță a dispozițiilor art. 206

28

din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal excede analizei.

Referitor

la cea de-a doua condiție prevăzută de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004,

cea a iminenței producerii unei pagube prin executarea actului contestat, a

arătat recurentul că simpla susținere că societatea reclamantă are în obiectul

de activitate vinificația astfel că paguba iminentă viitoare este de la sine

înțeleasă nu este suficientă, prin ea însăși, să îndrituiască instanța să

procedeze la admiterea cererii de suspendare.

În

concluzie, a subliniat Ministerul Finanțelor Publice că din probatoriul

administrat nu reiese că ne-am afla în prezența unui caz bine justificat iar

reclamanta nu a administrat nici un fel de probă de natură să demonstreze

iminența unei pagube materiale greu sau imposibil de înlăturat ulterior, în

cazul în care actul ar fi anulat, astfel încât să se circumscrie caracterului

de excepție al suspendării executării actului administrativ.

Au

fost invocate, în drept, dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C.

proc. civ.

Prin

întâmpinarea depusă în cauză intimata SC C.O. SRL a solicitat respingerea

recursului ca nefondat, cu consecința menținerii ca legală și temeinică a

hotărârii recurate.

A

solicitat intimata reclamanta ca instanța de control judiciar să constate că

recursul formulat în litigiu reprezintă în fapt o expunere de ordin teoretic

fără nici un argument pertinent privitor la o eventuală deficiență a aprecierii

instanței de fond, și că sunt îndeplinite cele două condiții prevăzute de

dispozițiile Legii contenciosului administrativ.

Sub

aspectul condiției cazului bine justificat, a relevat intimata că a invocat

argumente juridice consistente care fac ca asupra actelor administrative

contestate să planeze o suspiciune plauzibilă, iar cât privește cerința pagubei

iminente a susținut reclamanta că rezultă, din înscrisurile depuse la dosarul

pricinii, că societatea comercială promovează un brand recunoscut la nivel

național și chiar internațional, cu impact direct și asupra arealului geografic

în care își desfășoară activitatea, respectiv zona municipiului Iași.

De

asemenea, a precizat intimata că capacitatea productivă a sa justifică

permiterea continuării activității, consecința directă a acestui fapt fiind

chiar salvgardarea intereselor de natură fiscală a recurentei, întrucât în mod

evident ca urmare a realizării obiectului de activitate societatea

înregistrează venituri cu care poate să-și onoreze în continuare obligațiile

fiscale. Societatea figurează cu un număr de 7 salariați permanenți cu contracte

individuale de muncă înregistrate și 30 de sezonieri, iar prin revocarea

autorizației este interzisă desfășurarea activității societății, fiind de

natură a produce o pagubă iminentă cu posibilitatea intrării societății în

încetare de plăți.

Recursul

este nefondat, pentru considerente ce vor fi expuse în cele ce urmează.

În

general, se recunoaște că actul administrativ se bucură de prezumția de

legalitate, care la rândul său se bazează pe prezumția autenticității și

veridicității, fiind el însuși titlu executoriu. Principiul legalității actelor

administrative presupune însă, atât ca autoritățile administrative să nu

încalce legea, cât și ca toate deciziile lor să se întemeieze pe lege. El

impune, în egală măsură, ca respectarea acestor exigențe de către autorități să

fie în mod efectiv asigurată.

Prin

urmare, în procesul executării din oficiu a actelor administrative trebuie

asigurat un anumit echilibru, precum și anumite garanții de echitate pentru

particulari, întrucât acțiunile autorităților publice nu pot fi discreționare,

iar legea trebuie să furnizeze individului o protecție adecvată împotriva

arbitrariului. Tocmai de aceea, suspendarea executării actelor administrative

trebuie considerată ca fiind în realitate, un eficient instrument procedural aflat

la îndemâna autorității emitente sau a instanței de judecată, pentru a asigura

respectarea principiului legalității, fiind echitabil ca atâta timp cât

autoritatea publică sau judecătorul se află în proces de evaluare, acestea să

nu-și producă efectele asupra celor vizați.

În

considerarea celor două principii incidente în materie - al legalității actului

administrativ și al executării acestuia din oficiu - suspendarea executării

constituie, totuși, o situație de excepție aceasta putând fi dispusă numai în cazurile

și în condițiile expres prevăzute de lege. Într-adevăr, potrivit dispozițiilor art.

14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu

modificările și completările ulterioare, în cazuri bine justificate și pentru

prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată

poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului

administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond. Pe de altă

parte, în condițiile art. 15 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004, cu

modificările și completările ulterioare, suspendarea executării actului

administrativ unilateral poate fi solicitată de reclamant, pentru motivele

prevăzute la art. 14, și prin cererea adresată instanței competente pentru

anularea, în tot sau în parte, a actului atacat, în acest caz instanța putând

dispune suspendarea actului administrativ atacat până la soluționarea

definitivă și irevocabilă a cauzei, cu aplicarea corespunzătoare a prevederilor

art. 14 alin. (2)-(7) din legea contenciosului administrativ.

Prin

„cazuri bine justificate" se înțelege, în sensul legii, „împrejurările

legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială

serioasă în privința legalității actului administrativ" (art. 2 alin. (1) lit.

t) din Legea nr. 554/2004), iar prin „pagubă iminentă" se desemnează

„prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea

previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu

public" (art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului

administrativ, cu modificările și completările ulterioare).

Prima

instanță a reținut în mod judicios, în cauză, că sunt îndeplinite condițiile

prevăzute de art. 14 alin. (1) și 15 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a

contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, și a

dispus în mod întemeiat, prin sentința recurată, admiterea cererii reclamantei

SC C.O. SRL și suspendarea executării deciziilor din 4 ianuarie 2011 și din 8

iunie 2011 emise de Comisia pentru Autorizarea Operatorilor de Produse Supuse

Accizelor Armonizate din cadrul Ministerului Finanțelor Publice până la

soluționarea irevocabilă a acțiunii în contencios administrativ având ca obiect

anularea acestor acte administrative.

Suspendarea

executării actelor administrativ fiscale atacate de către reclamantă pe calea

contenciosului administrativ se impune, în temeiul prevederilor art. 14 și art.

15 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și

completările ulterioare, în condițiile în care este îndeplinită atât condiția

cazului bine justificat (întrucât într-adevăr și motivele de fapt și de drept

invocate prin contestația administrativă prealabilă și prin acțiunea în

contencios administrativ sunt de natură să determine o serioasă îndoială sub

aspectul legalității și temeiniciei actelor administrative fiscale atacate),

cât și cerința prevenirii unei pagube iminente (deoarece s-a probat în litigiu

că executarea de îndată a actului administrativ fiscal reprezentat de Decizia nr.

012 din 4 ianuarie 2011 prin care s-a dispus revocarea autorizației de

antrepozit fiscal din 12 martie 2010 emisă pe numele intimatei ar putea conduce

la desfășurarea cu mari dificultăți, pe mai departe, a activității economice a

intimatei, chiar la intrarea în insolvență, și  i-ar produce astfel acesteia un

prejudiciu greu sau imposibil de înlăturat în ipoteza anulării actului).

În

aceste condiții, constatând că motivele de recurs invocate în cauză sunt

neîntemeiate și că hotărârea atacată este legală și temeinică se va dispune, în

temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., respingerea ca nefondat

a recursului declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de

Direcția generală a Finanțelor Publice Iași, împotriva sentinței nr. 270 din

data de 26 septembrie 2011 a Curții de Apel Iași, secția de contencios

administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice – Direcția Generală a

Finanțelor Publice Iași împotriva sentinței nr. 270 din 26 septembrie 2011 a Curții de Apel Iași – Secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 22 martie 2012.