ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1555/2012

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 270 din 26 septembrie 2011, Curtea de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal a admis cererea de suspendare formulată de reclamanta SC „C.O.” SRL, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, și a dispus suspendarea executării deciziilor nr. 012 din 04 ianuarie 2011 și nr. 121 din 08 iunie 2011 emise de pârât, până la soluționarea irevocabilă a acțiunii având ca obiect anularea acestor acte administrative. Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a apreciat că sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 14 din Legea contenciosului administrativ, reținând următoarele: Art. 2 lit. t) definește cazurile bine justificate, ca fiind „împrejurările legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ”.

Or, în speță, actele administrative a căror suspendare se solicită au procedat la revocarea autorizației de antrepozit fiscal de care beneficia reclamanta, motivat de împrejurarea că aceasta „înregistrează obligații fiscale restante la bugetul general consolidat mai vechi de 60 zile față de termenul de plată” în sumă de 37.906 lei, „conform adresei A.F.P.C. Iași din 30 august 2010, și nu a făcut dovada înregistrării/neînregistrării de obligații restante la bugetul local”. Din cuprinsul Notei întocmite de organul fiscal în cadrul procedurii de soluționare a contestației reclamantei se evocă faptul că aceasta a depus o cerere de compensare TVA pentru suma de 37.938 lei, nesoluționată până la data depunerii plângerii prealabile, compensare ce ar fi de natură a acoperi datoria la bugetul de stat înregistrată de reclamantă, având în vedere textul actual al art. 206 28 C. proc.

fisc. Există, așadar, la data formulării cererii de suspendare, o „îndoială serioasă” asupra realității debitului înregistrat de reclamantă la bugetul consolidat al statului, de existența căruia debite în mod direct legalitatea măsurii de revocare a antrepozitului fiscal de care beneficiază reclamanta, în condițiile în care modul de aplicare a dispozițiilor legale incidente intră în competența instanței la momentul soluționării fondului cererii, în această fază fiind suficientă existența unei aparențe de ilegalitate a actului administrativ, ce a fost demonstrată în cauză.

Și cea de a doua condiție cumulativă de admisibilitate a unei cereri de suspendare a fost probată în cauză, „paguba iminentă” viitoare fiind de la sine înțeleasă, având în vedere faptul că societatea reclamantă are în obiectul de activitate vinificația, realizată tocmai în antrepozitul fiscal în litigiu, iar suspendarea autorizației este de natură a-i bloca activitatea, chiar în perioada de recoltare a strugurilor ce vor fi depozitați și procesați în locația respectivă.

Împotriva sentinței nr. 270 din data de 26 septembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Iași, Secția de contencios administrativ și fiscal a declarat recurs în termen legal pârâtul Ministerul Finanțelor Publice - Comisia pentru Autorizarea Operatorilor de Produse supuse Accizelor Armonizate, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Iași (în baza mandatului din 7 octombrie 2011) prin care s-a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea hotărârii atacate și, urmare rejudecării, respingerea ca neîntemeiată a cererii reclamantei SC C.O. SRL de suspendare a executării deciziilor nr. 012 din 4 ianuarie 2011 și nr. 121 din 8 iunie 2011 emise de Ministerul Finanțelor Publice.

S-a învederat, prin motivele cererii de recurs, că sentința recurată este netemeinică și nelegală, întrucât nu s-a făcut dovada, în cauză, a existenței celor două condiții cumulative prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare. Astfel, în ceea ce privește prima condiție legală, a susținut recurentul că se poate constata din actele dosarului că nu ne aflăm în situația unui caz bine justificat, prevederile legale aplicabile fiind corect interpretate și aplicate de către Comisia pentru Autorizarea Operatorilor de Produse Supuse Accizelor Armonizate.

Or, îndoiala serioasă asupra legalității actului administrativ contestat trebuie să rezulte cu ușurință în urma unei cercetări sumare a aparenței dreptului, iar susținerile reclamantei nu constituie aspecte de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ contestat, întrucât acestea nu au caracterul unor indicii aparente care să răstoarne cu ușurință prezumția de legalitate a actului administrativ fiscal. Pe de altă parte, a precizat Ministerul Finanțelor Publice că în cadrul procedurii de soluționare a cererii de suspendare a executării actului administrativ nu poate fi prejudecat fondul litigiului, instanța având posibilitatea să efectueze numai o cercetare sumară a aparenței dreptului, astfel încât incidența în speță a dispozițiilor art. 206 28 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal excede analizei.

Referitor la cea de-a doua condiție prevăzută de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cea a iminenței producerii unei pagube prin executarea actului contestat, a arătat recurentul că simpla susținere că societatea reclamantă are în obiectul de activitate vinificația astfel că paguba iminentă viitoare este de la sine înțeleasă nu este suficientă, prin ea însăși, să îndrituiască instanța să procedeze la admiterea cererii de suspendare. În concluzie, a subliniat Ministerul Finanțelor Publice că din probatoriul administrat nu reiese că ne-am afla în prezența unui caz bine justificat iar reclamanta nu a administrat nici un fel de probă de natură să demonstreze iminența unei pagube materiale greu sau imposibil de înlăturat ulterior, în cazul în care actul ar fi anulat, astfel încât să se circumscrie caracterului de excepție al suspendării executării actului administrativ.

Au fost invocate, în drept, dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304 1 C. proc. civ. Prin întâmpinarea depusă în cauză intimata SC C.O. SRL a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu consecința menținerii ca legală și temeinică a hotărârii recurate. A solicitat intimata reclamanta ca instanța de control judiciar să constate că recursul formulat în litigiu reprezintă în fapt o expunere de ordin teoretic fără nici un argument pertinent privitor la o eventuală deficiență a aprecierii instanței de fond, și că sunt îndeplinite cele două condiții prevăzute de dispozițiile Legii contenciosului administrativ.

Sub aspectul condiției cazului bine justificat, a relevat intimata că a invocat argumente juridice consistente care fac ca asupra actelor administrative contestate să planeze o suspiciune plauzibilă, iar cât privește cerința pagubei iminente a susținut reclamanta că rezultă, din înscrisurile depuse la dosarul pricinii, că societatea comercială promovează un brand recunoscut la nivel național și chiar internațional, cu impact direct și asupra arealului geografic în care își desfășoară activitatea, respectiv zona municipiului Iași. De asemenea, a precizat intimata că capacitatea productivă a sa justifică permiterea continuării activității, consecința directă a acestui fapt fiind chiar salvgardarea intereselor de natură fiscală a recurentei, întrucât în mod evident ca urmare a realizării obiectului de activitate societatea înregistrează venituri cu care poate să-și onoreze în continuare obligațiile fiscale.

Societatea figurează cu un număr de 7 salariați permanenți cu contracte individuale de muncă înregistrate și 30 de sezonieri, iar prin revocarea autorizației este interzisă desfășurarea activității societății, fiind de natură a produce o pagubă iminentă cu posibilitatea intrării societății în încetare de plăți. Recursul este nefondat, pentru considerente ce vor fi expuse în cele ce urmează. În general, se recunoaște că actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate, care la rândul său se bazează pe prezumția autenticității și veridicității, fiind el însuși titlu executoriu. Principiul legalității actelor administrative presupune însă, atât ca autoritățile administrative să nu încalce legea, cât și ca toate deciziile lor să se întemeieze pe lege.

El impune, în egală măsură, ca respectarea acestor exigențe de către autorități să fie în mod efectiv asigurată. Prin urmare, în procesul executării din oficiu a actelor administrative trebuie asigurat un anumit echilibru, precum și anumite garanții de echitate pentru particulari, întrucât acțiunile autorităților publice nu pot fi discreționare, iar legea trebuie să furnizeze individului o protecție adecvată împotriva arbitrariului. Tocmai de aceea, suspendarea executării actelor administrative trebuie considerată ca fiind în realitate, un eficient instrument procedural aflat la îndemâna autorității emitente sau a instanței de judecată, pentru a asigura respectarea principiului legalității, fiind echitabil ca atâta timp cât autoritatea publică sau judecătorul se află în proces de evaluare, acestea să nu-și producă efectele asupra celor vizați.

În considerarea celor două principii incidente în materie - al legalității actului administrativ și al executării acestuia din oficiu - suspendarea executării constituie, totuși, o situație de excepție aceasta putând fi dispusă numai în cazurile și în condițiile expres prevăzute de lege. Într-adevăr, potrivit dispozițiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond.

Pe de altă parte, în condițiile art. 15 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, suspendarea executării actului administrativ unilateral poate fi solicitată de reclamant, pentru motivele prevăzute la art. 14, și prin cererea adresată instanței competente pentru anularea, în tot sau în parte, a actului atacat, în acest caz instanța putând dispune suspendarea actului administrativ atacat până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei, cu aplicarea corespunzătoare a prevederilor art. 14 alin. (2)-(7) din legea contenciosului administrativ.

Prin „cazuri bine justificate" se înțelege, în sensul legii, „împrejurările legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ" (art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004), iar prin „pagubă iminentă" se desemnează „prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public" (art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare). Prima instanță a reținut în mod judicios, în cauză, că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 14 alin. (1) și 15 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, și a dispus în mod întemeiat, prin sentința recurată, admiterea cererii reclamantei SC C.O.

SRL și suspendarea executării deciziilor din 4 ianuarie 2011 și din 8 iunie 2011 emise de Comisia pentru Autorizarea Operatorilor de Produse Supuse Accizelor Armonizate din cadrul Ministerului Finanțelor Publice până la soluționarea irevocabilă a acțiunii în contencios administrativ având ca obiect anularea acestor acte administrative.

Suspendarea executării actelor administrativ fiscale atacate de către reclamantă pe calea contenciosului administrativ se impune, în temeiul prevederilor art. 14 și art. 15 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, în condițiile în care este îndeplinită atât condiția cazului bine justificat (întrucât într-adevăr și motivele de fapt și de drept invocate prin contestația administrativă prealabilă și prin acțiunea în contencios administrativ sunt de natură să determine o serioasă îndoială sub aspectul legalității și temeiniciei actelor administrative fiscale atacate), cât și cerința prevenirii unei pagube iminente (deoarece s-a probat în litigiu că executarea de îndată a actului administrativ fiscal reprezentat de Decizia nr. 012 din 4 ianuarie 2011 prin care s-a dispus revocarea autorizației de antrepozit fiscal din 12 martie 2010 emisă pe numele intimatei ar putea conduce la desfășurarea cu mari dificultăți, pe mai departe, a activității economice a intimatei, chiar la intrarea în insolvență, și i-ar produce astfel acesteia un prejudiciu greu sau imposibil de înlăturat în ipoteza anulării actului).

În aceste condiții, constatând că motivele de recurs invocate în cauză sunt neîntemeiate și că hotărârea atacată este legală și temeinică se va dispune, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., respingerea ca nefondat a recursului declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția generală a Finanțelor Publice Iași, împotriva sentinței nr. 270 din data de 26 septembrie 2011 a Curții de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice – Direcția Generală a Finanțelor Publice Iași împotriva sentinței nr. 270 din 26 septembrie 2011 a Curții de Apel Iași – Secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 martie 2012.