ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2707/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Sentința nr. 292 din 13 octombrie 2011, Curtea de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamanta S.C. V. S.A., în contradictoriu cu pârâta Comisia pentru Autorizarea Operatorilor de Produse supuse Accizelor Armonizate, din cadrul Ministerului Finanțelor Publice, prin care solicita anularea și suspendarea, până la soluționarea irevocabilă a cauzei, a executării Deciziilor nr. 22 din 19 ianuarie 2011 și nr. 111 din 13 mai 2011, emise de pârâtă.

Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut următoarele: Reclamanta SC V. SA a fost autorizată ca antrepozitar de vinuri liniștite, distilate din vin vrac și din fructe, țuică și rachiuri de fructe începând cu anul 2004. Prin Decizia nr. 22 din 19 ianuarie 2011, pârâta Comisia pentru Autorizarea Operațiunilor de Produse Supuse Accizelor Armonizate a dispus revocarea autorizațiilor de antrepozit fiscal emise în favoarea reclamantei, în temeiul dispozițiilor art. 206 ind. 28 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, întrucât antrepozitarul autorizat înregistra obligații fiscale restante la bugetul general consolidat mai vechi de 60 de zile față de termenul de plată.

Prin aceeași decizie a fost respinsă cererea de reautorizare formulată de SC V. SA. Deoarece plângerea formulată de SC V. SA împotriva Deciziei nr. 22 din 19 ianuarie 2011 a fost respinsă de pârâtă prin Decizia nr. 111 din 13 mai 2011, reclamanta s-a adresat instanței de contencios administrativ și fiscal cu cererea de chemare în judecată ce constituie obiectul prezentei cauze, solicitând anularea celor două decizii pentru motivele indicate mai sus. În conformitate cu prevederile art. 206 ind. 28 alin. (2) lit. f) din C. fisc., autoritatea competentă poate revoca autorizația pentru un antrepozit fiscal în situația în care antrepozitarul autorizat înregistrează obligații fiscale restante la bugetul general consolidat, de natura celor administrate de Agenția Națională de Administrare Fiscală, mai vechi de 60 de zile față de termenul legal de plată.

În prezenta cauză se constată că măsura de revocare a autorizațiilor pentru antrepozit a fost luată în baza informațiilor ce rezultă din Adresa nr. DGs 118 din 5 ianuarie 2011, emisă de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Iași, din conținutul căreia reiese, într-adevăr, că reclamanta avea obligații restante la bugetul general consolidat, în sumă de 1.220.719 RON. De asemenea, din nota nr. X, Y, Z/NB din 5 mai 2011 reiese că reclamanta era înregistrată la data de 21 martie 2011 cu obligații fiscale restante de 378.049 RON. La fel, din decizia de eșalonare la plată nr. 16 din 16 iunie 2011, depusă la dosar de reclamantă rezultă că la data de 16 iunie 2011, SC V. SA avea obligații fiscale restante în sumă de 2.203.683 RON.

În aceste condiții, judicios a considerat pârâta că sunt incidente prevederile art. 206 ind. 28 alin. (2) lit. f) din C. fisc. Reclamanta nu a contestat existența obligațiilor fiscale cu termen de plată depășit, însă a invocat faptul că textul art. 206 ind. 28 alin. (2) din C. fisc. nu prevede imperativ aplicarea sancțiunii revocării autorizației dacă antrepozitarul autorizat nu respectă oricare dintre cerințele enumerate la lit. a) - f). Se reține că din textul de lege menționat reiese că autoritatea competentă are un drept de apreciere în ceea ce privește luarea măsurii revocării autorizației pentru antrepozit fiscal, care nu poate fi sus-pus controlului instanței de contencios administrativ și fiscal.

Instanța judecătorească are îndatorirea de a verifica dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru a se dispune revocarea și dacă, în exercitarea atribuțiilor sale, autoritatea competentă a săvârșit ori nu un abuz. Dar chiar și în situația în care s-ar trece peste acest impediment și s-ar lua în considerație faptul că este permisă o analiză a oportunității măsurii revocării autorizațiilor, se constată că întinderea obligațiilor fiscale al căror termen de plată a fost depășit constituie o justificare suficientă pentru luarea măsurii criticate. Fiind îndeplinite condițiile prevăzute de lege, autorității pârâte îi era permis să emită actul atacat de reclamantă, indiferent de împrejurările și cauzele care l-au determinat pe antrepozitar să aibă obligații fiscale restante la bugetul general consolidat.

De asemenea, lipsit de relevanță în acest cadru este și faptul că, ulterior, s-au suspendat măsurile de executare silită luate împotriva reclamantei și că i s-a aprobat eșalonarea la plată a tuturor obligațiilor fiscale restante înregistrate de la bugetul statului. În ceea ce privește susținerea potrivit căreia autoritatea competentă trebuia să notifice în scris autorizarea în termen de 60 de zile de la data depunerii documentației complete, demersurile societății privind soluționarea cererii de reautorizare nefiind urmate de nici un răspuns până la data emiterii deciziei atacate, instanța consideră că nu poate fi primită întrucât dispozițiile legale avute în vedere se referă la situația autorizării inițiale a unui loc ca antrepozit fiscal, nu și la reautorizare, aspect care reiese clar din pct. 85 alin. (11) și următoarele ale Normelor metodologice de aplicare a art. 206 ind.

24 din C. fisc. Neîntemeiată este și critica potrivit căreia măsura revocării autorizației a fost dispusă fără a avea la bază un control prealabil, contrar prevederilor pct. 88 alin. (1) și (2) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, aprobate prin H.G. nr. 44/2004. Se reține că Adresa nr. DGs 118 din 5 ianuarie 2011, emisă de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Iași, conține informații suficiente pentru a justifica revocarea autorizațiilor de antrepozit și respingerea cererii de reautorizare. De altfel, reclamanta nu a contestat faptul că s-a reținut în sarcina ei existența unor obligații fiscale restante, ci împrejurarea că nu s-a luat în considerare situația dificilă prin care trece în această perioadă.

Or, așa cum s-a arătat mai sus, raportat la cuantumul mare al obligațiilor fiscale restante, dar și la dispozițiile art. 6 C. proc. fisc., autoritatea competentă, îndreptățită să aprecieze relevanța stărilor de fapt fiscale și să adopte soluția admisă de lege, a aplicat just dispozițiile art. 206 ind. 28 alin. (2) din Codul fiscal. Împotriva acestei soluții, considerând-o netemeinică și nelegală, a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 și 304 1 C. proc. civ.

În motivarea căii de atac recurenta-reclamantă a susținut în esență că dispozițiile art. 206 28 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal nu prevăd imperativ aplicarea sancțiunii revocării autorizației, autoritatea administrativă intimată, având doar dreptul și obligația legală de a aprecia în concret situația de fapt fiscală pe care o are de analizat în raport de circumstanțele în care a fost săvârșită cât și în raport de faptul că nu a fost sancționată anterior pentru încălcarea dispozițiilor art. 206 C. fisc. Consideră recurenta că având în vedere consecințele grave ale încetării activității de producție, măsura revocării autorizațiilor de antrepozit este abuzivă și deciziile atacate au fost menținute de către instanța de fond.

Totodată, recurenta-reclamantă a susținut că în lipsa unui act de control temeinic justificat în baza căruia Comisia să analizeze necesitatea luării măsurilor ce se impun, sancțiunea revocării autorizației, apare ca fiind nelegal aplicată. În fapt, consideră recurenta că după revocarea autorizației pentru obligații restante la bugetul de stat, această măsură a fost infirmată, prin acordarea eșalonării la plată a acestora, astfel că nu mai erau îndeplinite condițiile legale pentru a se dispune revocarea. În ceea ce privește măsura respingerii cererii de reautorizare, recurenta-reclamantă a apreciat-o ca fiind nelegală, întrucât erau îndeplinite toate condițiile legale la momentul depunerii documentației.

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate, a dispozițiilor legale incidente în cauză Înalta Curte constată că recursul formulat în cauză este nefondat, având în vedere considerentele expuse în continuare: Potrivit dispozițiilor art. 206 28 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, autoritatea fiscală competentă poate revoca autorizația de antrepozit fiscal în situațiile în care antrepozitarul autorizat înregistrează obligații fiscale restante la bugetul general consolidat, mai vechi de 60 de zile față de termenul legal de plată.

În speță, recurenta-reclamantă nu a contestat existența obligațiilor fiscale restante la data emiterii deciziei de revocare a autorizației de antrepozit fiscal ci modul în care a fost aplicată sancțiunea prevăzută de lege de către intimată, cu interpretarea abuzivă a dispozițiilor legale și fără a examina în concret situația fiscală în raport de circumstanțele în care societatea a înregistrat aceste datorii la bugetul de stat, precum și faptul că decizia a fost emisă cu încălcarea dispozițiilor pct. 88 alin. (1) și (2) din Normele metodologice de aplicare ale art. 206 28 din Legea nr. 571/2003 aprobate prin H.G. nr. 44/2004. Contrar criticilor formulate de recurenta-reclamantă, instanța de control judiciar constată că în mod corect s-a reținut prin sentința atacată legalitatea deciziei prin care a fost revocată autorizația de antrepozit fiscal a acesteia, în raport de dispozițiile legale ale art. 206 28 alin. (2) lit. f) din C. fisc.

Neanalizarea circumstanțelor în care societatea a înregistrat obligații fiscale restante la bugetul de stat ca și a faptului că ulterior revocării au fost suspendate măsurile de executare silită și a fost aprobată eșalonarea la plată a obligațiilor fiscale restante nu reprezintă elemente relevante în ceea ce privește îndeplinirea condițiilor legale prevăzute pentru revocarea autorizației. Nu pot fi reținute nici criticile recurentei cu privire la încălcarea dispozițiilor pct. 88 alin. (1) și (2) din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 44/2004 la emiterea deciziei de revocare prin lipsa uni act de control prealabil întrucât astfel cum rezultă din materialul probator administrat în cauză și cum se menționează chiar în cuprinsul deciziei atacate, obligațiile fiscale restante au fost confirmate prin Adresa nr. DGs nr. 118 din 5 ianuarie 2011 emisă de DGFP Iași, aceste obligații nefiind de altfel contestate de către recurenta-pârâtă.

În ceea ce privește susținerile recurentei-reclamante potrivit cărora caracterul nelegal al deciziei de revocare a autorizației de antrepozit fiscal ar fi fost confirmat ulterior prin eșalonarea la plată a obligațiilor fiscale restante de către o instituție din cadrul aceluiași minister, instanța de control judiciar le apreciază ca fiind nerelevante în cauză fiind îndeplinite condițiile prevăzute de lege la momentul emiterii deciziei. În fapt reeșalonarea obligațiilor fiscale restante reprezintă o dovadă certă și necontestată de către recurenta-reclamantă a faptului că la momentul emiterii deciziei de revocare a autorizației de antrepozit fiscal aceasta datora sumele respective și în consecință erau îndeplinite condițiile legale prevăzute de dispozițiile art. 206 28 alin. (2) din C. fisc.

Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., neexistând motive de reformare a sentinței atacate, potrivit dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 sau art. 304 pct. 9 și art. 304 1 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de S.C. V. S.A. prin administrator judiciar Casa de Insolvență Transilvania, Filiala București SPRL împotriva Sentinței nr. 292 din 13 octombrie 2011 a Curții de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 5 martie 2013. Procesat de GGC - CL