ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3067/2014

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3067/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin

cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, la data de 14

septembrie 2011, reclamanta SC B. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâta

Autoritatea Națională a Vămilor că, prin hotărârea ce se va pronunța să dispună

obligarea pârâtei la plata sumei de 125.867,27 lei reprezentând despăgubiri, cu

cheltuieli de judecată.

Ulterior, suma a fost precizată în cuantum de

1.128.996,63 lei.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că

pârâta a emis Decizia nr. 47 din 12 februarie 2009 de revocare a autorizației

de antrepozit fiscal vinuri liniștite. Ulterior, prin sentința Curții de Apel

București pronunțată în Dosarul nr. 8975/2/2009, irevocabilă prin Decizia

Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 2222 din 14 aprilie 2011 a fost

anulată decizia de revocare a autorizației de antrepozit fiscal.

Reclamanta a susținut că a suferit un

prejudiciu în sumă 1.128.996,6 lei, astfel cum a fost precizat la ultimul

termen de judecată.

A arătat că societatea se afla în lichidare

judiciară și că autorizația de antrepozit permitea producerea și

comercializarea de vinuri liniștite, iar conform C. fisc. este interzisă

producerea produselor accizabile în afara antrepozitului fiscal. Prin urmare,

nu a putut valorifica stocul de vin existent la data revocării autorizației,

iar pe de alta parte nu a mai putut efectua activitatea de producție vinuri

liniștite, ceea ce a condus la imposibilitatea achitării debitelor asumate,

respectiv plăți furnizori, credite, impozite și taxe.

Prin Sentința nr. 1403 din 22 aprilie 2013,

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a

respins acțiunea formulată de reclamanta SC B. SRL, ca nefondată.

Pentru a pronunța această soluție, instanța

de fond a reținut în esență, următoarele:

Reclamanta era beneficiara autorizației

antrepozit fiscal din 16 august 2004, valabilă de la data de 1 ianuarie 2007,

ce îi permitea producerea, transformarea, deținerea și expedierea vinurilor liniștite.

Prin Decizia nr. 47 din 12 februarie 2009

emisă de A.N.V. - Comisia pentru autorizarea operatorilor de produse supuse

accizelor armonizate, a fost revocată autorizația de antrepozit fiscal.

Prin Decizia nr. 220 din 28 august 2009,

comunicată reclamantei la data de 7 septembrie 2009, a fost respinsă

contestația administrativă.

Ulterior, prin Sentința civilă nr. 1928 din

27 aprilie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, în Dosarul nr.

8975/2/2009, irevocabilă prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr.

2222 din 14 aprilie 2011, Decizia nr. 47 din 12 februarie 2009 a A.N.V. -

Comisia pentru autorizarea operatorilor de produse supuse accizelor armonizate

a fost anulată.

Perioada vizată pentru despăgubirile pretinse

de reclamanta este 7 septembrie 2009 - 14 aprilie 2011 - data rămânerii

irevocabile a Sentinței civile nr. 1928/2010 a Curții de Apel București (actul

de revocare nefiind suspendat în această perioada - prin sentința pronunțată în

Dosarul nr. 1189/2/2010 al Curții de Apel București fiind respinsă cererea de

suspendare executare act - Decizia nr. 220/2009).

Reclamanta a pretins că prejudiciul constă în

suma totală de 1.128.996,63 lei rezultată din datorii acumulate la terți ca

urmare a imposibilității prestării activității și cel rezultat din

imposibilitatea valorificării stocului de vin și a recoltei neutilizate.

Pentru a determina prejudiciul, acesta

trebuie să rezulte în primul rând, în mod cert, din culpa autorității.

Analizând prejudiciul reclamat pe fiecare

categorie de cheltuieli și concluziile raportului de expertiză, instanța de

fond a reținut următoarele aspecte:

În perioada 7 septembrie 2009 - 14 aprilie

2011, reclamanta nu a mai putut produce și livra produse accizabile în regim

suspensiv de accize, însă, potrivit art. 185 alin. (1

2

) din Legea

nr. 571/2003 privind Codul fiscal, putea valorifica produsele aflate în stoc

numai cu acordul autorității fiscale competente, în condițiile prevăzute de

norme.

a) Cu privire la stocul de vin (suma

pretinsă: 721.600 lei)

Pentru anul 2009, reclamanta a formulat

cereri de valorificare stoc vin în urma cărora a valorificat doar 157850 l

(1578,50 hl) vin liniștit, din cantitatea de 5177,70 hl aflată în stoc la 1

ianuarie 2009.

Pentru anul 2010, reclamanta a fost îndrumată

de DSAOV din cadrul ANV să se adreseze organului vamal competent teritorial,

iar în ceea ce privește solicitarea reclamantei de a i se aproba livrarea

produselor doar cu completarea DAI pe suport hârtie, i s-a comunicat că aceasta

solicitare deroga de la pct. 14 alin. (4) din H.G. nr. 44/2004.

Instanța constatat că reclamanta nu a probat

că pârâta ar fi emis un refuz nejustificat sau ar fi împiedicat-o prin actul

administrativ nelegal să valorifice stocul respectiv, astfel că nevalorificarea

stocului este rezultatul culpei reclamantei care nu a urmat toate căile legale

în vederea obținerii acordului autorității fiscale competente pentru stocul

respectiv.

În aprecierea instanței, chiar dacă s-ar fi

obținut acest acord, cantitatea efectiv vândută de reclamantă depindea de cererea

pieței, ca element aleatoriu, astfel încât nu i se poate reproșa pârâtului că

reclamanta nu a vândut întreaga cantitate.

Cu privire la argumentul reclamantei,

reiterat și în ceea ce privește celelalte categorii de despăgubiri solicitate

în litigiu, care se referă la demararea procedurii insolvenței asupra

reclamantei ca urmare a emiterii actului administrativ nelegal, instanța a

constatat ca prin Sentința comercială nr. 271F din 30 iunie 2010, pronunțată în

Dosarul nr. 2118/116/2010 de Tribunalul Călărași, secția civilă, s-a admis

cererea creditorului SC N. SRL privind deschiderea procedurii generale de

insolvență asupra debitorului - reclamanta în cauză, conform Legii nr. 85/2006.

Pentru a stabili legătura de cauzalitate

între fapta ilicită a pârâtei și prejudiciu, instanța a apreciat că este

importantă situația patrimonială a reclamantei la data scadentei creanței,

întrucât, însăși creanța neachitată este faptul generator al deschiderii

procedurii, nu la data deschiderii procedurii (ulterioară scadenței creanței și

momentului lipsei de lichidități).

Conform sentinței comerciale, la data de 10

mai 2010, reclamanta avea un debit neachitat către N. de 253.156,39 lei din

totalul de 260.000 lei (aproximativ 90% din debit), neachitat din lipsă de

disponibil la data prezentării la bancă 22 aprilie 2009, dată anterioară

emiterii deciziei de revocare a autorizației de antrepozit.

Data de referință pentru determinarea

prejudiciului este 7 septembrie 2009, însă, din considerentele sentinței

comerciale, rezultă ca nici în perioada anterioară, respectiv 22 aprilie 2009 -

10 mai 2010, situația patrimonială a reclamantei nu era îmbunătățită.

Mai mult, expertul desemnat în cauză a

indicat contravaloarea stocului de vin pe anii anteriori lui 2009 (2005 - 2008)

și a apreciat că stocul putea fi valorificat chiar anterior emiterii deciziei

de revocare a autorizației de antrepozit, întrucât vinul provenea din stocuri

mult mai vechi, din anii anteriori emiterii actului administrativ nelegal.

Nevalorificarea stocului vechi, respectiv

intrarea în procedura generală a insolvenței nu pot fi imputate autorității

administrative, din raționamentul anterior al instanței rezultând că acesta era

rezultat al managementului societății reclamante.

Concluzia privind culpa reclamantei pentru lipsa

lichidităților în perioada 22 aprilie 2009 - 10 mai 2010 rezultă și din

extrasele de cont anterioare datei de 22 aprilie 2009 (la nivelul anilor 2008 -

aprilie 2009) de unde rezultă soldul pe zero sau redus al reclamantei, ceea ce

denotă că lipsa de lichidități a fost chiar anterioară datei de 22 aprilie

2009.

Prin urmare, pretențiile reclamantei aferente

stocului de vin nu sunt întemeiate.

b) Cheltuieli efectuate în dosarul de

insolventă (38.210 lei)

Având în vedere lipsa legăturii cauzale între

intrarea reclamantei în procedura insolvenței și emiterea actului administrativ

ilicit, pe cale de consecință, nici cheltuielile efectuate în această procedură

cu onorarii administrator/lichidator judiciar, alte cheltuieli lichidare nu pot

fi imputate în nicio formă pârâtei, întrucât nu derivă din actul administrativ

ilicit. Prin urmare, cheltuielile pretinse sunt nefondate.

c) Cheltuielile constând în accesorii

contracte credit C. ca urmare a neexecutării sau executării cu întârziere a

obligațiilor asumate prin contractele încheiate de reclamantă (adresa din 17

februarie 2012), în sumă de 36.040,36 lei

Aceste cheltuieli privesc contractul din 29

iulie 2008, pentru care creditul trebuia rambursat la 10 iulie 2009, deci

anterior datei de referință 7 septembrie 2009, ceea ce dovedește că pretențiile

reclamantei sub acest aspect nu sunt întemeiate, culpa în nerambursare

aparținându-i, iar în ceea ce privește contractul din 21 mai 2007, expertul a

calculat accesoriile bancare de la data de 7 septembrie 2009 la 17 noiembrie

2010.

Instanța a apreciat că nu s-a probat legătura

de cauzalitate între actul administrativ anulat și creditul neachitat, în

condițiile în care, lipsa de lichidități a reclamantei preexista emiterii

actului administrativ nelegal.

d) Cheltuielile constând în accesorii creanțe

bugetare și cheltuieli de executare silită (în sumă de 15384,90 lei)

Cu privire la aceste cheltuieli care vizează

perioada 7 septembrie 2009 - 30 iunie 2010, având în vedere că lipsa de

lichidități preexista datei de 7 septembrie 2009 și că nu s-a probat legătura

de cauzalitate dintre neachitarea la termen a debitului și acumularea de

penalități în perioada arătată și revocarea culpabilă de către pârâtă a

autorizației de antrepozit fiscal, pretențiile reclamantei cu acest titlu sunt

neîntemeiate.

Același raționament este aplicabil și în ceea

ce privește răspunsul expertului la obiectivul 7 privind valoarea debitelor

scadente ale reclamantului față de creditorul AFP C. la data de 7 septembrie

2009.

Din concluziile raportului de expertiză

rezultă cu claritate faptul că mult anterior perioadei de referință, reclamanta

avea constant debite fiscale neachitate la scadență (scadente de exemplu, din

25 decembrie 2008 - CASS angajați, concedii și indemnizații, fond garantare,

CASS angajator, din tabele rezultând, de asemenea, pentru contribuțiile, taxele

și impozitele avute în vedere de expert debite scadente și neachitate nici în

lunile ianuarie 2009 - august 2009, detaliate de expert).

e) Cheltuielile de executare silită BEJ M.B.

(în sumă de 9.610,09 lei) vizează un titlu executoriu neachitat la scadență,

din culpa exclusivă a reclamantei, titlul fiind scadent anterior producerii

efectelor actului administrativ - actul revocator al autorizației de antrepozit

f) Cheltuielile inițiale cu recolta anului

2010 (în sumă de 235.743,28 lei)

Conform raportului de expertiză, aceste

cheltuieli nu au fost efectuate, iar după suplimentarea înscrisurilor cu

privire la această chestiune, expertul reanalizând documentele prezentate a

conchis, din nou, că reclamanta, conform actelor contabile, nu a efectuat atare

cheltuieli cu recolta anului 2010, aspectul fiind pe deplin lămurit.

g) Beneficiul nerealizat cu recolta de

struguri pe 2010 (în sumă de 72.408 lei)

Legat de acest aspect, instanța a reținut că

deși revocarea autorizației de antrepozit a privat-o pe reclamantă de dreptul

de a-și desfășura activitatea, chiar în condițiile în care s-a demarat

procedura insolvenței., aceasta putea desfășura și o altă activitate indicată

în obiectul său de activitate, astfel cum rezultă din certificatul emis de

Oficiul Registrului Comerțului.

Conform certificatului ORC din 16 mai 2012,

reclamanta avea ca obiecte secundare de activitate - cod CAEN 4721- Comerț cu

amănuntul a fructelor și legumelor proaspete; cod CAEN 0121 - cultivarea

strugurilor, obiecte de activitate pentru care revocarea autorizației de

antrepozit nu a produs nici un efect. în aceste condiții, beneficiul nerealizat

putea viza eventual, diferența dintre prețul obținut pe recolta de struguri și

prețul ce s-ar fi putut obține pentru cantitatea de vin rezultată din recoltă.

Din concluziile raportului de expertiză

rezultă că reclamanta nu a depus nicio diligență pentru a-și valorifica materia

brută (strugurii).

În mod nereal, reclamanta a indicat în

acțiune faptul că au fost insuficiente cheltuielile inițiale cu recolta anului

2010, ceea ce ar fi condus la compromiterea recoltei pe 2010, în condițiile în

care expertul a demonstrat în mod repetat că reclamanta nu a efectuat nicio

cheltuială cu o atare recoltă pe 2010, compromiterea recoltei și

nevalorificarea strugurilor ca materie primă brută neputând fi imputată

pârâtei, ci reclamantei înseși.

În concluzie, instanța a reținut că,

estimarea efectuată de expert în privința beneficiului nerealizat pe 2010, prin

raportare la situația contabilă aferentă anilor anteriori lui 2010 (2006 -

2008), nu se află în legătură directă de cauzalitate cu actul administrativ

nelegal, în condițiile în care culpa nevalorificării producției de struguri pe

2010 aparține reclamantei.

Ca atare, beneficiul nerealizat aferent

producției de struguri pe 2010 nu poate fi imputat prin legătură directă de

cauzalitate, pârâtei, deci nu poate fi despăgubit în lumina dispozițiilor art.

998 - 999 C. civ. (1864).

Împotriva sentinței Curții de apel a formulat

recurs reclamanta SC B. SRL susținând, în esență, că sentința de fond este

netemeinică și nelegală, fiind pronunțată în baza unei greșite aprecieri a

probelor și cu aplicarea greșită a dispozițiilor legale, privind obiectul

cauzei, întreaga răspundere administrativ-patrimonială pentru actele nelegale

emise revenind intimatei-pârâte.

În mod eronat instanța de fond a apreciat că

în discuție pentru stabilirea culpei intimatei-pârâte este perioada 7 septembrie

2009 - 14 aprilie 2011, pentru că de fapt consecințele juridice ale actului

nelegal s-au produs de la data de 12 februarie 2009 întrucât de la această dată

operațiunile de producție, de vinificare, tratamente oenologice, ambalare,

îmbuteliere, sunt interzise de dispozițiile art. 206

21

alin. (9) C.

fisc., iar titularul autorizației are dreptul ca până la soluționarea

contestației administrative de către organul emitent al deciziei de revocare

doar să valorifice stocul existent la data revocării.

În acest mod, concluzia principală a

instanței, că termenul de la care se stabilește faptul generator al insolvenței

este data creanței neachitate - 22 aprilie 2009, fiind anterior actului nelegal

emis de intimata-pârâtă este incorectă, întrucât chiar "faptul generator

al insolvenței" s-a ivit după revocarea autorizației de antrepozit fiscal.

Greșită este și concluzia instanței de fond,

în sensul că "pentru determinarea legăturii cauzale între fapta ilicită a

pârâtei și prejudiciu, deci și între actul administrativ ilicit și intrarea în

procedura generală de insolvență, instanța nu se va raporta la data sentinței

comerciale indicate ci la momentul efectiv al lipsei lichidităților, acesta

fiind elementul declanșator al procedurii, cu alte cuvinte raportul cauzal în litigiu

este acela de act administrativ ilicit - lipsă lichidități, nu act

administrativ ilicit - intrare în insolvență".

Constatarea de către instanța de fond a

faptului că starea de insolvență s-ar datora managementului defectuos al

societății reclamante și nu culpei pârâtei care a emis actul administrativ

nelegal este contrazisă de însuși faptul că acest management a permis

funcționarea societății fără riscul insolvenței până la data revocării

autorizației de antrepozit.

Cu referire specială la pretențiile privind

stocul de vin, instanța deși menționează pe larg că în perioada 12 februarie

2009 - 7 septembrie 2009 societatea a solicitat și i-a fost permisă vânzarea de

vin sub supraveghere fiscală, constată totuși culpa societății reclamante

pentru că s-au vândut doar 157850 litri de vin din cantitatea aflată în stoc,

culpă care rezidă în aceea că după ultima vânzare efectuată în data de 5

octombrie 2009 nu a mai procedat la valorificare și nu a exercitat toate căile

legale față de refuzul intimatei-pârâte de a mai permite vânzarea vinului, deși

vânzarea stocului de vin sub supraveghere fiscală se face până la data la care

revocarea își produce efectele, respectiv 7 septembrie 2009, potrivit C. fisc.

În ceea ce privește cheltuielile inițiale cu

recolta anului 2010 și beneficiul nerealizat din recolta de struguri pe anul

2010, ce urmau a fi vinificați, sentința este de asemenea nefondată, întrucât

instanța de fond a luat act de susținerea expertului desemnat în cauză că nu au

fost efectuate cheltuielile cu recolta. Expertul enumeră o serie de cheltuieli

efectuate în cursul anului 2009, însă fără nicio justificare apreciază că

acestea nu au legătură cu recolta.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra

recursului

Examinând sentința atacată prin prisma

criticilor invocate, cât și sub toate aspectele, potrivit art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Reclamanta SC B. SRL a deținut autorizație de

antrepozit fiscal din 26 august 2004, valabilă de la 1 ianuarie 2007 pentru

producerea, transformarea, deținerea și expedierea vinurilor liniștite.

Această autorizație a fost revocată prin

Decizia nr. 47 din 12 februarie 2009 emisă de A.N.V. - Comisia pentru

autorizarea operatorilor de produse supuse accizelor armonizate, decizie ce a

fost contestată pe cale administrativă de către reclamantă.

Prin Sentința civilă nr. 1928 din 27 aprilie

2010 pronunțată de Curtea de Apel București în Dosarul nr. 8975/2/2009

irevocabilă prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 2222 din 14

aprilie 2011, decizia de revocare a autorizației de antrepozit fiscal a fost

anulată.

Totodată, prin sentința pronunțată de Curtea

de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal în Dosarul nr.

1189/2/2010 a fost respinsă cererea de suspendare a executării Deciziei nr. 45

din 12 februarie 2009.

La data de 30 iunie 2010 prin Sentința nr.

271F/ 30 iunie 2010 pronunțată în Dosarul nr. 2118/116/2010 al Tribunalului

Călărași a fost deschisă procedura generală de insolvență prevăzută de Legea

nr. 85/2006 cu privire la societatea reclamantă, la cererea creditoarei SC N.

SRL pentru neachitarea unei creanțe datorate conform filei emisă la 22 aprilie

2009.

Potrivit dispozițiilor art. 3 din Legea nr.

85/2006, insolvența este acea stare a patrimoniului debitorului care se

caracterizează prin insuficiența fondurilor bănești disponibile pentru plata

datoriilor certe, lichide și exigibile. Totodată, prin creditor îndreptățit să

solicite deschiderea procedurii insolvenței se înțelege creditorul a cărui

creanță împotriva patrimoniului debitorului este certă, lichidă și exigibilă de

mai mult de 90 de zile.

Așa cum se reține în considerentele Sentinței

nr. 271F din 30 iunie 2010, la data de 10 mai 2010 reclamanta avea un debit

neachitat către SC N. SRL în sumă de 253.156,39 lei, din totalul de 260.000

lei, conform filei, debit scadent la 22 aprilie 2009 (dată la care CEC-ul a

fost prezentat băncii) și care nu a fost achitat din lipsă de disponibil.

Așadar, în mod corect judecătorul fondului a

apreciat că faptul generator al deschiderii procedurii este creanța scadentă la

22 aprilie 2009 și neachitată.

De asemenea, situația patrimonială a

societății reclamante a rămas neschimbată până la momentul pronunțării

hotărârii de deschidere a procedurii generale de insolvență reglementată de

dispozițiile Legii nr. 85/2006.

În ceea ce privește critica legată de greșita

stabilire a momentului de debut, la care s-a raportat în stabilirea

eventualului prejudiciu judecătorul fondului, recurenta consideră că acesta

este reprezentat de data la care a fost emis actul nelegal - 12 februarie 2009,

întrucât de la această dată operațiunile de producție, de vinificare,

tratamente oenologice, ambalare, îmbuteliere, etc., sunt interzise potrivit

dispozițiilor art. 206

21

alin. (9) C. fisc. Deci, arată recurenta,

de la data emiterii deciziei de revocare a autorizației de antrepozit fiscal nu

se mai poate efectua activitatea de producție, acesta fiind și momentul de la

care urmează a fi analizat și determinat eventualul prejudiciu suferit.

Este adevărat că decizia de revocare a

autorizației de antrepozit fiscal a fost emisă la data de 12 februarie 2009,

însă aceasta a fost comunicată societății recurente la 7 septembrie 2009

(Adresa nr. 4981 din 7 septembrie 2009).

Așa cum rezultă și din cuprinsul adresei

menționate, comunicarea deciziei a fost efectuată în conformitate cu

prevederile secțiunii C, pct. 1.2., Anexa la Ordinul M.F.P. nr. 1459/2006

privind înființarea Registrului național al operațiunilor de produse accizabile

armonizate care prevăd că "autoritățile fiscale teritoriale în cel mult

două zile lucrătoare asigură comunicarea deciziei către antrepozitarul

autorizat în conformitate cu prevederile O.G. nr. 92/2003 privind Codul de

procedură fiscală.

Or, dispozițiile C. proc. fisc. (art. 45)

stipulează în mod expres că actul administrativ fiscal produce efecte din

momentul în care este comunicat contribuabilului sau la o dată ulterioară

menționată în actul administrativ comunicat, potrivit legii.

Așadar, este corectă concluzia judecătorului

fondului care a stabilit ca moment de plecare al perioadei de analiză în

stabilirea eventualului prejudiciu suferit de recurentă, data de 7 septembrie

2009, dată la care s-a făcut dovada comunicării actului administrativ-fiscal

anulat către contribuabil - adresa nr. 4981/2009.

În mod corespunzător și scadența filei CEC

nr. x/2009 și momentul lipsei de lichidități, sunt anterioare celui la care

actul fiscal nelegal a început să producă efecte juridice - 7 septembrie 2009.

De altfel, în perioada 12 februarie 2009

(data emiterii deciziei de revocare a autorizației de antrepozit fiscal) și 7

septembrie 2009 (data comunicării respectivului act fiscal) recurenta a

solicitat și a primit acordul autorității fiscale teritoriale responsabile

pentru valorificarea produselor accizabile aflate în stoc (stocul de vin),

astfel că nu se poate vorbi de un prejudiciu aferent acestei perioade.

În ceea ce privește perioada ulterioară datei

de 7 septembrie 2009, reclamanta a fost îndrumată de DSAOV din cadrul A.N.V. să

se adreseze organului vamal competent teritorial, stocul de vin putând fi

valorificat doar în condițiile prevăzute de C. fisc. Nu a fost însă, probată în

cauză existența unui refuz nejustificat din partea organului vamal competent și

nici efectuarea de către recurentă a unor demersuri legale pentru obținerea

acordului din partea autorității pârâte pentru valorificarea stocului de vin,

în condițiile reglementate de C. fisc., astfel că nici pretențiile reclamantei,

aferente perioadei ulterioare datei de 7 septembrie 2009 nu sunt fondate.

Pretențiile reclamantei privind suportarea de

către autoritatea pârâtă a cheltuielilor efectuate în dosarul de insolvență

sunt de asemenea, neîntemeiate, nefondate, așa cum corect a reținut și instanța

de fond.

În lipsa stabilirii unei legături cauzale între

intrarea reclamantei în insolvență și emiterea actului administrativ

reprezentat de decizia de revocare a autorizației de antrepozit fiscal,

cheltuielile efectuate de recurenta-reclamantă în procedura prevăzută de Legea

nr. 85/2006 (onorarii administrator/lichidator, alte cheltuieli de lichidare)

nu pot fi imputate autorității pârâte.

Așa cum deja am arătat, data scadenței

creanței ce a determinat deschiderea procedurii insolvenței prevăzută de Legea

nr. 85/2006 față de recurentă, precum și data constatării lipsei de lichidități

sunt anterioare momentului la care Decizia nr. 47/2009 a fost comunicată și

astfel a început să producă consecințe juridice.

De asemenea, critica ce vizează neacordarea

cheltuielilor inițiale efectuate cu recolta de struguri din anul 2010 și

beneficiul nerealizat din recolta de struguri aferentă aceluiași an, este

nefondată.

Conform concluziilor raportului de expertiză

întocmit în cauză, cheltuielile în sumă de 235.743,28 lei pentru pregătirea

recoltei anului 2010, revendicate de reclamantă, nu au fost efectuate,

neexistând documente contabile care să ateste că societatea a efectuat astfel

de cheltuieli.

Reclamanta pretinde, de asemenea, beneficiul

nerealizat pe anul 2010, arătând că a efectuat cheltuieli cu pregătirea

recoltei.

Însă această susținere a fost contrazisă de

expertul cauzei care a concluzionat, după identificarea pe categorii a

cheltuielilor cu materii prime, combustibil, piese de schimb, materiale

consumabile, cheltuieli personal, energie, că acestea nu reprezintă cheltuieli

suportate de reclamantă cu pregătirea recoltei de struguri a anului 2010.

În aceste condiții, nu mai subzistă ipoteza

compromiterii recoltei din anul 2010 din cauza insuficienței cheltuielilor

inițiale, expertul demonstrând că reclamanta nu a efectuat astfel de cheltuieli

de pregătire a recoltei, astfel că în mod corect judecătorul fondului a reținut

că beneficiul nerealizat aferent producției anului 2010 nu poate fi imputat,

prin legătură directă de cauzalitate, autorității pârâte.

Pentru considerentele expuse, în temeiul

dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, precum și art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de SC B. SRL, prin

lichidator judiciar C.I.I. H.N. împotriva Sentinței nr. 1403 din 22 aprilie

2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și

fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 26

iunie 2014.

Procesat

de GGC - CL