ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5662/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Circumstanțele cauzei. Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la data de 26 ianuarie 2012, reclamantul Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare pentru Biotehnologii în Horticultură Ș. a solicitat instanței să dispună anularea Deciziilor nr. 169 din 30 septembrie 2011 și nr. 228 din 20 decembrie 2012, emise de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice-Comisia pentru Autorizarea Operatorilor de Produse Supuse Accizelor Armonizate, precum și suspendarea executării acestora până la soluționarea irevocabilă a fondului cauzei.

În motivarea acțiunii sale, reclamantul a susținut că a solicitat la data de 25 august 2010, reautorizarea antrepozitului fiscal de producție vinuri liniștite, iar prin Decizia nr. 169 din 30 septembrie 2011 i s-a comunicat respingerea cererii sale și implicit revocarea Autorizației de antrepozit fiscal nr. R00053103 PP01 din 23 decembrie 2003, pe motiv că înregistrează obligații fiscale restante la bugetul general consolidat. Contestația formulată a fost respinsă prin Decizia nr. 228 din 20 decembrie 2011. A mai relevat că măsura dispusă este disproporționată în raport de presupusa încălcare a legii, revocarea autorizației de antrepozit fiscal putând conduce la încetarea activității sale, aducând consecințe păgubitoare pentru stat și pentru personalul angajat al unității.

A mai precizat că la data emiterii deciziei de respingere a contestației, achitase debitele restante, iar această decizia nu a fost motivată, pentru a fi făcute aprecieri asupra legalității și temeinicie sale. Invocând dispozițiile art. 46 C. proc. fisc. a susținut nulitatea actului pentru lipsa obiectului, evidențiind totodată că sunt îndeplinite condițiile impuse prin dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004. Pârâtul a formulat întâmpinare, solicitând respingerea acțiunii, cu motivarea că reclamantul figurează cu obligații fiscale restante către bugetul de stat, așa cum rezultă din fișa de evidență pe plătitor din data de 17 noiembrie 2011 și că decizia de respingere a contestației cuprinde obiectul cererii.

Hotărârea instanței de fond. Prin Sentința nr. 97/F-CONT din 14 martie 2012 a Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal s-a admis acțiunea și cererea de suspendare formulate de către petentul Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare pentru Biotehnologii în Horticultură Ș., în contradictoriu cu intimatul Ministerul Finanțelor Publice - Comisia pentru Autorizarea Operatorilor de Produse Supuse Accizelor Armonizate și s-a dispus anularea Deciziilor nr. 169 din 30 septembrie 2011 și nr. 228 din 20 decembrie 2012, emise de MFP - Comisia pentru Autorizarea Operatorilor de Produse Supuse Accizelor Armonizate; s-a dispus de asemenea suspendarea acestora până la soluționarea irevocabilă a fondului cauzei.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că deciziile au fost emise în mod corect, deoarece reclamantul înregistra datorii către bugetul consolidat al statului, la data emiterii, iar potrivit art. 206 23 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, eliberarea autorizației de antrepozit fiscal este condiționată de lipsa obligațiilor fiscale restante, la bugetul general consolidat. S-a mai reținut că la data de 9 august 2011, reclamantul înregistra obligații de plată în sumă de 4.906.300 RON, după cum rezultă din Certificatul fiscal nr. 67739 din 9 august 2011, emis de DGFP Argeș, iar la data de 17 noiembrie 2011, debitele fiscale erau în sumă de 6.490.480 RON.

S-a mai arătat în considerentele sentinței atacate că la data de 29 decembrie 2011, reclamanta nu mai figura cu obligații fiscale, după cum rezultă din Certificatul de atestare fiscală nr. 107617, situația menținându-se și la data de 5 martie 2012 (certificat nr. 21024), așa încât, măsura adoptată de pârâtă nu se mai justifică, impunându-se anularea actelor și emiterea unui nou act administrativ care să le recunoască părților dreptul. În ceea ce privește cererea de suspendare a actelor administrative până la soluționarea irevocabilă a cauzei, s-a apreciat că acțiunea este întemeiată și sub acest aspect, deoarece condiția de caz „bine justificat” este îndeplinită prin lipsa datoriilor către bugetul consolidat al statului, iar prejudiciul, prin imposibilitatea desfășurării activității fără autorizație de antrepozit fiscal, fapt care s-ar reflecta asupra salariaților și implicit a societății.

Recursul Împotriva acestei sentințe a formulat recurs pârâtul Ministerul Finanțelor Publice - Comisia pentru Autorizarea Operatorilor de Produse Supuse Accizelor Armonizate prin D.G.F.P. Argeș, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivarea cererii de recurs, s-au invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304 1 C. proc. civ. arătându-se că din analiza documentației existente la dosar a rezultat că reclamanta înregistra la data de 28 iunie 2010 și la data de 22 septembrie 2010 obligații de plată către buget, iar la data de 9 august 2011, figura cu obligații totale de 4.906.300 RON din care 1.597.922 RON debite și 3.308.378 RON accesorii, fără a fi incluse impozitele și taxele locale.

Invocându-se dispozițiile art. 206 23 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 571/2003 s-a apreciat că instanța de fond nu și-a motivat decizia privind anularea actelor administrative emise, în condițiile în care la data de 18 noiembrie 2011 Administrația Finanțelor Publice pentru Contribuabili Mijlocii a confirmat existența în continuare a obligațiilor fiscale restante la buget. Totodată, s-a mai arătat în motivele de recurs că faptul că răspunsul la cererea de reautorizare a antrepozitului s-a realizat după un an a fost în beneficiul solicitantului, având în vedere vechimea datoriilor. S-a mai apreciat că instanța de fond nu a motivat hotărârea nici în ceea ce privește lipsa obiectului din Decizia nr. 169 din 30 septembrie 2011 invocată de către reclamantă.

Procedura în fața instanței de recurs Intimatul-reclamant a formulat întâmpinare și a solicitat respingerea recursului ca nefondat. A arătat reclamantul că instanța de fond a analizat și apreciat corect materialul probator, pronunțând o soluție legală și temeinică. Considerentele și soluția instanței de recurs Recursul nu este fondat. Examinând sentința atacată prin prisma criticilor ce i-au fost aduse, a apărărilor cuprinse în întâmpinarea intimatului-reclamant la motivele de recurs și raportat la prevederile legale incidente din materia supusă verificării, incluzând art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte reține că nu sunt incidente în cauză motivele de nelegalitate invocate, în considerarea celor în continuare arătate.

În fapt Reclamantul s-a adresat pârâtului cu cererea înregistrată sub nr. 2393 din data de 25 august 2010 pentru a se reautoriza antrepozitul fiscal pentru producția de vinuri liniștite, iar în urma respingerii acesteia, prin Decizia nr. 169 din 30 septembrie 2009, a formulat contestație, aceasta fiind respinsă prin Decizia nr. 228 din 20 decembrie 2011. S-a reținut de către autoritatea pârâtă că respingerea cererii de reautorizare, respectiv de revocare a autorizației de antrepozit fiscal se impune, deoarece antrepozitarul autorizat înregistra obligații fiscale la bugetul general consolidat (la data de 17 noiembrie 2011, înregistrând debite în sumă de 3.191.078 RON și accesorii în sumă de 3.299.402 RON, cu titlu de TVA, salarii, profit, vărsăminte persoane juridice-handicap, accize, alcool etilic, etc). În drept, Temeiul de drept reținut în deciziile contestate îl reprezintă dispozițiile art. 206 23 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, potrivit cărora, o condiție pentru eliberarea autorizației de antrepozit fiscal de către autoritatea competentă, este „ca persoana care urmează să își desfășoare activitatea ca antrepozitar autorizat să nu înregistreze obligații fiscale restante la bugetul general consolidat, de natura celor administrate de Agenția Națională de Administrare Fiscală” Înalta Curte, reține că din actele depuse la dosar,

respectiv certificatele de atestare fiscală nr. 107617 din 29 decembrie 2011, nr. 21024 din 5 martie 2012 și extrasele de cont din datele de 14 decembrie 2011, 16 decembrie 2011 și 20 decembrie 2011 rezultă că intimatul-reclamant figura fără obligații de plată și sume de rambursat, Decizia nr. 228 din data de 20 decembrie 2011, reținând situația fiscală a societății comunicată de către Direcția Generală a Finanțelor Publice Argeș la data de 17 noiembrie 2011. Față de această împrejurare, se constată că instanța de fond a reținut corect situația de fapt, apreciind că măsura de respingere a cererii de reautorizare nu se justifică, impunându-se emiterea unui nou act administrativ prin care să fie recunoscut dreptul părții.

În ceea ce privește motivele invocate de către recurenta-pârâtă vizând nemotivarea sentinței atacate, se reține că în conformitate cu dispozițiile art. 261 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților, însă aceasta nu înseamnă că instanța este obligată să răspundă punctual tuturor susținerilor părților ci doar să cuprindă motivele pe care se sprijină soluția adoptată, cerință îndeplinită în speță de hotărârea pronunțată de Curtea de apel, care a expus motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței în sensul anulării celor două acte administrative.

Referitor la cererea de suspendare a celor două acte administrative, Înalta Curte apreciază că prima instanță, în mod corect a reținut îndeplinirea condiției prevăzute în art. 2 lit. t) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, față de lipsa datoriilor către bugetul consolidat al statului, iar raportându-se la art. 2 lit. ș) din Legea nr. 554/2004, prevedere care conține definiția legală a pagubei iminente, prima instanță a reținut că și această exigență legală este satisfăcută în condițiile în care retragerea autorizației acordată reclamantei, în mod evident ar avea drept consecință încetarea activității acesteia. Or, și în această privință, constată Înalta Curte, soluția judecătorului fondului este corectă.

Referitor la cheltuielile de judecată solicitate de către intimatul-reclamant și dovedite cu înscrisul aflat la dosar, Înalta Curte reține față de dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ. potrivit cu care: „Partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată”, caracterul întemeiat al cererii, urmând a o încuviința. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Constatând că sentința recurată este legală și temeinică și că nu există motive care să atragă casarea sau modificarea acesteia, în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Ministerul Finanțelor Publice - Comisia pentru Autorizarea Operatorilor de Produse Supuse Accizelor Armonizate prin D.G.F.P. Argeș împotriva Sentinței nr. 97/F-CONT din 14 martie 2012 a Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Obligă recurentul-pârât la plata sumei de 1.612 RON cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 iunie 2013. Procesat de GGC - LM