ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7083/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7083/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr.

3936/91/2010, pe rolul Tribunalului Vrancea, reclamanta Direcția pentru

Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date București a solicitat ca,

în contradictoriu cu pârâtul T.T., să se dispună restrângerea dreptului la

libera circulație a pârâtului în Italia.

În motivare, s-a arătat că

pârâtul a fost returnat din Italia, la data de 18 august 2010, ca urmare a

depistării sale fără acte legale de ședere în această țară și a suspiciunii cu

privire la săvârșirea infracțiunii de raport sexual cu o minoră.

Tribunalul Vrancea, prin

Sentința civilă nr. 653 din 30 septembrie 2010, a respins, ca neîntemeiată,

acțiunea.

Pentru a pronunța această

hotărâre a constatat că pârâtul a fost returnat din Italia la data de 18 august

2010, ca urmare a depistării sale fără acte legale de ședere în această țară și

a suspiciunii cu privire la săvârșirea infracțiunii de raport sexual cu o

minoră.

Din înscrisul aflat la dosar,

emis de Prefectul Romei reiese că, în anul 2007, pârâtul ar fi fost arestat

pentru săvârșirea infracțiunii, însă nu s-a făcut nicio dovadă cu privire la

existența unei condamnări definitive pentru o astfel de faptă.

De asemenea, se mai

menționează că, în România, pârâtul ar fi fost condamnat pentru săvârșirea

infracțiunii de furt, faptă cu privire la care nu s-a făcut dovada existenței

unei hotărâri judecătorești definitive de condamnare.

Art. 38 din Legea nr. 248/2005

prevede posibilitatea luării măsurii restrângerii exercitării dreptului la

liberă circulație în străinătate, pentru o perioadă de cel mult trei ani, în

cazul persoanelor readmise în baza unui acord, însă, odată cu aderarea României

la Uniunea Europeană, legea internă trebuie interpretată prin raportare la

dreptul comunitar, care are prioritate.

Această prioritate este

stabilită de art. 148 alin. (2) și alin. (4) din Constituția României, potrivit

căruia prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și

celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu au prioritate față de

dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului

de aderare, iar autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a

obligațiilor rezultate din actul aderării.

Conform dispozițiilor art. 307

alin. (1) și alin. (2) din Tratatul instituind Comunitatea Europeană, statele

au obligația de a lua toate măsurile pentru a asigura compatibilitatea dintre

acest tratat și convențiile încheiate înainte de data aderării, care au generat

drepturi și obligații.

Față de această prevedere,

legislația comunitară este de imediată aplicare, iar legea română trebuie

interpretată în raport cu norma comunitară.

Or, dreptul la libertatea de

circulație, pe teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene, este garantat

de art. 18 din Tratat, în aplicarea căruia a fost adoptată Directiva 2004/38/CE

a Parlamentului European și a Consiliului, din 29 aprilie 2004.

Acest act normativ este

cuprins în anexele protocolului de aderare, care cuprinde condițiile admiterii

în Uniunea Europeană și care a devenit parte a tratatelor europene.

Potrivit legislației europene

în materie, dreptul la liberă circulație nu este un drept absolut, însă,

conform art. 27 din Directiva nr. 2004/38/CE, restricționarea libertății de

circulație și de ședere a cetățenilor Uniunii și a membrilor lor de familie

poate fi dispusă numai pentru motive de ordine publică, siguranță publică sau

sănătate publică. În alin. (2), textul prevede că măsurile luate trebuie să

respecte principiul proporționalității și să se întemeieze exclusiv pe conduita

persoanei în cauză. Și art. 6 din Tratatul privind Uniunea Europeană statuează

că drepturile fundamentale sunt respectate, așa cum sunt garantate de Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.

Prin urmare, deși calitatea de

membru al Uniunii Europene nu interzice României dreptul de a restrânge

libertatea de circulație a cetățenilor săi, restrângerea nu se poate dispune

numai pentru faptul că o persoană a fost returnată dintr-un stat cu care

România are încheiat acord de readmisie, așa cum susține reclamanta, și pentru

ședere ilegală.

Restrângerea exercitării

dreptului la liberă circulație trebuie supusă condițiilor prevăzute de art. 27

din Directiva 2004/38/CE, iar prevederile Legii nr. 248/2005 trebuie

interpretate în acord cu legislația comunitară.

Măsura care se cere a fi luată

față de pârât este disproporționată, în raport cu scopul urmărit și încălcă,

astfel, dreptul la liberă circulație.

De aceea, față de art. 27

alin. (2) din Directiva 2004/38/CE, care prevede că măsura trebuie să respecte

principiul proporționalității și să se bazeze exclusiv pe conduita celui în

cauză, prin restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație, s-ar

încălca principiul liberei circulații a persoanelor.

Împotriva hotărârii instanței

de fond a declarat apel, în termen legal, reclamanta Direcția pentru Evidența

Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date București, considerând-o nelegală

și netemeinică.

Prin Decizia civilă nr. 292/A

din 23 noiembrie 2010, Curtea de Apel Galați, secția civilă, a respins, ca

nefondat, apelul declarat de reclamanta Direcția pentru Evidența Persoanelor și

Administrarea Bazelor de Date.

Verificând legalitatea și

temeinicia hotărârii apelate, prin prisma motivelor de apel, Curtea a constatat

următoarele:

H.G. nr. 1347/2007 cuprinde

planul de măsuri privind sprijinirea cetățenilor români aflați în Italia, ca

urmare a situației create, prin adoptarea de către Statul Italian a noilor

reglementări ce vizează îndepărtarea străinilor de pe teritoriu.

Prin dispozițiile obiectivului

2, lit. d), invocat ca temei de drept al acțiunii de față, s-a prevăzut

înaintarea, de către Ministerul Internelor și Reformei Administrative București

- Direcția Generală de Pașapoarte, sau, după caz, Inspectoratul Național pentru

Evidența Persoanelor București, către instanțe, a „dosarului de îndepărtare”,

menționându-se, în acest text, că demersul trebuie efectuat în directă corelare

cu prevederile art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005.

Or, potrivit art. 38 lit. b)

din lege, se poate limita dreptul la circulație persoanei a cărei prezență pe

teritoriul unui stat, prin activitatea pe care o desfășoară, ar aduce atingere

gravă intereselor României sau relațiilor bilaterale dintre România și acel

stat.

În speță, deși pârâtul a fost

expulzat pe motivul că a avut un comportament ce constituie o amenințare

concretă, efectivă și gravă la adresa demnității umane, nu s-a făcut nicio

dovadă în acest sens, astfel că nu se poate reține că comportamentul acestuia

constituie o amenințare pentru ordinea și siguranța publică.

În legislația primară, art.

18.1 TCE prevede că orice cetățean al Uniunii are dreptul de a circula și de a

locui liber pe teritoriul Statelor membre, sub rezerva limitărilor și

condițiilor prevăzute de tratat și de dispozițiile luate pentru aplicarea sa.

În legislația secundară,

Directiva Consiliului nr. 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului

din 29 aprilie 2004, privind libera circulație a cetățenilor Uniunii Europene

și a membrilor de familie ai acestora pe teritoriul statelor membre, de

modificare a Regulamentului (CEE) nr. 1.612/68 și de abrogare a directivelor

64/221/CEE, 68/360/CEE, 72/194/CEE, 73/148/CEE, 75/34/CEE, 75/35/CEE,

90/364/CEE, 90/365/CEE și 93/96/CEE, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii

Europene nr. L 158 din 30 aprilie 2004, stabilește, prin art. 27, că limitarea

dreptului cetățenilor statelor membre la liberă circulație poate fi dispusă

numai pentru motive de ordine publică, securitate publică sau sănătate publică,

cu respectarea principiului proporționalității și să se bazeze exclusiv pe

comportamentul personal al individului vizat.

Întrucât reclamanta nu a

probat, în condițiile art. 1169 C. civ., incidența vreunuia dintre cazurile de

limitare prevăzute în Directivă, Curtea a constatat că instanța de fond a

pronunțat o hotărâre legală, dată cu aplicarea și interpretarea corectă a

prevederilor legii materiale incidente.

Împotriva deciziei menționate,

a declarat recurs, în termen legal, reclamanta Direcția pentru Evidența

Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date din Ministerul Administrației și

Internelor, solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, pe

fond, admiterea apelului.

În dezvoltarea criticilor de

recurs formulate, reclamanta a arătat următoarele:

În conformitate cu prevederile

obiectivului nr. 2 lit. d) din H.G. nr. 1347/2007 pentru aprobarea planului de

măsuri privind sprijinirea cetățenilor români aflați în Italia, ca urmare a

situației create prin adoptarea de către Statul Italian a noilor reglementări

ce vizează îndepărtarea de pe teritoriu, coroborate cu prevederile art. 38 lit.

b) din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor

români în străinătate, cu modificările și completările ulterioare,

Inspectoratul Național pentru Evidența Persoanelor (Direcția pentru Evidența

Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date) are obligativitatea de a înainta

către instanța competentă dosarul de îndepărtare al cetățenilor români

expulzați din Italia.

De asemenea, dispozițiile

obiectivului nr. 2 lit. d) al aceluiași act normativ prevăd faptul că

autoritățile judecătorești urmează a pronunța o decizie vizând interzicerea

deplasării cetățenilor expulzați, în Italia, pe o perioadă determinată.

În acest context, așa cum

rezultă din documentele depuse în susținerea cauzei pe fond, pârâtul a fost

îndepărtat de pe teritoriul Italiei, la data de 18 august 2010, conform

Decretului Prefectului de Roma; din conținutul documentului emis de

autoritățile italiene, reiese că pârâtul T.T. a fost expulzat pentru

comportamentul de care a dat dovadă pe timpul șederii pe teritoriul italian,

fiind expulzat pentru săvârșirea, în anul 2007, a infracțiunii de raport sexual

cu o minoră, motiv pentru care îndepărtarea acestuia a fost necesară, în

vederea menținerii ordinii și siguranței publice.

Așa cum reiese din Decretul

Prefectului de Roma, autoritățile italiene, făcând o analiză a statutului de

cetățean european al pârâtului, au concluzionat că prezența acestuia, pe

teritoriul italian, constituie o amenințare concretă și actuală cu privire la

siguranța publică și au dispus expulzarea pârâtului din Italia.

Din declarația pârâtului

reiese că acesta a părăsit teritoriul României, la data de 27 februarie 2007,

prin P.T.F. Nădlac, cu destinația Italia, fiind reținut și returnat pentru

săvârșirea infracțiunii de tentativă de viol.

Măsura restrictivă dispusă de

autoritățile italiene se justifică, din perspectiva încălcării ordinii publice

a Statului Italian, pârâtul perseverând în atitudinea sa nelegală, cât și a

încălcării ordinii de drept a Statului Român, prin ignorarea dispozițiilor

interne și internaționale ratificate de România, vizând obligațiile cetățenilor

români aflați în străinătate și măsurile de combatere a migrației ilegale.

Aceste împrejurări justifică

aprecierea că, prin conduita persoanei în cauză sunt amenințate valorile

fundamentale protejate - siguranța publică, drepturile și libertățile

cetățenilor - în statul gazdă, pe teritoriul căruia pârâtul a manifestat aceea

conduită. Astfel, faptele reținute în sarcina pârâtului sunt suficiente pentru

a se putea aprecia că există temeri că acesta ar putea săvârși și pe viitor

fapte de natură a aduce atingere ordinii publice pe teritoriul Italiei.

Mai mult, în Decretul

Prefectului de Roma se precizează că pârâtul „a avut un comportament ce

constituie o amenințare concretă, efectivă și gravă la adresa demnității umane,

a drepturilor fundamentale ale persoanei și a integrității publice, făcând ca

permanența sa, pe teritoriul Italiei, să fie incompatibilă cu conviețuirea

civilizată și în siguranță", fiind considerat un pericol public.

În conformitate cu art. 5 din

Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în

străinătate, modificată și completată prin O.U.G. nr. 5/2006, pe perioada

șederii, cetățenii români au obligația respectării legislației României și să

nu desfășoare activități de natură să compromită imaginea României ori să

contravină obligațiilor asumate de România prin documente internaționale, cât

și respectarea legislației statului în care se află.

Potrivit art. 27 din Directiva

nr. 2004/38/CE, restricționarea libertății de circulație și de ședere a

cetățenilor Uniunii și a membrilor lor de familie poate fi dispusă pentru

motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică; în alin. (2)

al aceluiași articol se prevede că măsurile luate din motive de ordine publică

sau siguranță publică respectă principiul proporționalității și se întemeiază

exclusiv pe conduita persoanei în cauză.

De asemenea, dispozițiile art.

28 din același act normativ prevăd că, înainte de a lua o decizie de expulzare

de pe teritoriul său, din motive de ordine publică sau siguranță publică,

statul membru gazdă ia în considerare diverși factori, precum durata șederii

individului pe teritoriul său, vârsta acestuia, starea lui de sănătate,

situația sa familială și economică, integrarea sa socială și culturală în

statul membru gazdă și legăturile sale cu țara de origine.

Potrivit art. 25 din

Constituție, condițiile exercitării dreptului la liberă circulație se stabilesc

prin lege. Totodată, conform art. 17 din Constituție, cetățenii români aflați

în străinătate se bucură de protecția Statului Român, dar, în același timp,

trebuie să-și îndeplinească obligațiile ce le revin.

Între aceste obligații

legiuitorul a prevăzut, prin Legea nr. 248/2005 - art. 5 lit. a) și lit. b), și

pe aceea de a respecta legislația României și a statului în care se află,

precum și scopul pentru care li s-a acordat dreptul de a intra sau de a rămâne

pe teritoriul statului respectiv, în condițiile stabilite prin legislația

acestuia sau prin documentele internaționale încheiate cu România.

Dreptul la liberă circulație

este în strânsă legătură cu respectarea legislației Statului Român, precum și a

tratatelor și convențiilor pe care România le-a ratificat și care fac parte

astfel din dreptul intern.

Având în vedere exigențele

legislației Uniunii Europene, România trebuie să probeze capacitatea de a stopa

migrația ilegală și faptul că prezența, fără respectarea condițiilor legale, de

intrare și ședere a pârâtului, pe teritoriul unor state membre ale UE, ar dovedi

exact contrariul, cu repercusiuni negative asupra tratamentului aplicat

cetățenilor români, care locuiesc cu forme legale.

Examinând decizia recurată,

prin prisma motivelor de recurs formulate și a dispozițiilor legale interne și

internaționale relevante în această materie, Înalta Curte apreciază că recursul

este nefondat, pentru următoarele considerente:

În ceea ce privește principiul

de bază, în materia liberei circulații a persoanelor, având cetățenia română,

în prezent, atât legea internă, cât și legislația comunitară stabilesc regula

potrivit căreia dreptul la liberă circulație a cetățenilor români pe teritoriul

statelor membre ale Uniunii Europene, este garantat - art. 25 din Constituția

României, art. 18 din Tratatul CEE, art. 4 din Directiva 2004/38/CE.

Cât privește excepțiile de la

această regulă, ele se regăsesc atât în cuprinsul legii interne, art. 38 și

art. 39 din Legea nr. 248/2005, cât și în cuprinsul legislației comunitare -

art. 27 din Directiva 2004/38/CE.

De la 1 ianuarie 2007, orice

cetățean român este cetățean al Uniunii Europene, ceea ce înseamnă că se poate

prevala, chiar și față de statul a cărui cetățenie o are, de toate drepturile

ce decurg din acest statut.

Art. 18 (1) CE este direct

aplicabil în ordinea juridică internă națională, deci cetățenii Uniunii

Europene, inclusiv cetățenii români, beneficiază de dreptul de a părăsi

teritoriul unui stat membru, inclusiv statul membru de origine, pentru a intra

pe teritoriul unui alt stat membru.

Dreptul de a circula liber pe

teritoriul statelor membre, așa cum este acesta prevăzut și garantat de art. 18

(1) CE, cuprinde și dreptul de a părăsi statul de origine, și acest drept

fundamental ar fi lipsit de substanța sa, dacă statul membru, în speță,

România, ar putea, fără o justificare valabilă, să interzică resortisanților

proprii să părăsească teritoriul său, în scopul de a intra pe teritoriul altui

stat membru.

Aceste restrângeri ar

constitui adevărate obstacole în calea exercitării dreptului la liberă

circulație, atât în statul de origine, cât și în statul de destinație (în acest

sens este jurisprudența Curții, CEJ-Presa - C224/02; Singhe - 070/90;

International Transport Workers Federation et The Firmnish Seamen's Union,

C-438/05; Daily Mail and General Trust, 81/87; Bosman C 415/93).

De altfel, art. 4 alin. (1)

din Directiva 2004/38 prevede, în mod expres, că toți cetățenii Uniunii, care

au cărți de identitate valabile sau pașapoarte valabile, au dreptul de a părăsi

teritoriul unui stat membru pentru a se deplasa în alt stat membru.

Dreptul la liberă circulație

al cetățenilor Uniunii nu este unul necondiționat, absolut, el poate fi supus

limitărilor și condițiilor prevăzute prin Tratat, precum și prin dispozițiile

adoptate pentru punerea sa în aplicare.

În privința limitărilor și

condițiilor ce decurg din art. 27 alin. (1) al Directivei 2004/38, așa cum

rezultă din jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, s-a statuat

că, deși, în general, statele membre sunt libere să stabilească cerințele de

ordine publică și de siguranță publică, în conformitate cu nevoile lor

naționale, care pot varia de la un stat membru la altul și de la o persoană la

alta, totuși, în contextul comunitar, și, în special, ca o justificare a unei

derogări de la principiul fundamental al liberei circulații a persoanelor,

aceste cerințe trebuie interpretate în mod strict, astfel încât sfera lor nu

poate fi stabilită unilateral de fiecare stat membru, fără exercitarea unui

control din partea instituțiilor Uniunii Europene.

Privite astfel, derogările de

la principiul fundamental menționat, ce ar putea fi invocate de un stat membru,

implică, în special, astfel cum reiese din art. 27 alin. (2) din Directiva

2004/38, că, pentru a fi justificate, măsurile luate, din motive de ordine

publică sau de siguranță publică, trebuie să se întemeieze exclusiv pe conduita

persoanei în cauză, neputând fi acceptate motive care nu sunt strict legate de

cazul respectiv sau care sunt legate de considerații de prevenție generală.

În acest context legislativ și

jurisprudențial, împrejurarea că autoritățile statului membru al Uniunii

Europene, Italia, au dispus expulzarea pârâtului T.T., cetățean român, nu este

per se (prin ea însăși) suficientă pentru ca instanța română să interzică, la

rândul său, dreptul de circulație al cetățeanului său, impunându-se examinarea

circumstanțelor particulare ale cazului.

În consecință, împrejurarea

că, față de un cetățean român, s-a dispus măsura returnării de pe teritoriul

unui alt stat membru nu ar putea fi luată în considerare de statul membru de

origine al acestuia, pentru a limita dreptul la liberă circulație al

cetățeanului respectiv, decât în măsura în care conduita acestuia reprezintă o

amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes

fundamental al societății.

În speța supusă judecății,

cererea reclamantei, prin care se urmărește limitarea dreptului la libera

circulație al pârâtului T.T., are ca unic temei măsura de returnare care s-a

dispus, față de acesta, în Italia, întrucât conduita sa a fost apreciată ca

antisocială, dar, la dosar, nu există dovezi ale condamnării sale penale,

dovezi a căror obligație de a le prezenta incumbă reclamantei, conform

principiului onus probandi incumbit actori, care să justifice

proporționalitatea acestei măsuri, în sensul art. 2 parag. 2 și 3 din Protocolul

nr. 4 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 53 din

Constituția României.

Astfel, nu poate constitui

temei, pentru a se dispune limitarea dreptului de a ieși de pe teritoriul

național, actul administrativ emis de o entitate a Statului Italian, iar

conduita pârâtului, în absența oricăror dovezi concrete, nu reprezintă o

amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes

fundamental al societății, pentru a se putea justifica necesitatea luării

măsurii restrângerii exercitării dreptului la liberă circulație a acestuia, în

Italia, pentru o perioadă de cel mult 3 ani, potrivit dispozițiilor comunitare

și a normelor naționale, inclusiv H.G. nr. 1347/2007.

Pentru considerentele expuse,

constatând că nu este operant motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 9

C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va

respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Direcția pentru Evidența

Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date din Ministerul Administrației și

Internelor împotriva Deciziei nr. 292A din 23 noiembrie 2010, pronunțată de

Curtea de Apel Galați, secția civilă.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamanta Direcția pentru Evidența Persoanelor și

Administrarea Bazelor de Date din Ministerul Administrației și Internelor

împotriva Deciziei nr. 292A din 23 noiembrie 2010, pronunțată de Curtea de Apel

Galați, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi, 12 octombrie 2011.