ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 741/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei. 1. Obiectul acțiunii. Prin cererea formulată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal U.M. a formulat contestație în anulare împotriva Deciziei nr. 5091 din 13 noiembrie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal în Dosarul nr. 16032/3/2008. 2. Motivele de fapt și de drept care au stat la baza formulării cererii. Contestația a fost întemeiată pe dispozițiile art. 318 teza a II-a C. proc. civ. și art. 21 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Contestatorul susține că soluția instanței de recurs este contradictorie, în sensul că deși, pe de o parte instanța de fond face precizarea că acesta a fost detașat, decide în hotărâre că a fost delegat, iar pe de altă parte, specifică că avea dreptul la salarizare în condițiile cele mai favorabile, respectiv, coeficientului de salarizare de 11,00 însă decide, în mod contradictoriu, în sensul salarizării, la coeficienții de 3,90 și respectiv 4,75. Decizia contestată a menținut hotărârea instanței de fond, deși aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. Instanța de recurs a continuat greșeala materială de judecată a procesului, în sensul menținerii hotărârii C.N.P.C.D. nr. 229 din 10 aprilie 2008, nelegală în opinia contestatorului, întrucât menține discriminarea între ofițerul de poliție judiciară aflat sub autoritatea procurorului general al P.I.C.C.J., respectiv D.N.A.

și ofițerii de poliție judiciară din cadrul M.A.I., în condiții de fapt absolut identice. Sunt încălcate astfel prevederile Constituției, Decretul nr. 212/1974, Legea nr. 74/1999, Legea nr. 103/2006, art. 13, 14, 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 1 pct. 1 și 2 din Protocolul nr. 12 al Curții Europene a Drepturilor Omului. Intimații nu au formulat întâmpinare în cauză. II. Considerentele instanței învestită cu soluționarea contestației în anulare. 1. Potrivit art. 318 teza a II-a C. proc. civ., „hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare”.

Contestația în anulare, în acest caz, are în vedere omisiunea cercetării motivelor de modificare/casare de către instanța ce a soluționat recursul. 2. În speță, contestatorul critică decizia instanței de recurs din perspectiva modului în care aceasta a analizat motivele de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. și art. 304 1 C. proc. civ. și nu pentru omisiunea cercetării lor. Rezultă că dispozițiile art. 318 teza a II-a C. proc. civ. nu sunt întrunite în speță, iar cererea este neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge contestația în anulare formulată de U.M. împotriva Deciziei nr. 5091 din 13 noiembrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 februarie 2010.