ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 741/2010
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 741/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)
Asupra recursului de
față;
Din examinarea
lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanțele cauzei.
Obiectul acțiunii.
Prin cererea formulată pe rolul Înaltei Curți
de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal U.M. a
formulat contestație în anulare împotriva Deciziei nr. 5091 din 13 noiembrie
2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios
administrativ și fiscal în Dosarul nr. 16032/3/2008.
Motivele de fapt
și de drept care au stat la baza formulării cererii.
Contestația a fost
întemeiată pe dispozițiile art. 318 teza a II-a C. proc. civ. și art. 21 alin.
(1) din Legea nr. 554/2004.
Contestatorul susține
că soluția instanței de recurs este contradictorie, în sensul că deși, pe de o
parte instanța de fond face precizarea că acesta a fost detașat, decide în
hotărâre că a fost delegat, iar pe de altă parte, specifică că avea dreptul la
salarizare în condițiile cele mai favorabile, respectiv, coeficientului de
salarizare de 11,00 însă decide, în mod contradictoriu, în sensul salarizării,
la coeficienții de 3,90 și respectiv 4,75.
Decizia contestată a
menținut hotărârea instanței de fond, deși aceasta a fost dată cu încălcarea
sau aplicarea greșită a legii.
Instanța de recurs a
continuat greșeala materială de judecată a procesului, în sensul menținerii
hotărârii C.N.P.C.D. nr. 229 din 10 aprilie 2008, nelegală în opinia
contestatorului, întrucât menține discriminarea între ofițerul de poliție
judiciară aflat sub autoritatea procurorului general al P.I.C.C.J., respectiv
D.N.A. și ofițerii de poliție judiciară din cadrul M.A.I., în condiții de fapt
absolut identice.
Sunt încălcate astfel
prevederile Constituției, Decretul nr. 212/1974, Legea nr. 74/1999, Legea nr.
103/2006, art. 13, 14, 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 1
pct. 1 și 2 din Protocolul nr. 12 al Curții Europene a Drepturilor Omului.
Intimații nu au
formulat întâmpinare în cauză.
II. Considerentele
instanței învestită cu soluționarea contestației în anulare.
Potrivit art. 318
teza a II-a C. proc. civ., „hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate
cu contestație când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în
parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare
sau de casare”.
Contestația în
anulare, în acest caz, are în vedere omisiunea cercetării motivelor de
modificare/casare de către instanța ce a soluționat recursul.
În speță,
contestatorul critică decizia instanței de recurs din perspectiva modului în
care aceasta a analizat motivele de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 304
pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. și art. 304
1
C. proc. civ. și nu pentru
omisiunea cercetării lor.
Rezultă că dispozițiile art. 318 teza a II-a C.
proc. civ. nu sunt întrunite în speță, iar cererea este neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge contestația
în anulare formulată de U.M. împotriva Deciziei nr. 5091 din 13 noiembrie 2009
a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și
fiscal.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 11 februarie 2010.