ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2287/2008

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 16/F-C/2008 pronunțată

la data de 30 ianuarie 2008, Curtea de Apel Pitești, secția comercială și de contencios

administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de M.M.D. în contradictoriu

cu Ministerul Internelor și Reformei Administrative, I.G.P.R. și Ministerul Economiei

și Finanțelor, ca prescrisă pentru pretențiile formulate aferente perioadei 1

septembrie 2002 - 13 decembrie 2004 și ca nefondată pentru pretențiile aferente

perioadei 14 decembrie 2004 - 15 octombrie 2005.

Sentința a fost pronunțată

în complet de divergență constituit în condițiile art. 257 C. proc. civ. și

art. 99 alin. (7) din Regulamentul de Ordine Interioară al Instanțelor judecătorești,

cu opinie separată în sensul că respingerea acțiunii față de Ministerul Internelor

și Reformei Administrative și Ministerul Economiei și Finanțelor trebuie să aibă

în vedere lipsa calității procesuale pasive a celor două pârâte, reclamantul nejustificând

în patrimoniul lui un drept împotriva pârâtului Ministerul Internelor și Reformei

Administrative pentru a fi silit acesta să asigure fonduri pentru plata drepturilor

bănești, iar în ce privește pe pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor apare

ca nejustificată obligarea acestuia la alocarea de fonduri din bugetul de stat,

deoarece nu are calitatea de subiect pasiv al unui raport juridic, de debitor față

de reclamant.

Pentru a pronunța această

sentință, prima instanță a reținut în primul rând că excepția necompetenței teritoriale

a Curții de Apel Pitești este nefondată, dat fiind că reclamantul domiciliază în

Pitești, deci în raza teritorială a Curții de Apel Pitești, iar excepția prescripției

dreptului material la acțiune este fondată doar pentru pretențiile aferente perioadei

1 septembrie 2002 - 31 decembrie 2004, acțiunea urmând a fi respinsă pentru aceste

pretenții având în vedere și dispozițiile art. 27 din O.G. nr. 137/2000/R.

Pe fondul cauzei, referitor

la pretențiile aferente perioadei 14 decembrie 2004 - 15 octombrie 2005, instanța

de fond a constatat netemeinicia acestora, întrucât reclamantul chiar dacă a fost

ofițer de poliție frontieră și aparent a desfășurat aceleași atribuții ca și colegii

săi de la DNA, nu a fost detașat la DNA și nu și-a exercitat atribuțiile în respectiva

structură judiciară, în condițiile proprii ale acesteia în activitatea specializată

de combatere a infracțiunilor de corupție, astfel că nu intră sub incidența dispozițiilor

art. 28 din O.U.G. nr. 43/2002 în privința sporului de 30% din salariul de bază

lunar.

A mai constatat instanța

de fond că prin neaplicarea față de reclamant a dispozițiilor Ordonanței de Urgență

a Guvernului nr. 43/2002, acesta nu a suferit vreo discriminare în dreptul la un

salariu egal pentru muncă egală prevăzut de art. 1 alin. (2) lit. e) pct. i) din

O.G. nr. 137/2000/R, acordarea sporului de 30% pentru polițiștii detașați la DNA

fiind justificată de gradul ridicat de risc și de complexitate caracteristice activității

specializate de combatere a infracțiunilor de corupție desfășurată la acel nivel

și care nu s-au regăsit în aceeași măsură în activitatea desfășurată de reclamant.

Împotriva acestei sentințe

a declarat recurs în termen legal, reclamantul M.M.D. criticând-o pentru nelegalitate,

în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ., conform căruia modificarea unor hotărâri

se poate cere „când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost

dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii”.

Având în vedere că hotărârea

atacată nu este supusă apelului, reclamantul - recurent a invocat și dispozițiile

art. 304

1

C. proc. civ.

Recurentul susține în

esență prin motivele de recurs formulate că în calitate de ofițer de poliție judiciară

desemnat ca organ de cercetare al Poliției judiciare prin Ordinul Ministrului Internelor

și Reformei Administrative, cu avizul Procurorului General al Parchetului de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin neacordarea sporului de 30% din

salariul de bază lunar prevăzut de art. 28 din O.U.G. nr. 43/2002, privind Parchetul

Național Anticorupție numai pentru ofițerii de poliție judiciară detașați la D.N.A.,

a fost supus unui tratament discriminatoriu față de ofițerii de poliție judiciară

care au beneficiat de aceste drepturi salariale, având în vedere că atribuțiile

pe care le au de îndeplinit sunt aceleași și anume au răspundere în ceea ce privește

efectuarea urmăririi penale.

Intimații-pârâți Ministerul

Internelor și Reformei Administrative și I.G.P.R. au formulat întâmpinări, solicitând

respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței atacate ca fiind legală

și temeinică.

Analizând recursul formulat,

prin prisma motivelor invocate și în raport de dispozițiile legale incidente în

cauză, Înalta Curte îl va respinge pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

În mod corect prima instanță

a admis excepția prescripției dreptului la acțiune pentru pretențiile aferente perioadei

1 septembrie 2002 - 13 decembrie 2004, art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958

statuând că „dreptul la acțiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripție

dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege”.

Cum recurentul-reclamant

a introdus acțiunea la 14 decembrie 2004, acesta poate formula pretenții numai pentru

perioada anterioară de 3 ani, conform prevederilor decretului nr. 167/1958, astfel

încât excepția prescrierii dreptului la acțiune a fost corect soluționată de instanța

de fond.

Pentru celelalte pretenții

aferente perioadei 14 decembrie 2004 - 15 octombrie 2005, acțiunea fiind rezolvată

pe fondul ei, instanța de fond a pronunțat de asemenea o soluție legală în conformitate

cu dispozițiile legale aplicabile în cauză.

Potrivit art. 28

alin. (5) din O.U.G. nr. 43/2002, în vigoare până la data de 29 martie 2006 (când

a fost abrogată în mod expres prin O.U.G. nr. 27 din 29 martie 2006), ofițerii și

agenții de poliție detașați în cadrul D.N.A., beneficiau de un spor de 30% „pentru

activitatea specializată de combatere a infracțiunilor de corupție”.

Este de precizat că

O.U.G. nr. 43/2002, ca și alte acte normative cum ar fi Legea nr. 78/2000, pentru

prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, O.U.G. nr. 24/2004

privind creșterea transparenței în exercitarea demnităților publice și a funcțiilor

publice, mai precis elaborarea acestora a fost determinată de luarea unor măsuri

de prevenire și combatere a corupției în acord și cu legislația europeană în vigoare,

măsuri ce s-au concretizat inclusiv în sistemul de salarizare al polițiștilor și

specialiștilor detașați în cadrul D.N.A. prin acordarea sporului de 30% din indemnizația

de încadrare brută lunară.

Este cert că la acordarea

acestui spor legiuitorul a avut în vedere natura activității prestate, respectiv

instrumentarea și judecarea cauzelor privind infracțiunile de corupție, singura

condiție care trebuie respectată fiind aceea că de aceste sporuri să beneficieze

toți salariații care se află în situații identice.

În speță este vorba de

situația a două categorii de polițiști, din care doar uneia îi este recunoscut un

drept printr-un act normativ și anume pentru cei detașați la DNA.

Criteriul de discriminare

invocat de recurentul-reclamant, întemeiat pe prevederile art. 1 alin. (2) lit.

e) pct. i) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor

de discriminare, nu este relevant, deoarece activitățile desfășurate de cele două

categorii de polițiști, deși în aparență sunt asemănătoare, sunt diferite raportat

la nivelul structurii în care polițiști își desfășoară activitatea complexitatea

dosarelor penale în care întocmesc acte de procedură.

Pe de altă parte, definind

noțiunea de discriminare art. 2 alin. (2) din O.G. nr. 137/2000, republicată, prevede

că: nu este discriminatorie deosebirea, excluderea, restricția sau preferința atunci

când este bazată pe un criteriu justificat obiectiv de un scop legitim, iar metodele

de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare”.

De menționat că și autoritatea

competentă Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării s-a pronunțat în spețe

similare, stabilind că nu există tratament diferențiat, discriminatoriu între polițiștii

din cadrul DNA/DGA cei din cadrul poliției judiciare.

Astfel CNCD a reținut

că „diferențierea de salarizare nu are caracter arbitrar, fiind determinată pe baza

unor criterii obiective, care nu au caracter discriminatoriu.

Lupta împotriva corupției,

ca scop legitim, trebuie să fie susținută de un corp de profesioniști care au nevoie

de condiții speciale în ceea ce privește exercitarea atribuțiilor și salarizarea

lor. Din acest punct de vedere existența unor diferențieri în ceea ce privește nivelul

salarizării reprezintă expresia manifestării necesității metodelor de atingere a

scopului legitim al DNA (hotărârea nr. BB din 5 septembrie 2007).

În speță, așa cum s-a

mai precizat, situația polițiștilor din structura Ministerului Internelor și Reformelor

Administrative nu este identică cu cea a polițiștilor detașați la DNA, diferențierea

rezultând din însăși atribuțiile specifice cazurilor anchetate.

Pentru toate aceste considerente,

constatând că soluția instanței de fond este legală și temeinică, în baza art. 312

C. proc. civ. recursul formulat de reclamant se va respinge ca nefondat.

Aspectul privind lipsa

calității procesuale pasive a celor doi pârâți, reținut prin opinia separată exprimată

la instanțele de fond în cadrul completului de divergență, este lipsit de relevanță

și nu a fost supus dezbaterii în recurs, pe de o parte pentru că oricum acțiunea

reclamantului a fost respinsă ca neîntemeiată, iar pe de altă parte nici cei doi

pârâți Ministerul Internelor și Reformei Administrative și I.G.P.R. nu au formulat

recurs pe acest considerent, în întâmpinările formulate solicitând respingerea recursului

ca nefondat și menținerea sentinței instanței e fond ca fiind legală și temeinică.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de M.M., împotriva sentinței civile nr. 16/F-C din 30 ianuarie 2008 a Curții de

Apel Pitești, secția comercială și contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință

publică, astăzi 4 iunie 2008.