ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1753/2008

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin sentința nr. 2294 din 26 septembrie 2007,

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a

admis acțiunea formulată de reclamanții P.G., ș.a., în contradictoriu cu pârâta

Curtea de Conturi, obligând-o pe aceasta din urmă la plata către reclamanți a

drepturilor bănești reprezentând prime de concediu, pentru anii 2001-2006, în

mod corespunzător perioadei de timp în care fiecare dintre reclamanți a fost

angajat în cadrul instituției pârâte, actualizate cu rata inflației la data

plății.

Prin aceeași sentință, instanța de judecată a

admis excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârâtul

Ministerul Economiei și Finanțelor, respingând acțiunea reclamanților față de

această autoritate, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate

procesuală pasivă.

De asemenea, instanța de fond a respins

excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru anii 2001-2002,

ridicată de pârâtă, invocând decizia nr. XXIII din 12 decembrie 2005 pronunțată

de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite, și dispozițiile art. 329

alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora dezlegarea dată problemelor de drept

judecate în soluțiile pronunțate în recursul în interesul legii este

obligatorie pentru instanțe.

În privința

excepției lipsei calității procesuale, instanța de fond a reținut că

Ministerul Economiei și Finanțelor nu are calitate procesuală pasivă în

cauză, întrucât nu există raport obligațional între reclamanți și această

autoritate.

Cu privire la fondul cauzei, instanța de

judecată a reținut, în esență, că suspendarea exercițiului dreptului la prima

de vacanță a încetat, astfel încât

acesta a

devenit, în prezent, actual, cuvenindu-se reclamanților în temeiul art. 34

alin.

(2) din Legea nr. 188/1999.

Împotriva acestei

soluții, considerând-o netememică și nelegală, a declarat

recurs

pârâta Curtea de Conturi, invocând prevederile art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ. și reiterând, în motivarea recursului, apărările formulate

în fața instanței de fond. În plus, recurenta a criticat soluția instanței de

judecată, de admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a

Ministerului Economiei și Finanțelor.

Examinând cauza și sentința atacată, în

raport cu actele și lucrările dosarului, cu criticile invocate de recurentă,

precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat, după cum se va arăta

în continuare.

Cu privire la excepția lipsei calității

procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor, se va reține că în

mod corect a fost admisă aceasta de către instanța de fond. într-adevăr, în

cauză, între această autoritate publică (Ministerul Economiei și Finanțelor) și

reclamanți nu există un raport juridic obligațional iar atribuțiile în materia

bugetului de stat, stabilite în sarcina Ministerului Economiei și Finanțelor de

art. 19, art. 28 și art. 35 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice,

invocate de recurentă, nu pot constitui fundamentul unui asemenea raport.

Mai mult decât atât, conform art. 34 din actul

normativ sus menționat, „Ordonatorii principali de credite (cum este și

recurenta-pârâtă - n.r.) au obligația ca până la data de 15 iulie a fiecărui an

să depună la Ministerul Economiei și Finanțelor propunerile pentru proiectul de

buget și anexele la acesta, pentru anul bugetar următor, cu încadrarea în

limitele de cheltuieli, și estimările pentru următorii 3 ani, comunicate

potrivit art. 33, însoțite de documentații și fundamentări detaliate" [alin.

(l)] iar „Ministerul Finanțelor Publice examinează proiectele de buget și

poartă discuții cu ordonatorii principali de credite asupra acestora. In caz de

divergență hotărăște Guvernul".

În privința excepției prescripției dreptului

material la acțiune pentru anii

2001-2002,

se constată, de asemenea, că în mod corect aceasta a fost respinsă de

instanța

de fond, neputându-se vorbi de o prescriere a dreptului la acțiune pentru prima

de vacanță întrucât, fiind suspendată plata acestor drepturi, termenul general

de prescripție de 3 ani, prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, raportat

la art. 283 alin. (1) lit. c) C. muncii, a fost suspendat, astfel că, după

încetarea acestei suspendări, prescripția își reia cursul de 3 ani, potrivit

art. 7 alin. (3) din decretul sus menționat.

Cu privire la fondul cauzei.

Prin Legea nr. 188/1999 s-a instituit dreptul

funcționarilor publici ca, pe lângă indemnizația de concediu, să li se acorde o

primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu.

Este adevărat că acordarea primei de vacanță,

instituită prin prevederile legale susmenționate, a fost suspendată în anii

2001-2006, prin dispoziții normative succesive, însă suspendarea nu echivalează

cu eliminarea dreptului, atâta vreme cât nu există nici o dispoziție legală

prin care să fi fost înlăturată existența acestuia.

Astfel, dreptul la prima de concediu, stabilit

inițial prin art.33 alin.2 din Legea nr. 188/1999 (publicată în M.Of. nr. 600

din 8 decembrie 1999), a fost menținut prin art. 34 alin. (2) din Legea nr.

188/1999, în forma republicată (M. Of. nr. 251 din 22 martie 2004), precum și

prin art. 35 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, în forma republicată pentru a

doua oară (M. Of. nr. 365 din 29 mai 2007).

Nu se poate considera, deci, că suspendarea

dreptului în perioada

respectivă

echivalează cu inexistența sa în cadrul aceleiași perioade, întrucât s-ar

încălca

principiul constituțional ce garantează realizarea drepturilor acordate.

De asemenea, neprevederea în continuare a

acestui drept, recunoscut și garantat, nu poate înlătura existența lui

anterioară pentru că s-ar contraveni atât art. 53 din Constituția României

revizuită (art. 49 din Constituția anterioară) privind cazurile când se poate restrânge

exercițiul unui drept, cât și reglementărilor art. l din Protocolul nr. l

adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților

fundamentale.

Un astfel de

drept nu poate fi considerat că nu a existat în perioada pentru care exercițiul

său a fost suspendat, întrucât s-ar ajunge la situația, inadmisibilă,

potrivit căreia un drept prevăzut de lege să fie lipsit de conținut,

printr-o îngrădire nelegitimă a exercitării lui.

De aceea, respectarea principiului încrederii

în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate, în

spiritul și litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendințe de

reglementare a unor situații juridice fictive, face necesar ca titularii

drepturilor recunoscute să nu poată fi împiedicați de a se bucura efectiv de

acestea, pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.

Aceste principii

și-au găsit, de altfel, aplicarea și la nivel de act normativ,

drepturile solicitate de reclamanți formând obiectul de reglementare al

O.U.G. nr. 146/2007 pentru aprobarea plății primelor de concediu de odihnă

suspendate în perioada 2001-2006, publicată în M. Of., Partea I nr. 877 din 20

decembrie 2007.

Pentru motivele

arătate, recursul va fi respins ca nefondat, menținându-se

sentința criticată, ca fiind temeinică și legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge

recursul declarat de pârâta Curtea de Conturi împotriva sentinței

nr. 2294 din 26 septembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 mai 2008.