ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1753/2008

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 2294 din 26 septembrie 2007, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamanții P.G., ș.a., în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi, obligând-o pe aceasta din urmă la plata către reclamanți a drepturilor bănești reprezentând prime de concediu, pentru anii 2001-2006, în mod corespunzător perioadei de timp în care fiecare dintre reclamanți a fost angajat în cadrul instituției pârâte, actualizate cu rata inflației la data plății. Prin aceeași sentință, instanța de judecată a admis excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor, respingând acțiunea reclamanților față de această autoritate, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

De asemenea, instanța de fond a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru anii 2001-2002, ridicată de pârâtă, invocând decizia nr. XXIII din 12 decembrie 2005 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite, și dispozițiile art. 329 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora dezlegarea dată problemelor de drept judecate în soluțiile pronunțate în recursul în interesul legii este obligatorie pentru instanțe. În privința excepției lipsei calității procesuale, instanța de fond a reținut că Ministerul Economiei și Finanțelor nu are calitate procesuală pasivă în cauză, întrucât nu există raport obligațional între reclamanți și această autoritate. Cu privire la fondul cauzei, instanța de judecată a reținut, în esență, că suspendarea exercițiului dreptului la prima de vacanță a încetat, astfel încât acesta a devenit, în prezent, actual, cuvenindu-se reclamanților în temeiul art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999.

Împotriva acestei soluții, considerând-o netememică și nelegală, a declarat recurs pârâta Curtea de Conturi, invocând prevederile art. 304 pct. 9 și art. 304 1 C. proc. civ. și reiterând, în motivarea recursului, apărările formulate în fața instanței de fond. În plus, recurenta a criticat soluția instanței de judecată, de admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor. Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu criticile invocate de recurentă, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat, după cum se va arăta în continuare.

Cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor, se va reține că în mod corect a fost admisă aceasta de către instanța de fond. într-adevăr, în cauză, între această autoritate publică (Ministerul Economiei și Finanțelor) și reclamanți nu există un raport juridic obligațional iar atribuțiile în materia bugetului de stat, stabilite în sarcina Ministerului Economiei și Finanțelor de art. 19, art. 28 și art. 35 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, invocate de recurentă, nu pot constitui fundamentul unui asemenea raport.

Mai mult decât atât, conform art. 34 din actul normativ sus menționat, „Ordonatorii principali de credite (cum este și recurenta-pârâtă - n.r.) au obligația ca până la data de 15 iulie a fiecărui an să depună la Ministerul Economiei și Finanțelor propunerile pentru proiectul de buget și anexele la acesta, pentru anul bugetar următor, cu încadrarea în limitele de cheltuieli, și estimările pentru următorii 3 ani, comunicate potrivit art. 33, însoțite de documentații și fundamentări detaliate" [alin. (l)] iar „Ministerul Finanțelor Publice examinează proiectele de buget și poartă discuții cu ordonatorii principali de credite asupra acestora.

In caz de divergență hotărăște Guvernul". În privința excepției prescripției dreptului material la acțiune pentru anii 2001-2002, se constată, de asemenea, că în mod corect aceasta a fost respinsă de instanța de fond, neputându-se vorbi de o prescriere a dreptului la acțiune pentru prima de vacanță întrucât, fiind suspendată plata acestor drepturi, termenul general de prescripție de 3 ani, prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, raportat la art. 283 alin. (1) lit. c) C. muncii, a fost suspendat, astfel că, după încetarea acestei suspendări, prescripția își reia cursul de 3 ani, potrivit art. 7 alin. (3) din decretul sus menționat. Cu privire la fondul cauzei. Prin Legea nr. 188/1999 s-a instituit dreptul funcționarilor publici ca, pe lângă indemnizația de concediu, să li se acorde o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu.

Este adevărat că acordarea primei de vacanță, instituită prin prevederile legale susmenționate, a fost suspendată în anii 2001-2006, prin dispoziții normative succesive, însă suspendarea nu echivalează cu eliminarea dreptului, atâta vreme cât nu există nici o dispoziție legală prin care să fi fost înlăturată existența acestuia. Astfel, dreptul la prima de concediu, stabilit inițial prin art.33 alin.2 din Legea nr. 188/1999 (publicată în M.Of. nr. 600 din 8 decembrie 1999), a fost menținut prin art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, în forma republicată (M. Of. nr. 251 din 22 martie 2004), precum și prin art. 35 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, în forma republicată pentru a doua oară (M. Of.

nr. 365 din 29 mai 2007). Nu se poate considera, deci, că suspendarea dreptului în perioada respectivă echivalează cu inexistența sa în cadrul aceleiași perioade, întrucât s-ar încălca principiul constituțional ce garantează realizarea drepturilor acordate. De asemenea, neprevederea în continuare a acestui drept, recunoscut și garantat, nu poate înlătura existența lui anterioară pentru că s-ar contraveni atât art. 53 din Constituția României revizuită (art. 49 din Constituția anterioară) privind cazurile când se poate restrânge exercițiul unui drept, cât și reglementărilor art. l din Protocolul nr. l adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Un astfel de drept nu poate fi considerat că nu a existat în perioada pentru care exercițiul său a fost suspendat, întrucât s-ar ajunge la situația, inadmisibilă, potrivit căreia un drept prevăzut de lege să fie lipsit de conținut, printr-o îngrădire nelegitimă a exercitării lui.

De aceea, respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate, în spiritul și litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendințe de reglementare a unor situații juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi împiedicați de a se bucura efectiv de acestea, pentru perioada în care au fost prevăzute de lege. Aceste principii și-au găsit, de altfel, aplicarea și la nivel de act normativ, drepturile solicitate de reclamanți formând obiectul de reglementare al O.U.G. nr. 146/2007 pentru aprobarea plății primelor de concediu de odihnă suspendate în perioada 2001-2006, publicată în M. Of., Partea I nr. 877 din 20 decembrie 2007. Pentru motivele arătate, recursul va fi respins ca nefondat, menținându-se sentința criticată, ca fiind temeinică și legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Respinge recursul declarat de pârâta Curtea de Conturi împotriva sentinței nr. 2294 din 26 septembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 mai 2008.