ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4871/2007

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4871/2007 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2007)

Asupra

recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată la Curtea de Apel București prin declinare de la Tribunalul

București, secția a VIII-a conflicte de muncă, asigurări sociale, contencios

administrativ și fiscal, la data de 16 octombrie 2006, astfel cum a fost

ulterior precizată, reclamantul S.N.F.P., în numele și pe seama membrilor de

sindicat a chemat în judecată pe pârâții C.N.S.A.S. și Ministerul Finanțelor

Publice solicitând în numele membrilor săi de sindicat, funcționari publici în

cadrul Consiliului, obligarea pârâților, în solidar, la plata despăgubirilor

salariale reprezentând prima de concediu pe anii 2001, 2002, 2003, 2004, 2005

în cuantum actualizat cu rata inflației, cu cheltuieli de judecată.

In motivarea cererii

s-a arătat că neacordarea drepturilor salariale constând în prima de vacanță,

este neîntemeiată întrucât suspendarea prin acte normative succesive a

acordării acestei prime s-a făcut cu încălcarea art. 16, art. 41 și art. 53 din

Constituția României, reprezentând o restrângere nejustificată și

discriminatorie a unui drept constituțional fundamental.

Ulterior, printr-o

serie de ordonanțe și legi respectiv art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 33/2001,

art. 12 alin . (1) din Legea nr. 743/2001, art. 10 alin. (3) din Legea nr. 631/2002,

art. 9 pct. 7 din Legea nr. 507/2003, art. 8 alin. (7) din Legea nr. 511/2004

și art. 5 alin. din Legea nr. 380/2005 s-a dispus suspendarea aplicării acestui

articol cu privire la prima de concediu.

Reclamanții-membrii

ai S.N.F.P. susțin că sunt îndreptățiți la primele de vacanță din ultimii ani,

conform art. 166 C. muncii, suspendările dispuse în legile bugetului din

fiecare an încetându-și aplicabilitatea, iar suspendarea este neconstituțională

și nelegală.

În fine, se

mai arată că normele legale de suspendare, contravin prevederilor art. 16, art.

41 și ale art. 53 din Constituția României.

Pârâtul

Ministerul Finanțelor Publice, prin întâmpinare, a invocat excepția lipsei

calității procesuale pasive, excepția prescripției dreptului la acțiune pentru

acordarea primelor pentru anii 2001-2002, excepția prematurității cererii

pentru anii 2001-2005, iar pe fond a solicitat respingerea acțiunii ca

neîntemeiată.

Prin sentința civilă

nr. 1518 din 15 iunie 2007 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive

a Ministerului Economiei și Finanțelor și excepția prescripției dreptului la

acțiune, a admis cererea formulată de reclamantul S.N.F.P., în contradictoriu

cu pârâții Ministerul Economiei și Finanțelor și C.N.S.A.S. și a obligat primul

pârât la plata către reclamanți, membrii ai S.N.F.P., a sumelor cuvenite cu

titlu de primă de vacantă aferente anilor 2001-2005, actualizate cu indicele de

inflație de la data nașterii dreptului la data plății efective.

Pentru a pronunța

această hotărâre instanța de fond a reținut, în esență, că în ceea ce privește

excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor

Publice (în prezent Ministerul Economiei și Finanțelor), o apreciază ca fiind

neîntemeiată, având în vedere dispozițiile art. 35 alin. (1) din Legea 500/2002

care instituie în sarcina pârâtului obligația de a întocmi proiectul legii

bugetului sau al legii de rectificare a bugetului, pe baza proiectelor de buget

ale ordonatorilor principali de credite.

Referitor la

excepția prescripției dreptului material la acțiune de acordare a primelor de

vacanță pentru anii 2001-2002, Curtea a constatat că, față de dispozițiile art.

64 alin. (2) din Legea 24/2000 potrivit cărora „la expirarea duratei de

suspendare actul normativ sau dispoziția afectată de suspendare reintră de

drept în vigoare", data curgerii dreptului de prescripție de 3 ani se

raportează la data reintrării în vigoare a dispoziției legale care

reglementează dreptul la prima de concediu, motiv pentru care va respinge

excepția ca neîntemeiată.

Excepția

prematurității cererii de chemare în judecată apare, față de conținutul cererii

de chemare în judecată prin care

se invocă nelegalitatea

suspendărilor succesive ale actelor normative, ca fiind o apărare de fond

formulată de pârâtă, motiv pentru care Curtea a avut-o în vedere la aprecierea

temeiniciei acțiunii.

Împotriva

acestei hotărâri au declarat recurs pârâții Ministerul Economiei și Finanțelor

și C.N.S.A.S. criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând

prevederile art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ.

Recurentul

Ministerul Economiei și Finanțelor, în dezvoltarea motivelor de recurs, susține

că instanța de fond, în considerentele sale, reține că reclamanții sunt

angajați ai Ministerului Finanțelor Publice în calitate de funcționari publici

deși în cererea de chemare în judecată se menționează că reclamanții sunt

funcționari publici în cadrul C.N.S.A.S. cât și în cererea depusă de sindicat

la termenul din data de 5 iunie 2007 pe rolul Curții de Apel București.

Instanța face o

greșită aplicare a prevederilor art. 35 alin. (1) din Legea nr. 500/2002 a

finanțelor publice, conform cărora Ministerul Economiei și Finanțelor are

obligația de a întocmi proiectul legii bugetului sau al legii de rectificare a

bugetului, pe baza proiectelor de buget ale ordonatorilor principali de

credite.

Precizează de

asemenea că Ministerului Economiei si Finanțelor (Ministerul Finanțelor

Publice) îi revine obligația de a se încadra în cheltuielile stabilite de către

legiuitor, plata primelor de concediu apare ca fiind nelegală și imposibil de

efectuat, întrucât, ca urmare a suspendării aplicării dispozițiilor legale

referitoare la acordarea acestora pentru perioada 2001-2005 nu au fost și nu

sunt prevăzute sumele necesare plății acestor prime.

Un alt aspect pentru

care este criticată sentința pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a,

se referă la întinderea obligației; instanța admite acțiunea față de C.N.S.A.S.

si Ministerul Economiei si Finanțelor pentru ca ulterior să rețină în

dispozitivul hotărârii că „obligă pârâtul la plata către reclamanți, membrii ai

S.N.F.P...." ,

fără să facă vorbire ulterior în sarcina

căreia dintre părți cade obligația de plată a primelor de concediu.

Recurentul C.N.S.A.S.,

în motivele de recurs, critică hotărârea instanței de fond pentru că normele în

discuție nu au fost niciodată abrogate, expres sau implicit, de alte acte

normative, cum, în mod greșit, a reținut instanța de fond. Pe cale de consecință,

verificarea conformității acestor norme cu prevederile Constituției, revenea

Curții Constituționale, ca urmare a ridicării unei excepții de

neconstituționalitate. Or, așa cum se observă, o astfel de excepție nu a fost

invocată în cauză.

Cât privește art. 41

din Constituție, este evident că acesta nu face nicio referire la plata

primelor de vacanță, ci la alte drepturi ale angajaților.

De asemenea, art. 16

din legea fundamentală nu poate fi incident în cauză întrucât nu face referire,

în mod arbitrar și discriminatoriu, la persoanele reprezentate de S.N.F.P., sau

la o altă categorie restrânsă de persoane.

Cât privește așa-zisa

încălcare a principiului neretroactivității legii, stipulat de art. 15 din

Constituția României, este clar că suspendările succesive ale drepturilor în

discuție s-au aplicat, de fiecare dată, de la momentul intrării în vigoare a

normei de suspendare și până la o dată expres prevăzută de aceasta.

Examinând cauza în

raport cu actele și lucrările dosarului precum și cu dispozițiile legale

incidente, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte

constată următoarele:

I.

Recursul declarat de Ministerul Economiei și

Finanțelor este fondat și va fi admis pentru cele ce se vor arăta în continuare.

Potrivit art. 1 alin.

(1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, „Orice persoană care

se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de

către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea

în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios

administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului

pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost

cauzată".

De asemenea, potrivit

prevederilor art. 2 alin. (1) lit. c) din același act normativ, constituie „act

administrativ, actul unilateral cu caracter individual sau normativ, emis de o

autoritate publică în vederea executării ori a organizării legii, dând naștere,

modificând sau stingând raporturi juridice".

Așadar, din textele

citate rezultă că pentru a avea calitate procesuală pasivă într-o acțiune în

contencios administrativ, nu este suficient ca „pârâtul" să fie o

autoritate publică, fiind necesar ca autoritatea publică respectivă să fie

emitenta actului administrativ contestat sau, să nu fi soluționat în termenul

legal ori să fi refuzat nejustificat de a rezolva o cerere a reclamantului

referitoare la un drept sau interes legitim.

Totodată între

reclamanți și recurentul Ministerul Economiei și Finanțelor neexistând

raporturi de muncă, reclamanții fiind funcționari publici ai C.N.S.A.S. așa cum

au precizat în acțiune nu se justifică răspunderea administrativă a

Ministerului Economiei și Finanțelor față de aceștia.

II.

Recursul C.N.S.A.S. este nefondat pentru cele

ce se vor arăta în continuare:

Criticile

aduse hotărârii instanței de fond sunt neîntemeiate și nu pot fi primite,

acestea nu au nici un suport legal, și nu fac decât să prezinte perioadele de

timp și actele normative prin care acest drept a fost suspendat.

Potrivit art.

34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 „funcționarul public are dreptul, pe lângă

indemnizația de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna

anterioară plecării în concediu".

Or,

dispozițiile textului de lege sus citat prin care s-a acordat dreptul în

discuție, au fost în ființă în întreaga perioadă menționată și fiind conforme

cu principiile înscrise în art. 38 alin. (2) din Constituția României, nu s-a

constatat că ar fi neconstitutionale.

Ulterior, în

anii 2001-2006, prin legi bugetare succesive, acordarea primei de vacanță a

fost suspendată, însă aceste dispoziții nu au conținut vreo referire la

eventualitatea desființării dreptului, ci doar la suspendarea exercițiului

acestuia.

Suspendarea

exercițiului dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea lui atâta timp cât

nu există nici o dispoziție legală prin care să fi fost înlăturată existența

acestuia, întrucât s-ar încălca principiul constituțional care garantează

realizarea drepturilor acordate din moment ce printr-o lege anterioară s-a

conferit dreptul la primă pentru concediul de odihnă.

Nu se poate

considera că acel drept nu a existat în perioada anilor 2001-2006, pentru că

exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat, întrucât s-ar contraveni

atât art. 53 din Constituția revizuită (privind cazurile când se poate

restrânge exercițiul unui drept) cât și reglementările date prin art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a

Libertăților Fundamentale.

Efectele

produse de aceste acte normative, de suspendare sau de amânare a punerii în

aplicare a dispoziției legale referitoare la dreptul dobândit, trebuie limitate

numai la perioada cât a fost în vigoare actul normativ care a prevăzut dreptul

respectiv.

A considera

altfel ar însemna să se prelungească valabilitatea dispoziției de suspendare a

aplicării unui text de lege și după abrogarea lui, ceea ce ar fi de neconceput

și inadmisibil.

Altfel, s-ar

ajunge la situația ca un drept patrimonial, a cărui existență este recunoscută,

să fie vidat de substanța sa și, practic, să devină lipsit de orice valoare.

Este cert

faptul că un drept derivând dintr-un raport juridic de muncă odată câștigat nu

mai poate fi anulat.

Respectarea

principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării

legilor adoptate în spiritul și litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei

tendințe de reglementare a unor situații juridice fictive, face necesar ca

titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi împiedicați de a se bucura efectiv

de acestea pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.

Astfel fiind,

Înalta Curte constată că instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și

legală și în mod corect a constatat că, potrivit art. 34 alin. (2) din Legea

nr. 188/1999, republicată, reclamanții au dreptul la o primă de concediu.

În

consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu art. 312 alin.

(1) C. proc. civ., recursul declarat de C.N.S.A.S. va fi respins ca nefondat,

recursul declarat de Ministerul Economiei și Finanțelor va fi admis menținându-se

celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite

recursul declarat de Ministerul Economiei și Finanțelor împotriva sentinței nr.

1518 din 5 iunie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal.

Modifică în parte

sentința atacată în sensul că admite excepția lipsei calității procesuale

pasive a pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor.

Menține celelalte dispoziții ale

sentinței atacate.

Respinge

recursul declarat de C.N.S.A.S. împotriva aceleiași sentințe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 14

decembrie 2007.