ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4871/2007

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la Curtea de Apel București prin declinare de la Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă, asigurări sociale, contencios administrativ și fiscal, la data de 16 octombrie 2006, astfel cum a fost ulterior precizată, reclamantul S.N.F.P., în numele și pe seama membrilor de sindicat a chemat în judecată pe pârâții C.N.S.A.S. și Ministerul Finanțelor Publice solicitând în numele membrilor săi de sindicat, funcționari publici în cadrul Consiliului, obligarea pârâților, în solidar, la plata despăgubirilor salariale reprezentând prima de concediu pe anii 2001, 2002, 2003, 2004, 2005 în cuantum actualizat cu rata inflației, cu cheltuieli de judecată.

In motivarea cererii s-a arătat că neacordarea drepturilor salariale constând în prima de vacanță, este neîntemeiată întrucât suspendarea prin acte normative succesive a acordării acestei prime s-a făcut cu încălcarea art. 16, art. 41 și art. 53 din Constituția României, reprezentând o restrângere nejustificată și discriminatorie a unui drept constituțional fundamental. Ulterior, printr-o serie de ordonanțe și legi respectiv art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 33/2001, art. 12 alin . (1) din Legea nr. 743/2001, art. 10 alin. (3) din Legea nr. 631/2002, art. 9 pct. 7 din Legea nr. 507/2003, art. 8 alin. (7) din Legea nr. 511/2004 și art. 5 alin. din Legea nr. 380/2005 s-a dispus suspendarea aplicării acestui articol cu privire la prima de concediu.

Reclamanții-membrii ai S.N.F.P. susțin că sunt îndreptățiți la primele de vacanță din ultimii ani, conform art. 166 C. muncii, suspendările dispuse în legile bugetului din fiecare an încetându-și aplicabilitatea, iar suspendarea este neconstituțională și nelegală. În fine, se mai arată că normele legale de suspendare, contravin prevederilor art. 16, art. 41 și ale art. 53 din Constituția României. Pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, prin întâmpinare, a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, excepția prescripției dreptului la acțiune pentru acordarea primelor pentru anii 2001-2002, excepția prematurității cererii pentru anii 2001-2005, iar pe fond a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Prin sentința civilă nr. 1518 din 15 iunie 2007 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor și excepția prescripției dreptului la acțiune, a admis cererea formulată de reclamantul S.N.F.P., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Economiei și Finanțelor și C.N.S.A.S. și a obligat primul pârât la plata către reclamanți, membrii ai S.N.F.P., a sumelor cuvenite cu titlu de primă de vacantă aferente anilor 2001-2005, actualizate cu indicele de inflație de la data nașterii dreptului la data plății efective.

Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut, în esență, că în ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice (în prezent Ministerul Economiei și Finanțelor), o apreciază ca fiind neîntemeiată, având în vedere dispozițiile art. 35 alin. (1) din Legea 500/2002 care instituie în sarcina pârâtului obligația de a întocmi proiectul legii bugetului sau al legii de rectificare a bugetului, pe baza proiectelor de buget ale ordonatorilor principali de credite.

Referitor la excepția prescripției dreptului material la acțiune de acordare a primelor de vacanță pentru anii 2001-2002, Curtea a constatat că, față de dispozițiile art. 64 alin. (2) din Legea 24/2000 potrivit cărora „la expirarea duratei de suspendare actul normativ sau dispoziția afectată de suspendare reintră de drept în vigoare", data curgerii dreptului de prescripție de 3 ani se raportează la data reintrării în vigoare a dispoziției legale care reglementează dreptul la prima de concediu, motiv pentru care va respinge excepția ca neîntemeiată. Excepția prematurității cererii de chemare în judecată apare, față de conținutul cererii de chemare în judecată prin care se invocă nelegalitatea suspendărilor succesive ale actelor normative, ca fiind o apărare de fond formulată de pârâtă, motiv pentru care Curtea a avut-o în vedere la aprecierea temeiniciei acțiunii.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâții Ministerul Economiei și Finanțelor și C.N.S.A.S. criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând prevederile art. 304 pct. 9 și art. 304 1 C. proc. civ. Recurentul Ministerul Economiei și Finanțelor, în dezvoltarea motivelor de recurs, susține că instanța de fond, în considerentele sale, reține că reclamanții sunt angajați ai Ministerului Finanțelor Publice în calitate de funcționari publici deși în cererea de chemare în judecată se menționează că reclamanții sunt funcționari publici în cadrul C.N.S.A.S. cât și în cererea depusă de sindicat la termenul din data de 5 iunie 2007 pe rolul Curții de Apel București.

Instanța face o greșită aplicare a prevederilor art. 35 alin. (1) din Legea nr. 500/2002 a finanțelor publice, conform cărora Ministerul Economiei și Finanțelor are obligația de a întocmi proiectul legii bugetului sau al legii de rectificare a bugetului, pe baza proiectelor de buget ale ordonatorilor principali de credite. Precizează de asemenea că Ministerului Economiei si Finanțelor (Ministerul Finanțelor Publice) îi revine obligația de a se încadra în cheltuielile stabilite de către legiuitor, plata primelor de concediu apare ca fiind nelegală și imposibil de efectuat, întrucât, ca urmare a suspendării aplicării dispozițiilor legale referitoare la acordarea acestora pentru perioada 2001-2005 nu au fost și nu sunt prevăzute sumele necesare plății acestor prime.

Un alt aspect pentru care este criticată sentința pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a, se referă la întinderea obligației; instanța admite acțiunea față de C.N.S.A.S. si Ministerul Economiei si Finanțelor pentru ca ulterior să rețină în dispozitivul hotărârii că „obligă pârâtul la plata către reclamanți, membrii ai S.N.F.P… " , fără să facă vorbire ulterior în sarcina căreia dintre părți cade obligația de plată a primelor de concediu. Recurentul C.N.S.A.S., în motivele de recurs, critică hotărârea instanței de fond pentru că normele în discuție nu au fost niciodată abrogate, expres sau implicit, de alte acte normative, cum, în mod greșit, a reținut instanța de fond. Pe cale de consecință, verificarea conformității acestor norme cu prevederile Constituției, revenea Curții Constituționale, ca urmare a ridicării unei excepții de neconstituționalitate.

Or, așa cum se observă, o astfel de excepție nu a fost invocată în cauză. Cât privește art. 41 din Constituție, este evident că acesta nu face nicio referire la plata primelor de vacanță, ci la alte drepturi ale angajaților. De asemenea, art. 16 din legea fundamentală nu poate fi incident în cauză întrucât nu face referire, în mod arbitrar și discriminatoriu, la persoanele reprezentate de S.N.F.P., sau la o altă categorie restrânsă de persoane. Cât privește așa-zisa încălcare a principiului neretroactivității legii, stipulat de art. 15 din Constituția României, este clar că suspendările succesive ale drepturilor în discuție s-au aplicat, de fiecare dată, de la momentul intrării în vigoare a normei de suspendare și până la o dată expres prevăzută de aceasta.

Examinând cauza în raport cu actele și lucrările dosarului precum și cu dispozițiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele: I. Recursul declarat de Ministerul Economiei și Finanțelor este fondat și va fi admis pentru cele ce se vor arăta în continuare.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, „Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată". De asemenea, potrivit prevederilor art. 2 alin. (1) lit. c) din același act normativ, constituie „act administrativ, actul unilateral cu caracter individual sau normativ, emis de o autoritate publică în vederea executării ori a organizării legii, dând naștere, modificând sau stingând raporturi juridice". Așadar, din textele citate rezultă că pentru a avea calitate procesuală pasivă într-o acțiune în contencios administrativ, nu este suficient ca „pârâtul" să fie o autoritate publică, fiind necesar ca autoritatea publică respectivă să fie emitenta actului administrativ contestat sau, să nu fi soluționat în termenul legal ori să fi refuzat nejustificat de a rezolva o cerere a reclamantului referitoare la un drept sau interes legitim.

Totodată între reclamanți și recurentul Ministerul Economiei și Finanțelor neexistând raporturi de muncă, reclamanții fiind funcționari publici ai C.N.S.A.S. așa cum au precizat în acțiune nu se justifică răspunderea administrativă a Ministerului Economiei și Finanțelor față de aceștia. II. Recursul C.N.S.A.S. este nefondat pentru cele ce se vor arăta în continuare: Criticile aduse hotărârii instanței de fond sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, acestea nu au nici un suport legal, și nu fac decât să prezinte perioadele de timp și actele normative prin care acest drept a fost suspendat.

Potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 „funcționarul public are dreptul, pe lângă indemnizația de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu". Or, dispozițiile textului de lege sus citat prin care s-a acordat dreptul în discuție, au fost în ființă în întreaga perioadă menționată și fiind conforme cu principiile înscrise în art. 38 alin. (2) din Constituția României, nu s-a constatat că ar fi neconstitutionale. Ulterior, în anii 2001-2006, prin legi bugetare succesive, acordarea primei de vacanță a fost suspendată, însă aceste dispoziții nu au conținut vreo referire la eventualitatea desființării dreptului, ci doar la suspendarea exercițiului acestuia.

Suspendarea exercițiului dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea lui atâta timp cât nu există nici o dispoziție legală prin care să fi fost înlăturată existența acestuia, întrucât s-ar încălca principiul constituțional care garantează realizarea drepturilor acordate din moment ce printr-o lege anterioară s-a conferit dreptul la primă pentru concediul de odihnă. Nu se poate considera că acel drept nu a existat în perioada anilor 2001-2006, pentru că exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat, întrucât s-ar contraveni atât art. 53 din Constituția revizuită (privind cazurile când se poate restrânge exercițiul unui drept) cât și reglementările date prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

Efectele produse de aceste acte normative, de suspendare sau de amânare a punerii în aplicare a dispoziției legale referitoare la dreptul dobândit, trebuie limitate numai la perioada cât a fost în vigoare actul normativ care a prevăzut dreptul respectiv. A considera altfel ar însemna să se prelungească valabilitatea dispoziției de suspendare a aplicării unui text de lege și după abrogarea lui, ceea ce ar fi de neconceput și inadmisibil. Altfel, s-ar ajunge la situația ca un drept patrimonial, a cărui existență este recunoscută, să fie vidat de substanța sa și, practic, să devină lipsit de orice valoare. Este cert faptul că un drept derivând dintr-un raport juridic de muncă odată câștigat nu mai poate fi anulat.

Respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul și litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendințe de reglementare a unor situații juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi împiedicați de a se bucura efectiv de acestea pentru perioada în care au fost prevăzute de lege. Astfel fiind, Înalta Curte constată că instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală și în mod corect a constatat că, potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, republicată, reclamanții au dreptul la o primă de concediu. În consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., recursul declarat de C.N.S.A.S. va fi respins ca nefondat, recursul declarat de Ministerul Economiei și Finanțelor va fi admis menținându-se celelalte dispoziții ale sentinței atacate. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Ministerul Economiei și Finanțelor împotriva sentinței nr. 1518 din 5 iunie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Modifică în parte sentința atacată în sensul că admite excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor. Menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate. Respinge recursul declarat de C.N.S.A.S. împotriva aceleiași sentințe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 decembrie 2007.