ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5909/2009

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 3 ianuarie 2008, reclamantul G.D.M. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul C.N.C.D., obligarea pârâtului să-i comunice actele solicitate prin adresa din 14 noiembrie 2007, respectiv decizia emisă în temeiul Legii nr. 187/1999 și actele care au stat la baza adoptării acesteia, sub sancțiunea plății unor daune cominatorii de 500/euro/zi de întârziere. Pe parcursul soluționării cauzei, după emiterea actului administrativ solicitat, reclamantul și-a completat acțiunea, solicitând anularea Deciziei nr. 4817 din 6 noiembrie 2007 întocmită de autoritatea pârâtă.

În motivarea acțiunii, reclamantul a invocat o serie de motive de nelegalitate care privesc procedura de emitere a deciziei contestate, arătând că s-au încălcat prevederile art. 2 și art. 3 din Legea nr. 187/1999 și Regulamentul C.N.S.A.S. din 16 mai 2000 și i-a fost vătămat și dreptul la apărare, iar prin Decizia nr. 51/2008, Curtea Constituțională a declarat neconstituționalitatea Legii nr. 187/1999 în întregul ei. Reclamantul a mai susținut că și pe fondul său, actul administrativ contestat, prin care se stabilea calitatea de agent al poliției politice comuniste în ceea ce îl privește pe reclamant, este netemeinic și nelegal, deoarece acțiunile sale, în calitate de ofițer în cadrul UM xxxx au vizat combaterea terorismului și nu au fost de natură a îngrădi sau suprima drepturi fundamentale ale persoanelor vizate în notele raport.

Înregistrată inițial pe rolul Curții de Apel București, acțiunea a fost scoasă de pe rolul acestei secții și trimisă secției de contencios administrativ a respectivei instanțe. Prin sentința civilă nr. 2407 din 24 septembrie 2008, a fost declinată competența în favoarea Tribunalului București, secția a IX – a de contencios administrativ și fiscal. La rândul său, tribunalul, în temeiul art. 16 alin. (1) din Legea nr. 187/1999 a admis excepția necompetenței și a declinat în favoarea Curții de Apel București competența materială de soluționare a cauzei. Judecând în fond pricina în primă instanță, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 2024 din 14 mai 2009, a admis în parte acțiunea, a anulat Decizia nr. 4817 din 6 noiembrie 2007 emisă de Colegiul C.N.S.A.S.

Totodată, a respins, ca rămas fără obiect capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtului la comunicarea deciziei emisă în baza Legii nr. 187/1999. Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut cu privire la capătul de cerere completator al acțiunii, că Decizia nr. 4817/2007 este nelegală și netemeinică, întrucât în cauză nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 5 alin. (1) și (2) din Legea nr. 187/1999 pentru ca reclamantul să fie considerat agent al poliției politice comuniste, activitatea s-a desfășurat în cadrul UM xxxx USLA nefiind activitate de poliție politică, ci o activitate specifică de prevenire și combatere a terorismului, măsurile pe care le-a luat fiind legale și valabile în raport atât cu normele interne, cât și cu legislația internațională la care România era parte și pe care era obligată să o aplice.

Că, toate actele săvârșite de reclamant nu au îngrădit sau suprimat drepturi și libertăți fundamentale ale persoanei, în afara normelor legale și a prevederilor internaționale referitoare la terorism. Împotriva sentinței civile nr. 2024 din 14 mai 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs în termen legal C.N.S.A.S., prin care a solicitat admiterea căii de atac și modificarea în tot a hotărârii atacate în sensul respingerii contestației formulate de contestatorul G.D.M. și a menținerii ca temeinică și legală a Deciziei nr. 4817 din 6 noiembrie 2007 emisă de C.C.N.S.A.S.

A învederat recurentul, prin motivele de recurs, că motivarea instanței de fond s-a întemeiat pe aprecierea eronată potrivit căreia activitățile desfășurate de reclamant în perioada 1979 - 1983 s-ar fi axat exclusiv pe combaterea terorismului și nu ar fi fost încălcate drepturi și libertăți fundamentale și că în mod eronat prima instanță a reținut faptul că urmărirea din proprie inițiativă de către reclamant a unei persoane, pentru simplul fapt că aceasta era în relații cu un cetățean străin era o activitate care s-ar fi înscris în sfera activităților antiteroriste. Or, așa cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar, acțiunile contestatorului au depășit în mod vădit sfera prevenirii și combaterii terorismului, astfel încât considerentele hotărârii instanței de fond se dovedesc a fi eronate, referindu-se doar la o parte din activitatea reclamantului și fără a lua în considerare tocmai activitatea subliniată prin decizia contestată.

De altfel, s-a arătat, este evident că nu denumirea compartimentului funcțional din care făcea parte persoana verificată trebuie să fie determinantă în reținerea caracterului abuziv al acțiunilor acesteia, ci activitatea sa propriu-zisă. Din practică, rezultă că ofițerii USLA desfășurau și activități care nu se circumscriau luptei antiteroriste, urmărind angajați ai diverselor instituții aflate în supravegherea acestei unități, pentru motivul că respectivii cetățeni aveau atitudini neagreate de regimul totalitar. în aceeași măsură, ofițerii Direcției care se ocupa de informațiile interne nu desfășurau, în mod necesar, activități de poliție politică, astfel că denumirea unității nu ar trebui să aibă nici o greutate în calificarea activității unei persoane verificate.

În speță, s-a observat de către recurent că cel puțin două cazuri din cele prezentate în cuprinsul deciziei atacate exced sfera activităților de prevenire a terorismului. Astfel, contestatorul a desfășurat acte de urmărire a unei persoane care se afla în vizorul Securității pentru motivul că avea rude care emigraseră, precum și pentru suspiciunea că însuși urmăritul putea emigra. În acest caz, contestatorul a depășit chiar și sfera ordinului primit, întrucât, având o atitudine voluntară, a relatat „din proprie inițiativă" conținutul unei convorbiri purtate la telefon de către cel urmărit, în condițiile în care asistase din întâmplare la această convorbire. Este evident că atitudinea reclamantului nu avea de-a face, în acest caz, nici cu prevenirea, nici cu combaterea terorismului, încălcarea dreptului la viață privată fiind indiscutabilă.

într-un alt caz, reclamantul a redactat un raport despre o persoană, în care se făcea referire în principal la apartenența religioasă a acestuia (ortodoxă, pe stil vechi), precum și la împrejurarea că cea urmărită picta icoane pe lemn și pe sticlă. Simpla împrejurare că unii dintre cei urmăriți erau bănuiți de intenția de a emigra, ori că printre cunoscuții lor se numărau și cetățeni străini, nu îi poate califica pe cei urmăriți în aceste cazuri drept suspecți de terorism. Este binecunoscut, s-a subliniat, faptul că regimul comunist nu agrea contactele românilor cu cetățenii străini, unul din cele mai des întâlnite motive de începere a urmăririi informative, în dosarele fostei Securități, fiind cel legat de „relații neoficiale cu cetățenii străini". Motivul instituirii acestui regim sever nu ținea nici de apărarea națională, nici de protecția secretului de stat și nici de prevenirea terorismului.

în realitate, motivația regimului comunist era dată de dorința de conservare a propriei puteri, scop pentru care a încercat atât reducerea posibilității cetățenilor români de a afla date reale despre modul de viață din țările capitaliste, cât și împiedicarea cetățenilor străini de a cunoaște abuzurile din spatele „cortinei de fier". Din absolut aceleași motive, autoritățile încercau să bruieze emisiunile posturilor de radio din lumea liberă și interceptau scrisorile care plecau de la cetățenii români către redacțiile acestor posturi. Instanța de fond a interpretat astfel în mod eronat art. 5 alin. (1) și (2) din Legea nr. 187/1999, atunci când justifică urmărirea, de către reclamant, a unui fost ofițer USLA, pe motivul că acesta din urmă ar fi ar fi avut, chiar și după trecerea în rezervă, interdicția de a se întâlni cu cetățenii străini.

Chiar și așa dacă ar fi fost, este evident că aplicarea unei norme abuzive de către un ofițer de Securitate, chiar dacă acest lucru intra în atribuțiile sale de serviciu, nu este de natură a exclude respectiva acțiune din sfera poliției politice. O altă interpretare ar însemna ca deconspirarea Securității să fie de conținut. După cum se știe, legea penală din epocă pedepsea „propaganda împotriva orânduirii socialiste" sau „uneltirea contra ordinii sociale", astfel încât urmărirea informativă sau alte măsuri luate de un ofițer împotriva unei persoane care critica public regimul comunist avea susținere din partea legislației penale a vremii. Prin urmare, dacă s-ar generaliza o interpretare precum cea a instanței de fond, în sensul justificării unei acțiuni de poliție politică prin invocarea unor norme abuzive din acea perioadă, ar însemna că cele mai evidente cazuri de poliție politică să nu mai poată fi făcute publice.

În realitate, nici Legea nr. 187/1999, sub imperiul căreia a fost emisă decizia atacată în speță, nici actuala reglementare a materiei, nu cer - pentru reținerea calităților de agent al poliției politice comuniste, sau de lucrător al Securității - decât vizarea încălcării unor drepturi fundamentale, fără a face vorbire despre împrejurarea că respectivele încălcări erau sau nu susținute de normele abuzive existente înainte de 1990. O interpretare contrarie ar însemna a se distinge acolo unde legiuitorul nu a distins. în plus, deconspirarea Securității nu urmărește tragerea la răspundere juridică a foștilor ofițeri de Securitate, ci doar „consemnarea publică" a cazurilor de încălcare a drepturilor fundamentale, precum și autorii acestor încălcări.

Astfel, nefiind urmărită „stabilirea răspunderii juridice" a acestor persoane, ci exclusiv un act de consemnare publică a încălcării drepturilor omului, nu este necesara stabilirea vinovăției persoanei verificate în prezent, în raport de sistemul de drept în vigoare sub vechiul regim. Relevantă este doar încălcarea unor drepturi ale omului de către Securitate, indiferent de susținerea pe care aceste încălcări o găseau în normele abuzive din acel moment. În afară de justificarea eronată pe care o dă în cazul la care s-a referire, recurentul a mai precizat că instanța de fond justifică, de asemenea eronat, și urmărirea informativă a altei persoane amintite în decizia atacată. Or, în această situație, nu mai poate fi vorba nici măcar despre posibilitatea invocării, în sprijinul reclamantului, a vreunei prevederi din legislația internă din acea perioadă.

în această situație, este vorba despre încălcarea dreptului la viață privată (prevăzut de art. 17 din Pactul Internațional privind Drepturile Civile și Politice) sau de violarea secretului corespondenței (art. 33 din Constituția României din 1965). Sentința atacată motivează acest amestec brutal în viața privată pe considerentul apărării siguranței publice, a ordinii de drept și a prevenirii faptelor penale, într-o societate democratică, invocându-se conținutul art. 8 alin. (2) din C.E.D.O. (ratificată de România abia în 1994). Este evident că această prevedere nu își poate găsi aplicarea în speță, nefiind demonstrată o legătură de cauzalitate între amestecul în viața privată și de familie a unei persoane și apărarea ordinii publice „într-o societate democratică" (așa cum arată articolul citat).

În fine, recurentul a mai solicitat a se observa că, atât în vechea reglementare a materiei, cât și în noua formă, nu se cere reținerea unei pluralități de acte prin care se viza încălcarea drepturilor fundamentale, fiind de ajuns un singur astfel de act pentru reținerea apartenenței la Securitate, în sensul legii. Cu toate acestea, decizia atacată nu se oprește la un singur astfel de caz. Recursul este nefondat. Prin Decizia nr. 4871 din 6 noiembrie 2007 a Colegiului C.N.S.A.S. s-a decis că reclamantul G.M.D. a fost agent al poliției politice comuniste, având gradul de locotenent în anul 1979, locotenent major în anii 1982-1983 în cadrul U.M. xxxx.

S-a arătat, în considerentele deciziei mai sus menționate, în primul rând, că reclamantul a solicitat „interceptarea trimiterilor poștale" ale unei persoane care a fost recrutată pentru supravegherea informativă a unui cetățean egiptean cu care aceasta intenționa să se căsătorească, iar această măsură a vizat îngrădirea dreptului la secretul corespondenței (art. 33 din Constituția României din anul 1965) precum și a dreptului la viață privată (art. 17 din Pactul Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice).

Apoi, s-a precizat că reclamantul a organizat „o întâlnire" cu un cetățean străin pe care îl avea în contact că „discuțiile au fost înregistrate" și că pe baza acestei înregistrări a întocmit o notă raport în care consemnează informațiile obținute de la acesta despre un fost ofițer semnalat cu relații necorespunzătoare cu cetățeni străini, iar măsura dispusă a vizat îngrădirea dreptului la viață privată (art. 17 din Pactul Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice).

În al treilea rând, s-a menționat că reclamantul a relatat „din proprie inițiativă" mai multe informații despre un fost ofițer urmărit prin dosar de supraveghere informativă pentru neraportarea faptului că rudele sale și ale soției au emigrat sau au relații cu străinii, precum și pentru suspiciunea că va refuza înapoierea în țară la expirarea vizei de ședere în Italia, măsura dispusă vizând de asemenea îngrădirea dreptului la viață privată (art. 17 din Pactul Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice).

În fine, s-a învederat, prin decizia Colegiului C.N.S.A.S., că reclamantul a efectuat investigații asupra unei persoane consemnând că aceasta a „a pictat unele biserici și confecționează icoane pe lemn și sticlă pe care le vinde sau le face cadou" și propunând „exploatarea materialului rezultat în urma investigațiilor la DUI <GIMI>", iar măsura dispusă a vizat îngrădirea dreptului la libertatea conștiinței și a religiei (art. 18 din Pactul Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice), precum și a dreptului la viață privată (art. 17 din Pactul Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice).

Potrivit dispozițiilor 5 alin. (1) din Legea nr. 187/1999 privind accesul la propriul dosar și deconspirarea poliției politice comuniste, cu modificările și completările ulterioare, prin poliție politică se înțelege „toate acele activități ale securității statului sau ale altor structuri și instituții cu caracter represiv, care au vizat instaurarea și menținerea puterii totalitar comuniste, precum și suprimarea sau îngrădirea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului". In plus, conform prevederilor art. 5 alin. (2) din același act normativ, este „agent al poliției politice comuniste orice persoană care, având calitatea de lucrător operativ al organelor de securitate sau de miliție, inclusiv ofițer acoperit, în perioada 1945-1989, a desfășurat activități de poliție politică în sensul prezentei legi". Reclamantul a îndeplinit, în perioada anilor 1979 - 1983, activitate în calitate de ofițer în cadrul unei unități militare specializată a Securității Statului, anume U.M.

xxxx, denumită USLA. Această unitate avea, conform reglementărilor interne dar și legislației internaționale, funcțiuni specifice în materia prevenirii și combaterii terorismului, iar activitatea reclamantului, cum judicios a reținut instanța de fond, s-a circumscris exercitării în limite legale a atribuțiilor sale de serviciu, neputându-se reține, prin raportare la probatoriul administrat în cauză, că actele și faptele imputate intimatului au vizat suprimarea sau îngrădirea unor drepturi fundamentale ale omului, respectiv dreptul la secretul corespondenței, prevăzut de art. 33 din Constituția României din anul 1965, și dreptul la viață privată prevăzut de art. 17 din Pactul Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice, și că acestea au, prin urmare, caracter de activități de poliție politică.

În acest condiții, constatându-se că în mod legal prin hotărârea recurată a fost admisă în parte acțiunea reclamantului și a fost anulată Decizia nr. 4817 din 6 noiembrie 2007 emisă de Colegiul C.N.S.A.S. și că sunt neîntemeiate motivele de recurs invocate în cauză, se va dispune, în temeiul prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., respingerea ca nefondat a recursului declarat de pârâtul C.N.S.A.S. împotriva sentinței civile nr. 2024 din 14 mai 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII a de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâtul C.N.S.A.S. împotriva sentinței civile nr. 2024 din 14 mai 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 decembrie 2009.