ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5909/2009

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5909/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel

București la data de 3 ianuarie 2008, reclamantul G.D.M. a solicitat, în

contradictoriu cu pârâtul C.N.C.D., obligarea pârâtului să-i comunice actele

solicitate prin adresa din 14 noiembrie 2007, respectiv decizia emisă în

temeiul Legii nr. 187/1999 și actele care au stat la baza adoptării acesteia,

sub sancțiunea plății unor daune cominatorii de 500/euro/zi de întârziere.

Pe parcursul soluționării

cauzei, după emiterea actului administrativ solicitat, reclamantul și-a

completat acțiunea, solicitând anularea Deciziei nr. 4817 din 6 noiembrie 2007 întocmită

de autoritatea pârâtă.

În motivarea acțiunii,

reclamantul a invocat o serie de motive de nelegalitate care privesc procedura

de emitere a deciziei contestate, arătând că s-au încălcat prevederile art. 2

și art. 3 din Legea nr. 187/1999 și Regulamentul C.N.S.A.S. din 16 mai 2000 și

i-a fost vătămat și dreptul la apărare, iar prin Decizia nr. 51/2008, Curtea

Constituțională a declarat neconstituționalitatea Legii nr. 187/1999 în

întregul ei.

Reclamantul a mai susținut

că și pe fondul său, actul administrativ contestat, prin care se stabilea

calitatea de agent al poliției politice comuniste în ceea ce îl privește pe

reclamant, este netemeinic și nelegal, deoarece acțiunile sale, în calitate de

ofițer în cadrul UM xxxx au vizat combaterea terorismului și nu au fost de

natură a îngrădi sau suprima drepturi fundamentale ale persoanelor vizate în

notele raport.

Înregistrată inițial pe

rolul Curții de Apel București, acțiunea a fost scoasă de pe rolul acestei

secții și trimisă secției de contencios administrativ a respectivei instanțe.

Prin sentința civilă nr.

2407 din 24 septembrie 2008, a fost declinată competența în favoarea

Tribunalului București, secția a IX – a de contencios administrativ și fiscal.

La rândul său, tribunalul,

în temeiul art. 16 alin. (1) din Legea nr. 187/1999 a admis excepția

necompetenței și a declinat în favoarea Curții de Apel București competența materială

de soluționare a cauzei.

Judecând în fond pricina în

primă instanță, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios

administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 2024 din 14 mai 2009, a admis în parte acțiunea, a anulat Decizia nr. 4817 din 6 noiembrie 2007 emisă de Colegiul C.N.S.A.S.

Totodată, a respins, ca

rămas fără obiect capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtului la

comunicarea deciziei emisă în baza Legii nr. 187/1999.

Pentru a hotărî astfel,

instanța a reținut cu privire la capătul de cerere completator al acțiunii, că Decizia

nr. 4817/2007 este nelegală și netemeinică, întrucât în cauză nu sunt

îndeplinite condițiile prevăzute de art. 5 alin. (1) și (2) din Legea nr. 187/1999

pentru ca reclamantul să fie considerat agent al poliției politice comuniste,

activitatea s-a desfășurat în cadrul UM xxxx USLA nefiind activitate de poliție

politică, ci o activitate specifică de prevenire și combatere a terorismului,

măsurile pe care le-a luat fiind legale și valabile în raport atât cu normele

interne, cât și cu legislația internațională la care România era parte și pe

care era obligată să o aplice.

Că, toate actele săvârșite

de reclamant nu au îngrădit sau suprimat drepturi și libertăți fundamentale ale

persoanei, în afara normelor legale și a prevederilor internaționale

referitoare la terorism.

Împotriva sentinței civile nr.

2024 din 14 mai 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de

contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs în termen legal C.N.S.A.S.,

prin care a solicitat admiterea căii de atac și modificarea în tot a hotărârii

atacate în sensul respingerii contestației formulate de contestatorul G.D.M. și

a menținerii ca temeinică și legală a Deciziei nr. 4817 din 6 noiembrie 2007

emisă de C.C.N.S.A.S.

A

învederat recurentul, prin motivele de recurs, că motivarea instanței de fond

s-a întemeiat pe aprecierea eronată potrivit căreia activitățile desfășurate de

reclamant în perioada 1979 - 1983 s-ar fi axat exclusiv pe combaterea

terorismului și nu ar fi fost încălcate drepturi și libertăți fundamentale și

că în mod eronat prima instanță a reținut faptul că urmărirea din proprie

inițiativă de către reclamant a unei persoane, pentru simplul fapt că aceasta

era în relații cu un cetățean străin era o activitate care s-ar fi înscris în sfera

activităților antiteroriste.

Or, așa cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar, acțiunile

contestatorului au depășit în mod vădit sfera prevenirii și combaterii

terorismului, astfel încât considerentele hotărârii instanței de fond se

dovedesc a fi eronate, referindu-se doar la o parte din activitatea

reclamantului și fără a lua în considerare tocmai activitatea subliniată prin

decizia contestată. De altfel, s-a arătat, este evident că nu denumirea

compartimentului funcțional din care făcea parte persoana verificată trebuie să

fie determinantă în reținerea caracterului abuziv al acțiunilor acesteia, ci

activitatea sa propriu-zisă. Din practică, rezultă că ofițerii USLA desfășurau

și activități care nu se circumscriau luptei antiteroriste, urmărind angajați

ai diverselor instituții aflate în supravegherea acestei unități, pentru

motivul că respectivii cetățeni aveau atitudini neagreate de regimul totalitar.

în aceeași măsură, ofițerii Direcției care se ocupa de informațiile interne nu

desfășurau, în mod necesar, activități de poliție politică, astfel că denumirea

unității nu ar trebui să aibă nici o greutate în calificarea activității unei

persoane verificate.

În

speță, s-a observat de către recurent că cel puțin două cazuri din cele

prezentate în cuprinsul deciziei atacate exced sfera activităților de prevenire

a terorismului. Astfel, contestatorul a desfășurat acte de urmărire a unei

persoane care se afla în vizorul Securității pentru motivul că avea rude care

emigraseră, precum și pentru suspiciunea că însuși urmăritul putea emigra. În

acest caz, contestatorul a depășit chiar și sfera ordinului primit, întrucât,

având o atitudine voluntară, a relatat „din proprie inițiativă" conținutul

unei convorbiri purtate la telefon de către cel urmărit, în condițiile în care

asistase din întâmplare la această convorbire. Este evident că atitudinea

reclamantului nu avea de-a face, în acest caz, nici cu prevenirea, nici cu

combaterea terorismului, încălcarea dreptului la viață privată fiind

indiscutabilă. într-un alt caz, reclamantul a redactat un raport despre o

persoană, în care se făcea referire în principal la apartenența religioasă a

acestuia (ortodoxă, pe stil vechi), precum și la împrejurarea că cea urmărită

picta icoane pe lemn și pe sticlă. Simpla împrejurare că unii dintre cei

urmăriți erau bănuiți de intenția de a emigra, ori că printre cunoscuții lor se

numărau și cetățeni străini, nu îi poate califica pe cei urmăriți în aceste

cazuri drept suspecți de terorism.

Este

binecunoscut, s-a subliniat, faptul că regimul comunist nu agrea contactele

românilor cu cetățenii străini, unul din cele mai des întâlnite motive de

începere a urmăririi informative, în dosarele fostei Securități, fiind cel

legat de „relații neoficiale cu cetățenii străini". Motivul instituirii

acestui regim sever nu ținea nici de apărarea națională, nici de protecția

secretului de stat și nici de prevenirea terorismului. în realitate, motivația

regimului comunist era dată de dorința de conservare a propriei puteri, scop

pentru care a încercat atât reducerea posibilității cetățenilor români de a

afla date reale despre modul de viață din țările capitaliste, cât și

împiedicarea cetățenilor străini de a cunoaște abuzurile din spatele „cortinei

de fier". Din absolut aceleași motive, autoritățile încercau să bruieze

emisiunile posturilor de radio din lumea liberă și interceptau scrisorile care

plecau de la cetățenii români către redacțiile acestor posturi.

Instanța

de fond a interpretat astfel în mod eronat art. 5 alin. (1) și (2) din Legea nr.

187/1999, atunci când justifică urmărirea, de către reclamant, a unui fost

ofițer USLA, pe motivul că acesta din urmă ar fi ar fi avut, chiar și după

trecerea în rezervă, interdicția de a se întâlni cu cetățenii străini. Chiar și

așa dacă ar fi fost, este evident că aplicarea unei norme abuzive de către un

ofițer de Securitate, chiar dacă acest lucru intra în atribuțiile sale de

serviciu, nu este de natură a exclude respectiva acțiune din sfera poliției

politice. O altă interpretare ar însemna ca deconspirarea Securității să fie de

conținut. După cum se știe, legea penală din epocă pedepsea „propaganda

împotriva orânduirii socialiste" sau „uneltirea contra ordinii

sociale", astfel încât urmărirea informativă sau alte măsuri luate de un

ofițer împotriva unei persoane care critica public regimul comunist avea

susținere din partea legislației penale a vremii. Prin urmare, dacă s-ar

generaliza o interpretare precum cea a instanței de fond, în sensul

justificării unei acțiuni de poliție politică prin invocarea unor norme abuzive

din acea perioadă, ar însemna că cele mai evidente cazuri de poliție politică

să nu mai poată fi făcute publice.

În realitate, nici Legea nr. 187/1999, sub imperiul căreia a fost emisă

decizia atacată în speță, nici actuala reglementare a materiei, nu cer - pentru

reținerea calităților de agent al poliției politice comuniste, sau de lucrător

al Securității - decât vizarea încălcării unor drepturi fundamentale, fără a

face vorbire despre împrejurarea că respectivele încălcări erau sau nu

susținute de normele abuzive existente înainte de 1990. O interpretare

contrarie ar însemna a se distinge acolo unde legiuitorul nu a distins. în

plus, deconspirarea Securității nu urmărește tragerea la răspundere juridică a

foștilor ofițeri de Securitate, ci doar „consemnarea publică" a cazurilor

de încălcare a drepturilor fundamentale, precum și autorii acestor încălcări.

Astfel, nefiind urmărită „stabilirea răspunderii juridice" a acestor

persoane, ci exclusiv un act de consemnare publică a încălcării drepturilor

omului, nu este necesara stabilirea vinovăției persoanei verificate în prezent,

în raport de sistemul de drept în vigoare sub vechiul regim.

Relevantă

este doar încălcarea unor drepturi ale omului de către Securitate, indiferent

de susținerea pe care aceste încălcări o găseau în normele abuzive din acel

moment.

În afară de

justificarea eronată pe care o dă în cazul la care s-a referire, recurentul a

mai precizat că instanța de fond justifică, de asemenea eronat, și urmărirea

informativă a altei persoane amintite în decizia atacată. Or, în această

situație, nu mai poate fi vorba nici măcar despre posibilitatea invocării, în

sprijinul reclamantului, a vreunei prevederi din legislația internă din acea

perioadă. în această situație, este vorba despre încălcarea dreptului la viață

privată (prevăzut de art. 17 din Pactul Internațional privind Drepturile Civile

și Politice) sau de violarea secretului corespondenței (art. 33 din Constituția

României din 1965). Sentința atacată motivează acest amestec brutal în viața

privată pe considerentul apărării siguranței publice, a ordinii de drept și a

prevenirii faptelor penale, într-o societate democratică, invocându-se

conținutul art. 8 alin. (2) din C.E.D.O. (ratificată de România abia în 1994).

Este evident că această prevedere nu își poate găsi aplicarea în speță, nefiind

demonstrată o legătură de cauzalitate între amestecul în viața privată și de

familie a unei persoane și apărarea ordinii publice „într-o societate

democratică" (așa cum arată articolul citat).

În fine, recurentul a mai solicitat a se observa că, atât în vechea

reglementare a materiei, cât și în noua formă, nu se cere reținerea unei

pluralități de acte prin care se viza încălcarea drepturilor fundamentale,

fiind de ajuns un singur astfel de act pentru reținerea apartenenței la Securitate, în sensul legii. Cu toate acestea, decizia atacată nu se oprește la un singur

astfel de caz.

Recursul

este nefondat.

Prin Decizia nr. 4871 din 6 noiembrie 2007 a Colegiului C.N.S.A.S. s-a decis că reclamantul G.M.D. a fost agent al poliției politice

comuniste, având gradul de locotenent în anul 1979, locotenent major în anii

1982-1983 în cadrul U.M. xxxx. S-a arătat, în considerentele deciziei mai sus

menționate, în primul rând, că reclamantul a solicitat „interceptarea

trimiterilor poștale" ale unei persoane care a fost recrutată pentru

supravegherea informativă a unui cetățean egiptean cu care aceasta intenționa

să se căsătorească, iar această măsură a vizat îngrădirea dreptului la secretul

corespondenței (art. 33 din Constituția României din anul 1965) precum și a

dreptului la viață privată (art. 17 din Pactul Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice). Apoi, s-a precizat că reclamantul a organizat „o

întâlnire" cu un cetățean străin pe care îl avea în contact că „discuțiile

au fost înregistrate" și că pe baza acestei înregistrări a întocmit o notă

raport în care consemnează informațiile obținute de la acesta despre un fost

ofițer semnalat cu relații necorespunzătoare cu cetățeni străini, iar măsura

dispusă a vizat îngrădirea dreptului la viață privată (art. 17 din Pactul

Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice). În al treilea rând, s-a menționat că reclamantul a relatat „din proprie inițiativă" mai

multe informații despre un fost ofițer urmărit prin dosar de supraveghere

informativă pentru neraportarea faptului că rudele sale și ale soției au

emigrat sau au relații cu străinii, precum și pentru suspiciunea că va refuza

înapoierea în țară la expirarea vizei de ședere în Italia, măsura dispusă

vizând de asemenea îngrădirea dreptului la viață privată (art. 17 din Pactul

Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice). În fine, s-a învederat, prin decizia Colegiului C.N.S.A.S., că reclamantul a efectuat

investigații asupra unei persoane consemnând că aceasta a „a pictat unele

biserici și confecționează icoane pe lemn și sticlă pe care le vinde sau le face

cadou" și propunând „exploatarea materialului rezultat în urma

investigațiilor la DUI <GIMI>", iar măsura dispusă a vizat

îngrădirea dreptului la libertatea conștiinței și a religiei (art. 18 din

Pactul Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice), precum și a dreptului la viață privată (art. 17 din Pactul Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice).

Potrivit

dispozițiilor 5 alin. (1) din Legea nr. 187/1999 privind accesul la propriul

dosar și deconspirarea poliției politice comuniste, cu modificările și

completările ulterioare, prin poliție politică se înțelege „toate acele

activități ale securității statului sau ale altor structuri și instituții cu

caracter represiv, care au vizat instaurarea și menținerea puterii totalitar

comuniste, precum și suprimarea sau îngrădirea drepturilor și libertăților

fundamentale ale omului". In plus, conform prevederilor art. 5 alin. (2)

din același act normativ, este „agent al poliției politice comuniste orice

persoană care, având calitatea de lucrător operativ al organelor de securitate

sau de miliție, inclusiv ofițer acoperit, în perioada 1945-1989, a desfășurat activități de poliție politică în sensul prezentei legi".

Reclamantul

a îndeplinit, în perioada anilor 1979 - 1983, activitate în calitate de ofițer

în cadrul unei unități militare specializată a Securității Statului, anume U.M.

xxxx, denumită USLA. Această unitate avea, conform reglementărilor interne dar

și legislației internaționale, funcțiuni specifice în materia prevenirii și combaterii

terorismului, iar activitatea reclamantului, cum judicios a reținut instanța de

fond, s-a circumscris exercitării în limite legale a atribuțiilor sale de

serviciu, neputându-se reține, prin raportare la probatoriul administrat în

cauză, că actele și faptele imputate intimatului au vizat suprimarea sau

îngrădirea unor drepturi fundamentale ale omului, respectiv dreptul la secretul

corespondenței, prevăzut de art. 33 din Constituția României din anul 1965, și

dreptul la viață privată prevăzut de art. 17 din Pactul Internațional cu

privire la Drepturile Civile și Politice, și că acestea au, prin urmare,

caracter de activități de poliție politică.

În

acest condiții, constatându-se că în mod legal prin hotărârea recurată a fost

admisă în parte acțiunea reclamantului și a fost anulată Decizia nr. 4817 din 6

noiembrie 2007 emisă de Colegiul C.N.S.A.S. și că sunt neîntemeiate motivele de

recurs invocate în cauză, se va dispune, în temeiul prevederilor art. 312 alin.

(1) C. proc. civ., respingerea ca nefondat a recursului declarat de pârâtul C.N.S.A.S.

împotriva sentinței civile nr. 2024 din 14 mai 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII a de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de pârâtul C.N.S.A.S. împotriva sentinței civile nr. 2024 din 14 mai 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 17 decembrie 2009.