ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4836/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4836/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată

înregistrată sub nr. 222/64/2008 la Curtea de Apel Brașov, reclamantul P.N. a

solicitat ca prin hotărâre, dată în contradictoriu cu pârâții C.C.N.S.A.S. și C.N.S.A.S.,

să se constate nulitatea absolută a Deciziilor nr. 7078 din 20 decembrie 2007

și nr. 3583 din data de 11 octombrie 2007 emise de C.C.N.S.A.S. și să se

dispună, pe fond, anularea deciziilor contestate ca nelegale și netemeinice.

Prin Sentința civilă nr.

2/F din data de 21 aprilie 2008 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă

și pentru cauze cu minori și de familie, s-a admis excepția necompetenței

materiale a curții de apel și s-a dispus declinarea competenței de soluționare

a litigiului în favoarea Curții de Apel Brașov, secția de contencios

administrativ și fiscal. Recursul declarat de reclamantul P.N. împotriva

acestei sentințe a fost admis prin Decizia nr. 6982 din data de 25 iunie 2009 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate

intelectuală, dispunându-se în consecință casarea hotărârii atacate și

trimiterea cauzei spre competentă soluționare Curții de Apel București, secția a

VIII-a de contencios administrativ și fiscal.

Prin Sentința civilă nr.

3989 din data de 6 iunie 2011 Curtea de Apel București, secția a VIII-a de

contencios administrativ și fiscal, a respins ca neîntemeiată acțiunea

reclamantului P.N.. S-a învederat, în considerentele hotărârii pronunțate, că

motivul de nulitate privind faptul că numai persoanele care candidează sau

ocupă o demnitate sau o funcție prevăzută de art. 2 din Legea nr. 187/1999

puteau face obiectul unei astfel de verificări din partea C.N.S.A.S. nu este

întemeiat având în vedere că potrivit art. 5 alin. (1) și (2) din acest act

normativ prin poliție politică se înțelege toate acele activități ale

securității statului sau ale altor structuri și instituții cu caracter

represiv, care au vizat instaurarea și menținerea puterii totalitar comuniste,

precum și suprimarea sau îngrădirea drepturilor și libertăților fundamentale ale

omului, fiind agent al poliției politice comuniste orice persoană care, având

calitatea de lucrător operativ al organelor de securitate sau de miliție,

inclusiv ofițer acoperit, în perioada 1945 – 1989, a desfășurat activități de

poliție politică în sensul legii. Împrejurarea că C.N.S.A.S. urma a efectua

verificarea cu privire la persoanele menționate în art. 2 din Legea nr. 187/1999

iar nu și pentru alte persoane nu poate fi reținută ca motiv de nelegalitate a

actelor atacate, având în vedere că legea nu exclude prin modul de definire a

calității de agent al poliției politice persoanele care nu pot fi încadrate în art.

2. Mai mult, a constatat judecătorul fondului că instanța nu poate verifica

împrejurarea excluderii reclamantului din ipotezele reglementate de art. 2 din

Legea nr. 187/1999.

Cu referire la

pretinsele încălcări ale art. 15 din Legea nr. 187/1999, instanța de fond a

reținut că aceste susțineri sunt nefondate, reclamantul având posibilitatea de

a formula în termen contestație împotriva Deciziei nr. 3583 din 11 octombrie

2007 în cadrul căreia a invocat necitarea și nerespectarea termenului de 90 de

zile prevăzut de art. 15 alin. (7) din Legea nr. 187/1999, aceleași susțineri

fiind reiterate și în fața instanței. Prin faptul formulării în termen a

contestației administrative a fost complinită sancțiunea nulității deciziei

inițiale, iar nerespectarea termenului de efectuare și finalizare a

verificărilor prevăzute de art. 15 alin. (7) din Legea nr. 187/1999 nu poate fi

considerat motiv de nelegalitate a deciziei inițiale, având natura unui termen

de recomandare, încălcarea acestuia conducând eventual la aplicarea unei

sancțiuni disciplinare.

Susținerile privind

încălcarea dreptului la apărare concretizate în omisiunea pârâților de a

proceda la citarea reclamantului și de a-i permite acestuia să își susțină

apărarea, precum și de a avea acces la documentele care au stat la baza

verificării au fost apreciate ca fiind neîntemeiate, având în vedere că la

filele 19 – 20 există dovada citării reclamantului pentru data de 13 decembrie

2007 ora 12,00 la sediul pârâtului în vederea susținerii contestației

administrative. Or, data primirii prin poștă a citației fiind 13 decembrie

2007, reclamantul avea posibilitatea de a expedia prin mijloace electronice

susținerile sale sau eventual solicita o amânare a dezbaterilor pentru o

imposibilitate de prezentare. Dealtfel, s-a arătat, reclamantul nu a contestat

veridicitatea documentelor care au stat la baza emiterii Deciziei nr. 3583 din 11

octombrie 2007 nici în fața instanței, astfel încât susținerea privind

necesitatea cunoașterii acestora în fața C.N.S.A.S. nu poate fi primită.

Împrejurarea că

pârâții aveau obligația comunicării către reclamant a deciziei prin care i-a

fost respinsă contestația în termen de 15 zile de la data emiterii acesteia nu

poate constitui un motiv de nelegalitate a acesteia, o atare împrejurare

determinând exclusiv momentul începerii curgerii termenului pentru contestarea

deciziei în fața instanței de judecată.

Curtea de apel a

apreciat ca neîntemeiată și susținerea privind lipsirea reclamantului de

dreptul de a fi asistat de un apărător pe parcursul verificărilor și a

soluționării contestației administrative, având în vedere că de acest drept a

avut posibilitatea de a beneficia în fața unei instanțe independente în sensul art.

6 din C.E.D.O. investită cu soluționarea acțiunii. Faptul că documentele care

au stat la baza adoptării deciziilor atacate se află în deținerea pârâtului C.N.S.A.S.

nu poate conduce la reținerea unei lipse de corectitudine din partea acestuia

în soluționarea contestației reclamantului, având în vedere că aceste documente

nu au fost contestate ca fiind modificate de către pârât, acesta aflându-se

exclusiv în detenția acestora, fiind întocmite de către alte autorități la o dată

anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 187/1999.

În privința

criticilor pe fondul cauzei, prima instanță a constatat că și acestea sunt

neîntemeiate, din următoarele motive.

Astfel, dispozițiile art.

5 din Legea nr. 187/1999 în vigoare la data pronunțării actelor atacate nu

prevedeau ca și condiție pentru reținerea calității de agent al poliției

politice comuniste împrejurarea ca instituția angajatoare să fie sau nu

înființată în conformitate cu dispozițiile legale în vigoare la data

respectivă, nefiind instituită prezumția unei răspunderi morală și colectivă,

ci exclusiv constatarea existenței unei categorii de persoane care având

calitatea de lucrător operativ al organelor de securitate sau de miliție,

inclusiv ofițer acoperit, în perioada 1945 – 1989, a desfășurat activități de

poliție politică, respectiv toate acele activități ale securității statului sau

ale altor structuri și instituții cu caracter represiv, care au vizat

instaurarea și menținerea puterii totalitar comuniste, precum și suprimarea sau

îngrădirea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.

Nefondată a fost

considerată și susținerea în sensul că reclamantul nu a deținut funcții de

conducere în partid, că nu ar fi avut putere de decizie și nu ar fi luat

hotărâri care să vizeze drepturile și libertățile cetățenilor, deoarece pentru

aceste categorii de persoane a fost reglementată ipoteza prevăzută de art. 5 alin.

(4) din Legea nr. 187/1999, respectiv faptul că ”sunt asimilați colaboratorilor

prevăzuți la alin. (3) persoanele care, având competențe decizionale, juridice

ori politice, au luat decizii, la nivel central sau local, cu privire la

activități de poliție politică ale securității statului ori cu privire la

activitatea altor structuri de represiune ale regimului totalitar comunist”.

Nici susținerea

referitoare la existența unei neconcordanțe între motivarea în fapt și

hotărârile C.N.S.A.S. nu a fost reținută de judecătorul fondului, statuându-se,

prin raportare la ansamblul probatoriu, că împrejurarea că reclamantul nu a dispus

măsuri cu caracter penal sau de anchetă penală nu poate conduce la

nelegalitatea actelor atacate, în condițiile în care (față de prevederile art. 5

alin. (1) și (2) din Legea nr. 187/1999) nu este necesară pentru reținerea

calității de agent al poliției politice comuniste și luarea unor astfel de

măsuri și exclusiv acele activități ale securității statului sau ale altor

structuri și instituții cu caracter represiv, care au vizat instaurarea și

menținerea puterii totalitar comuniste, precum și suprimarea sau îngrădirea

drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, fiind notoriu că urmare a

acestor măsuri luate de către agenții fostei securități erau luate măsuri

sancționatorii cu caracter penal sau cel puțin administrativ în privința

persoanelor care au făcut obiectul unor astfel de măsuri.

În fine, instanța de

fond a precizat că este nefondată și susținerea reclamantului privind o

pretinsă incompatibilitate a membrilor care au pronunțat Decizia nr. 3583 din

11 octombrie 2007, precum și decizia de soluționare a contestației, având în

vedere, pe de o parte, că nu era prevăzută în Legea nr. 187/1999 condiția

obligativității soluționării contestației de către alte persoane, și, pe de

altă parte, că reclamantul a avut posibilitatea de a-i fi analizată contestația

de către o instanță independentă.

Împotriva Sentinței civile

nr. 3989 din data de 6 iunie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția

a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs în termen

legal reclamantul P.N., prin care s-a solicitat admiterea căii extraordinare de

atac și casarea hotărârii atacate, cu consecința trimiterii cauzei spre

rejudecare aceleiași instanțe.

Reclamantul și-a

întemeiat cererea de recurs pe prevederile art. 304 pct. 5, 7, 8 și 9 C. proc.

civ., după cum urmează:

dată prin încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității

de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

S-a învederat, sub

acest aspect, în primul rând, că prin acțiunea în contencios administrativ

formulată reclamantul a invocat și a făcut dovada că Decizia nr. 3583 din 11

octombrie 2007, atacată în litigiu, a fost dată cu încălcarea flagrantă a

elementarului drept la apărare, reclamantul nu numai că nu a fost audiat dar

nici măcar nu a fost citat, ceea ce reprezintă o încălcare flagrantă a legii

care atrage după sine nulitatea absolută.

Recurentul a mai

arătat că, mai mult decât atât, inclusiv după formularea și depunerea

contestației împotriva Deciziei nr. 3583 din data de 11 octombrie 2007 nu a

fost legal citat conform prevederilor art. 16 alin. (3) din Legea nr. 187/1999,

în condițiile în care pentru data de 13 decembrie 2007 ora 12,00 C.N.S.A.S.

București a expediat pretinsa citație în data de 11 decembrie 2007, aceasta a

fost francată de Poșta Brașov în data de 13 decembrie 2007 și apoi a fost

depusă în cutia poștală în data de 17 decembrie 2007.

Or, față de această

situație evidentă, Curtea de Apel București, în loc să constate nelegalitatea

citării și neacordarea cu rea intenție a dreptului elementar la apărare, a

motivat, total nefundamentat, că reclamantul ar fi avut la îndemână

posibilitatea de a expedia prin mijloace electronice susținerile sau eventual

de a solicita o amânare a dezbaterilor pentru imposibilitatea de prezentare.

În aceeași ordine de

idei, reclamantul a precizat că pentru termenul de judecată din data de 6 iunie

2011 a fost citat la Curtea de Apel București, în data de 3 iunie 2011, deci

sub termenul de 5 zile prevăzut de lege, astfel că citarea este lovită de

nulitate deoarece s-a făcut prin înfrângerea și sub sancțiunea prevederilor art.

89 și 105 alin. (2) C. proc. civ. Deși nelegal citat și solicitând prin fax și

prin adresă un termen pentru angajarea unui apărător, curtea de apel a respins

cererea și a preferat să rămână în pronunțare fără a-i da posibilitatea

recurentului să se apere și să propună probele pe baza cărora să se procedeze

la o judecată justă și dreaptă.

se sprijină hotărârea sunt, după caz, ori contradictorii ori străine de natura

pricinii.

Instanța de fond, s-a

arătat, a reținut ca nefondate solicitările reclamantului de a constata

încălcarea cu rea credință a prevederilor art. 15 din Legea nr. 187/1999 pe

simplul motiv că a avut posibilitatea de a formula în termen contestația

împotriva Deciziei nr. 3583 din 11 octombrie 2007, deși recurentul a susținut

cu tărie că nu a fost citat absolut deloc exact în faza cercetărilor

administrative când putea și trebuia să-și susțină nevinovăția și punctele de

vedere în apărare.

Mai mult decât atât,

pentru ca hotărârea atacată să fie total nelegală, instanța de fond a mai

reținut și faptul că formularea în termen a contestației împotriva Deciziei nr.

3583 din 11 octombrie 2007 a complinit sancțiunea nulității deciziei contestate

pe motive de necitare și de neacordare a dreptului la apărare.

interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori

înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

Recurentul a susținut

că motivul de nulitate invocat prin acțiunea introductivă privind faptul că nu

se încadrează în categoria persoanelor care ocupă una din funcțiile prevăzute

de art. 2 din Legea nr. 187/1999 a fost respins prin schimbarea naturii și

înțelesului acestui text de lege, instanța formulând o cu totul altă motivare,

mai la îndemână, în sensul s-a rezumat a face precizări asupra noțiunii de

poliție politică, în loc să clarifice veridicitatea motivului invocat raportat

la textul de lege. Mai mult decât atât, in finalul motivării, instanța, în loc

să facă aplicațiunea principiului conform căruia ”acolo unde legea nu distinge,

nimeni nu are voie să distingă”, a apreciat că, chiar dacă reclamantul nu se

încadrează în prevederile art. 2 din lege, oricum poate face obiectul acestor

verificări. Or, a precizat recurentul că el a solicitat instanței să constate

că nu se încadrează în acest articol de lege ca funcție deținută iar nu ca

persoană asupra căreia se pot efectua verificări conform prevederilor legale.

Pe de altă parte,

reclamantul a arătat că prin hotărârea atacată i s-a imputat faptul că nu a

contestat veridicitatea documentelor care au stat la baza emiterii Deciziei nr.

3583 din 11 decembrie 2002 și că nu a invocat faptul că ar fi fost modificate

de către pârât. Or, în condițiile în care reclamantul nu a fost citat, nu a

fost audiat și nici nu i s-a prezentat materialul probator, acesta nici nu avea

cum să le conteste sau să invoce că ar fi false. Nu a înțeles recurentul de ce

nici măcar instanța de fond nu i-a dat posibilitatea să-și exprime punctul de

vedere pe materialul probator, nu i-a dat posibilitatea să depună probe în

apărare, dar s-a grăbit să interpreteze în mod greșit actul juridic în sensul

în care activitățile desfășurate au fost catalogate ca fiind de poliție

politică.

dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.

A învederat

reclamantul că prin hotărârea atacată prima instanță nu s-a pronunțat asupra

nulității absolute a Deciziei nr. 3585/2007 pronunțată de C.N.S.A.S. sub

imperiul Legii nr. 187/1999 declarată neconstituțională prin Decizia Curții

Constituționale nr. 51 din 31 ianuarie 2008. Faptul că prin O.U.G. nr. 24/2008

legiuitorul a dat în competența instanțelor de contencios administrativ

soluționarea cauzelor aflate pe rolul instanțelor civile și a statuat că

acestea puteau continua judecata potrivit prevederilor acesteia examinând cauza

sub toate aspectele nu este de natură a elimina cercetarea deciziilor

contestate de reclamant sub aspectul nulității absolute din moment ce acestea

fuseseră emise în baza unei norme căreia i se constatase deja caracterul neconstituțional,

efectul ”ex nunc” al soluțiilor Curții Constituționale nefiind încălcat.

A mai susținut

recurentul că nici modificările aduse O.U.G. nr. 24/2008 prin Legea nr. 293/2008

nu exclude posibilitatea cenzurării cauzelor din punctul de vedere al nulității

absolute al deciziilor date sub imperiul legii neconstituționale deoarece,

odată cu reschimbarea competenței instanțelor de judecată în soluționarea

cauzelor aflate pe rol, legiuitorul a făcut precizarea că se va continua

judecarea cauzelor cu luarea în considerare a probelor admise și a actelor

procesuale efectuate, permițându-le astfel să se pronunțe nu numai pe fondul

cauzei dar și pe excepțiile de nulitatea absolută. În consecință, reclamantul a

relevat că este complet nelegal ca, din cauza nereglementării exprese a

situațiilor tranzitorii, instanțele să pronunțe hotărâri diferite în cazuri

identice și contrare C.E.D.O.

A mai susținut

reclamantul că instanța de fond i-a respins contestația formulată împotriva

Deciziei nr. 3585 din 11 octombrie 2007 fără a analiza fondul cauzei în sensul

de a constata că aceasta este lovită de nulitate absolută în conformitate cu

prevederile art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului ratificată

de România prin Legea nr. 30/1994, din următoarele considerente:

Au fost nesocotite

prevederile convenționale citate mai sus deoarece același organ, respectiv C.C.N.S.A.S.

a adoptat atât Decizia nr. 3583 din 11 octombrie 2007 prin care s-a stabilit că

reclamantul a fost agent al poliției politice dar și Decizia nr. 7078 din 20

decembrie 2007 prin care a fost respinsă contestația recurentului. Or, cum

între organul care a efectuat ancheta administrativă și a stabilit calitatea și

organul care a soluționat contestația există o identitate perfectă, este

evident că, potrivit practicii C.E.D.O., a avut loc o încălcare a prevederilor art.

6 din Convenție. În situația în care aceeași membri ai unei autorități exercită

succesiv și în privința acelorași decizii, ambele competențe, respectiv cea de

decizie și cea de examinare a legalității, are loc o confuzie a funcțiilor în

gândirea membrilor componenți ai C.C.N.S.A.S., care conduce la decizii greșite.

Prin urmare, s-a opinat că exercitarea succesivă de către același organ a

ambelor competențe a condus indubitabil la imparțialitatea structurală a

instituției și astfel la respingerea contestației reclamantului.

Reclamantul a mai

relevat că modul de compunere a C.C.N.S.A.S., respectiv din membri numiți de

președinție, de primul ministru, de parlament și de partidele politice, inspiră

neîncredere în imparțialitatea judecăților și în justețea soluțiilor date

într-o societate liberă și democratică. Pe de altă parte, reclamantul a mai

susținut că faptul că din C.C.N.S.A.S. au făcut parte persoane care au avut de

suferit de pe urma măsurilor luate de securitate a afectat în mod serios

independența acestor membri față de instituția judecătoare și de propria

conștiință profesională. De asemenea, a mai precizat recurentul că deciziile

contestate sunt lovite de nulitate absolută și pentru faptul că componența

Colegiului nu a fost stabilită legal, iar lucrările acestuia s-au efectuat cu

membri care nu îndeplineau condițiile imperative prevăzute de lege în sensul că

A.N.I., prin actul de constatare emis în data de 3 februarie 2010, a făcut publică

starea de incompatibilitate în care s-a aflat M.D., membru C.N.S.A.S. începând

cu data de 27 martie 2006.

În ceea ce privește

motivarea pe fondul pricinii, recurentul a socotit că hotărârea atacată este

nefondată și neîntemeiată, pentru următoarele argumente:

Instanța de fond în

mod greșit a apreciat că pentru reținerea calității de agent al poliției

politice comuniste nu are nicio relevanță faptul că instituția angajatoare era

înființată și funcționa în conformitate cu prevederile legale la acea dată

fiind suficientă calitatea de lucrător operativ în această instituție. Per a

contrario, nu are nicio relevanță dacă, angajat fiind, nu ai desfășurat

activități de natura poliției politice pentru că simplul fapt al calității de

angajat o atrage după sine și pe cea de agent, acest lucru dovedind faptul că

instanța nu s-a aplecat asupra dovedirii eventualelor elemente de poliție

politică ci asupra apartenenței față de o instituție.

Tot nefondată a fost

considerată și motivarea instanței dată pe capătul de apărare dovedit și

conform căruia reclamantul nu a deținut funcții de conducere în partid sau în

securitate care să-i fi conferit puterea de decizie necesară încălcării

drepturilor și libertăților cetățenilor. Or, prima instanță trebuia să facă

diferența între atribuțiunea de a aviza o cerere de plecare în străinătate și

aceea de a aproba sau respinge o plecare în străinătate; cu sau fără aviz,

persoanele cu funcții de răspundere aprobau sau respingeau plecările în

străinătate, simplul fapt al avizării neputând fi catalogat ca acțiune de

poliție politică, în condițiile în care Serviciul pașapoarte era cel care

propunea admiterea sau respingerea cererii de plecare în străinătate. Instanța

de fond a lăsat să se înțeleagă că avizarea este sinonimă aprobării sau respingerii,

fapte care nu erau in competența reclamantului și de care nu se face vinovat în

contextul în care persoana în cauză a primit aprobarea și a plecat în

străinătate din anul 1996.

Instanța în mod

greșit a reținut faptul că verificarea persoanelor care plecau în interes de

serviciu în străinătate și cu precădere în țările arabe unde se intensificau

activitățile teroriste erau de natură să afecteze în vreun fel drepturile la

libertatea de exprimare ori libertatea opiniilor persoanelor astfel cum se încearcă

a se interpreta prin decizia atacată. Faptul efectuării de verificări nu poate

fi culpabil ci numai eventualele măsuri abuzive care s-ar fi întreprins în urma

derulării lor. Ori, cum C.N.S.A.S. nu a putut face dovada contrarie, rezultă că

nu-i pot fi imputate reclamantului fapte care să susțină că a restrâns în vreun

fel drepturile și libertățile cetățenilor mai ales în contextul în care

activitatea cu caracter antiterorist nu este compatibilă cu cea de poliție

politică.

A mai arătat

reclamantul că cu toate că instanța a statuat că nu a dispus în niciun fel și

niciodată măsuri de natură penală, de anchetă penală sau oricare altele cu

caracter represiv, cu vădită rea intenție a apreciat însă, în mod tendențios și

nedovedit, că s-ar fi putut lua astfel de măsuri de către unele structuri și

instituții cu caracter represiv. Ori, prin aceasta, instanța nu a făcut altceva

decât să recunoască că recurentul nu a desfășurat activități de poliție

politică ori altele cu caracter represiv.

Recurentul a mai

învederat că nu a existat nicio persoană care să fi fost afectată pe nedrept ca

urmare a activității sale de ofițer de informații. Avertizarea, ca măsură cu

caracter preventiv luată în cazul unor persoane care încălcau legea, astfel cum

s-a inserat în deciziile atacate, nu aveau un caracter punitiv și s-a datorat

caracterului preventiv al activității acestei instituții instituit cu precădere

după anul 1978. Verificările informative care se efectuau în virtutea

atribuțiunilor de serviciu nu erau de natură să afecteze sau să aducă în vreun

fel atingere drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor, numai

poate eventualele măsuri abuzive întreprinse în urma acestor verificări, ceea

ce este exclus în litigiu.

În fine, reclamantul

a susținut că deține foarte multe înscrisuri și documente în probațiune iar

judecătorul fondului nu i-a respectat dreptul la apărare și nu i-a acordat

posibilitatea de a le administra în vederea desfășurării unei judecăți drepte

și echitabile.

Intimații C.C.N.S.A.S.

și C.N.S.A.S. nu au depus la dosar întâmpinare.

În cauză a formulat

cerere de intervenție în interesul intimaților C.C.N.S.A.S. și C.N.S.A.S., U.A.,

care a fost admisă în principiu, prin încheierea de ședință din data de 15

iunie 2012.

Recurentul P.N., prin

întâmpinare depusă la dosar pentru termenul de judecată din 5 octombrie 2012, a

solicitat respingerea ca neîntemeiată a cererii de intervenție formulată de

intervenientul U.A., pentru următoarele considerente: - cererea de intervenție

este formulată de o persoană lipsită de interes procesual; - intervenientul nu

invocă nici un fel de vătămare pe care ar fi suferit-o în urma măsurilor

întreprinse de fosta securitate; - cererea de intervenție este străină cauzei

aflate pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție; - conținutul cererii de

intervenție este pertinent numai din punctul de vedere al faptului că dovedește

fără putință de tăgadă că reclamantul nu a desfășurat activități de poliție

politică.

Recursul declarat de

P.N. împotriva Sentinței civile nr. 3989 din data de 6 iunie 2011 pronunțată de

Curtea de Apel București, secția a VIII- a de contencios administrativ și

fiscal, este fondat și va fi admis, cu consecința casării hotărârii atacate și

a trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, pentru considerentele

ce se vor arăta în cele ce urmează.

Calea extraordinară

de atac a recursului se poate exercita, printre altele, potrivit art. 304

punctul 5 C. proc. civ., atunci „când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat

formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2)”.

Art. 105 alin. (2) C. proc. civ. prevede, textual, că „Actele îndeplinite cu

neobservarea formelor legale sau de un funcționar necompetent se vor declara

nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părții o vătămare ce nu se poate

înlătura decât prin anularea lor. În cazul nulităților prevăzute anume de lege,

vătămarea se presupune până la dovada contrarie”.

În mod evident,

textul art. 105 alin. (2) C. proc. civ. instituie regimul de drept comun în

materia nulității actelor de procedură civilă, și el are în vedere două ipoteze

distincte de nulitate, una constând în nesocotirea formelor legale (adică, în

sens generic, cu încălcarea regulilor de desfășurare a procesului civil,

indiferent dacă aceste forme privesc elementele exterioare ale actului,

extrinseci sau pe cele interioare, intrinseci, precum și indiferent dacă

respectivele norme sunt reglementate prin dispoziții imperative sau

dispozitive, prin norme onerative sau prohibitive) și cealaltă în întocmirea

actului de procedură de către un funcționar necompetent. În ambele situații,

nulitatea nu operează în mod automat, ci numai în măsura în care s-a produs

părții o vătămare care nu poate fi înlăturată în alt mod: astfel, ori de câte

ori vătămarea nu există sau se poate înlătura, nulitatea nu va opera, chiar

dacă este invocată pe calea recursului, iar dacă s-au încălcat însă reguli de

procedură, și condițiile stabilite de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. sunt

întrunite, nulitatea va putea fi invocată în fața instanței de recurs.

Sfera de aplicație a

motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. cuprinde cele mai

variate neregularități de ordin procedural (în afara celor avute în vedere de art.

304 pct. 1 și 4 din același cod, cu alte cuvinte în afară de greșita

alcătuire a instanței, de nerespectarea principiului continuității, de

necompetența instanței, de depășirea atribuțiilor puterii judecătorești),

precum și încălcarea unor principii fundamentale ale procesului civil (altele

decât cele care prezintă incidență în contextul celorlalte motive de recurs

indicate de art. 304 C. proc. civ.).

Indiscutabil, în

procesul civil părțile au posibilitatea legală de a participa în mod activ la

desfășurarea judecății, atât prin susținerea și dovedirea drepturilor proprii, cât

și prin dreptul de a combate susținerile părții potrivnice și de a-și exprima

poziția față de măsurile pe care instanța le dispune. Nerespectarea dreptului

la apărare, drept fundamental al procesului civil (și care rezidă în asigurarea

posibilității pentru părțile litigiului de a fi reprezentate sau, după caz,

asistate în condițiile legii, de a lua cunoștință de cuprinsul dosarului, de a

propune probe, de a-și face apărări, de a-și prezenta susținerile atât în scris

cât și oral, și de a exercita căile legale de atac, în condițiile reglementate

de lege), este sancționată cu nulitatea hotărârii. Noțiunea de „proces

echitabil” presupune, prin urmare, respectarea și a principiului dreptului la

apărare, iar judecătorul are îndatorirea să asigure respectarea și să respecte

el însuși principiile fundamentale ale procesului civil, sub sancțiunile

prevăzute de lege.

Se constată, în

litigiu, că documentația care a stat la baza emiterii Deciziei nr. 3583 din

data de 11 octombrie 2007 (prin care s-a decis că reclamantul Paraschiv Nicolae

a fost agent al poliției politice comuniste) și a Deciziei nr. 7078 din data de

20 decembrie 2007 (prin care a fost respinsă contestația reclamantului și a

fost menținută Decizia nr. 3583 din 11 octombrie 2007), ambele emise de C.C.N.S.A.S.,

a fost depusă la dosarul cauzei numai pentru termenul de judecată din data de

23 mai 2011 (la care recurentul nu a fost prezent, nici personal și nici prin

reprezentant convențional), fiind comunicată reclamantului la data de 30 mai

2011, odată cu citația pentru termenul de judecată din 6 iunie 2011, când s-a

pronunțat hotărârea recurată.

Cererea reclamantului

P.N., formulată la data de 3 iunie 2011, prin care s-a solicitat acordarea unui

nou termen de judecată, în vederea angajării unui avocat și pentru pregătirea

apărării, a fost respinsă – prin preambulul Sentinței civile nr. 3989 din data

de 6 iunie 2011 - ca neîntemeiată (fără a se proceda însă la arătarea motivelor

de fapt și de drept care au stat la baza acestei dispoziții a instanței de

fond), iar această soluție a condus la imposibilitatea pentru recurent de a

propune eventuale dovezi în susținerea pretențiilor sale și de a participa la

formularea, oral și/sau scris, a concluziilor cu ocazia soluționării fondului

cauzei.

Or, procedând în această

manieră, prin raportare la circumstanțele mai sus descrise, prima instanță a

nesocotit dreptul reclamantului de a beneficia în mod plenar și efectiv de

dreptul la apărare, și a încălcat, în consecință, dreptul recurentului la un

proces echitabil, în sensul prevăzut de art. 21 alin. (3) din Constituția

României și de art. 6 parag. 1 din C.E.D.O.

În consecință, cum

prin hotărârea dată de judecătorul fondului s-a produs reclamantului o vătămare

procesuală care nu poate fi înlăturată în alt mod decât prin anularea acestui

act procedural civil, urmată de reluarea judecății în fața primei instanțe cu

asigurarea respectării principiului dreptului la apărare, se va dispune, în

temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului

administrativ, cu modificările și completările ulterioare, precum și a

dispozițiilor art. 312 alin. (1) și (3) și art. 313 C. proc. civ.,

admiterea recursului declarat de P.N. împotriva sentinței civile nr. 3989 din

data de 6 iunie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII- a

de contencios administrativ și fiscal, casarea hotărârii atacate și trimiterea

cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Instanța de fond, cum

dispune expres art. 315 alin. (3) C. proc. civ., va rejudeca litigiul din nou,

ținând seama de toate motivele invocate de reclamant prin acțiune și de

celelalte motive de recurs de care s-a prevalat recurentul întemeiate pe

dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. și a căror examinare a

devenit inutilă, prin raportare la soluția dispusă prin prezenta decizie, de

casare totală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de P.N. împotriva Sentinței civile nr. 3989 din 6 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința

atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 16 noiembrie 2012