ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4836/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată sub nr. 222/64/2008 la Curtea de Apel Brașov, reclamantul P.N. a solicitat ca prin hotărâre, dată în contradictoriu cu pârâții C.C.N.S.A.S. și C.N.S.A.S., să se constate nulitatea absolută a Deciziilor nr. 7078 din 20 decembrie 2007 și nr. 3583 din data de 11 octombrie 2007 emise de C.C.N.S.A.S. și să se dispună, pe fond, anularea deciziilor contestate ca nelegale și netemeinice. Prin Sentința civilă nr. 2/F din data de 21 aprilie 2008 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, s-a admis excepția necompetenței materiale a curții de apel și s-a dispus declinarea competenței de soluționare a litigiului în favoarea Curții de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal.

Recursul declarat de reclamantul P.N. împotriva acestei sentințe a fost admis prin Decizia nr. 6982 din data de 25 iunie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, dispunându-se în consecință casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre competentă soluționare Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal. Prin Sentința civilă nr. 3989 din data de 6 iunie 2011 Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a respins ca neîntemeiată acțiunea reclamantului P.N.. S-a învederat, în considerentele hotărârii pronunțate, că motivul de nulitate privind faptul că numai persoanele care candidează sau ocupă o demnitate sau o funcție prevăzută de art. 2 din Legea nr. 187/1999 puteau face obiectul unei astfel de verificări din partea C.N.S.A.S.

nu este întemeiat având în vedere că potrivit art. 5 alin. (1) și (2) din acest act normativ prin poliție politică se înțelege toate acele activități ale securității statului sau ale altor structuri și instituții cu caracter represiv, care au vizat instaurarea și menținerea puterii totalitar comuniste, precum și suprimarea sau îngrădirea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, fiind agent al poliției politice comuniste orice persoană care, având calitatea de lucrător operativ al organelor de securitate sau de miliție, inclusiv ofițer acoperit, în perioada 1945 – 1989, a desfășurat activități de poliție politică în sensul legii. Împrejurarea că C.N.S.A.S.

urma a efectua verificarea cu privire la persoanele menționate în art. 2 din Legea nr. 187/1999 iar nu și pentru alte persoane nu poate fi reținută ca motiv de nelegalitate a actelor atacate, având în vedere că legea nu exclude prin modul de definire a calității de agent al poliției politice persoanele care nu pot fi încadrate în art. 2. Mai mult, a constatat judecătorul fondului că instanța nu poate verifica împrejurarea excluderii reclamantului din ipotezele reglementate de art. 2 din Legea nr. 187/1999. Cu referire la pretinsele încălcări ale art. 15 din Legea nr. 187/1999, instanța de fond a reținut că aceste susțineri sunt nefondate, reclamantul având posibilitatea de a formula în termen contestație împotriva Deciziei nr. 3583 din 11 octombrie 2007 în cadrul căreia a invocat necitarea și nerespectarea termenului de 90 de zile prevăzut de art. 15 alin. (7) din Legea nr. 187/1999, aceleași susțineri fiind reiterate și în fața instanței.

Prin faptul formulării în termen a contestației administrative a fost complinită sancțiunea nulității deciziei inițiale, iar nerespectarea termenului de efectuare și finalizare a verificărilor prevăzute de art. 15 alin. (7) din Legea nr. 187/1999 nu poate fi considerat motiv de nelegalitate a deciziei inițiale, având natura unui termen de recomandare, încălcarea acestuia conducând eventual la aplicarea unei sancțiuni disciplinare. Susținerile privind încălcarea dreptului la apărare concretizate în omisiunea pârâților de a proceda la citarea reclamantului și de a-i permite acestuia să își susțină apărarea, precum și de a avea acces la documentele care au stat la baza verificării au fost apreciate ca fiind neîntemeiate, având în vedere că la filele 19 – 20 există dovada citării reclamantului pentru data de 13 decembrie 2007 ora 12,00 la sediul pârâtului în vederea susținerii contestației administrative.

Or, data primirii prin poștă a citației fiind 13 decembrie 2007, reclamantul avea posibilitatea de a expedia prin mijloace electronice susținerile sale sau eventual solicita o amânare a dezbaterilor pentru o imposibilitate de prezentare. Dealtfel, s-a arătat, reclamantul nu a contestat veridicitatea documentelor care au stat la baza emiterii Deciziei nr. 3583 din 11 octombrie 2007 nici în fața instanței, astfel încât susținerea privind necesitatea cunoașterii acestora în fața C.N.S.A.S. nu poate fi primită. Împrejurarea că pârâții aveau obligația comunicării către reclamant a deciziei prin care i-a fost respinsă contestația în termen de 15 zile de la data emiterii acesteia nu poate constitui un motiv de nelegalitate a acesteia, o atare împrejurare determinând exclusiv momentul începerii curgerii termenului pentru contestarea deciziei în fața instanței de judecată.

Curtea de apel a apreciat ca neîntemeiată și susținerea privind lipsirea reclamantului de dreptul de a fi asistat de un apărător pe parcursul verificărilor și a soluționării contestației administrative, având în vedere că de acest drept a avut posibilitatea de a beneficia în fața unei instanțe independente în sensul art. 6 din C.E.D.O. investită cu soluționarea acțiunii. Faptul că documentele care au stat la baza adoptării deciziilor atacate se află în deținerea pârâtului C.N.S.A.S. nu poate conduce la reținerea unei lipse de corectitudine din partea acestuia în soluționarea contestației reclamantului, având în vedere că aceste documente nu au fost contestate ca fiind modificate de către pârât, acesta aflându-se exclusiv în detenția acestora, fiind întocmite de către alte autorități la o dată anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 187/1999.

În privința criticilor pe fondul cauzei, prima instanță a constatat că și acestea sunt neîntemeiate, din următoarele motive.

Astfel, dispozițiile art. 5 din Legea nr. 187/1999 în vigoare la data pronunțării actelor atacate nu prevedeau ca și condiție pentru reținerea calității de agent al poliției politice comuniste împrejurarea ca instituția angajatoare să fie sau nu înființată în conformitate cu dispozițiile legale în vigoare la data respectivă, nefiind instituită prezumția unei răspunderi morală și colectivă, ci exclusiv constatarea existenței unei categorii de persoane care având calitatea de lucrător operativ al organelor de securitate sau de miliție, inclusiv ofițer acoperit, în perioada 1945 – 1989, a desfășurat activități de poliție politică, respectiv toate acele activități ale securității statului sau ale altor structuri și instituții cu caracter represiv, care au vizat instaurarea și menținerea puterii totalitar comuniste, precum și suprimarea sau îngrădirea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.

Nefondată a fost considerată și susținerea în sensul că reclamantul nu a deținut funcții de conducere în partid, că nu ar fi avut putere de decizie și nu ar fi luat hotărâri care să vizeze drepturile și libertățile cetățenilor, deoarece pentru aceste categorii de persoane a fost reglementată ipoteza prevăzută de art. 5 alin. (4) din Legea nr. 187/1999, respectiv faptul că ”sunt asimilați colaboratorilor prevăzuți la alin. (3) persoanele care, având competențe decizionale, juridice ori politice, au luat decizii, la nivel central sau local, cu privire la activități de poliție politică ale securității statului ori cu privire la activitatea altor structuri de represiune ale regimului totalitar comunist”.

Nici susținerea referitoare la existența unei neconcordanțe între motivarea în fapt și hotărârile C.N.S.A.S.

nu a fost reținută de judecătorul fondului, statuându-se, prin raportare la ansamblul probatoriu, că împrejurarea că reclamantul nu a dispus măsuri cu caracter penal sau de anchetă penală nu poate conduce la nelegalitatea actelor atacate, în condițiile în care (față de prevederile art. 5 alin. (1) și (2) din Legea nr. 187/1999) nu este necesară pentru reținerea calității de agent al poliției politice comuniste și luarea unor astfel de măsuri și exclusiv acele activități ale securității statului sau ale altor structuri și instituții cu caracter represiv, care au vizat instaurarea și menținerea puterii totalitar comuniste, precum și suprimarea sau îngrădirea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, fiind notoriu că urmare a acestor măsuri luate de către agenții fostei securități erau luate măsuri sancționatorii cu caracter penal sau cel puțin administrativ în privința persoanelor care au făcut obiectul unor astfel de măsuri.

În fine, instanța de fond a precizat că este nefondată și susținerea reclamantului privind o pretinsă incompatibilitate a membrilor care au pronunțat Decizia nr. 3583 din 11 octombrie 2007, precum și decizia de soluționare a contestației, având în vedere, pe de o parte, că nu era prevăzută în Legea nr. 187/1999 condiția obligativității soluționării contestației de către alte persoane, și, pe de altă parte, că reclamantul a avut posibilitatea de a-i fi analizată contestația de către o instanță independentă. Împotriva Sentinței civile nr. 3989 din data de 6 iunie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs în termen legal reclamantul P.N., prin care s-a solicitat admiterea căii extraordinare de atac și casarea hotărârii atacate, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Reclamantul și-a întemeiat cererea de recurs pe prevederile art. 304 pct. 5, 7, 8 și 9 C. proc. civ., după cum urmează: 1. Hotărârea a fost dată prin încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. S-a învederat, sub acest aspect, în primul rând, că prin acțiunea în contencios administrativ formulată reclamantul a invocat și a făcut dovada că Decizia nr. 3583 din 11 octombrie 2007, atacată în litigiu, a fost dată cu încălcarea flagrantă a elementarului drept la apărare, reclamantul nu numai că nu a fost audiat dar nici măcar nu a fost citat, ceea ce reprezintă o încălcare flagrantă a legii care atrage după sine nulitatea absolută.

Recurentul a mai arătat că, mai mult decât atât, inclusiv după formularea și depunerea contestației împotriva Deciziei nr. 3583 din data de 11 octombrie 2007 nu a fost legal citat conform prevederilor art. 16 alin. (3) din Legea nr. 187/1999, în condițiile în care pentru data de 13 decembrie 2007 ora 12,00 C.N.S.A.S. București a expediat pretinsa citație în data de 11 decembrie 2007, aceasta a fost francată de Poșta Brașov în data de 13 decembrie 2007 și apoi a fost depusă în cutia poștală în data de 17 decembrie 2007. Or, față de această situație evidentă, Curtea de Apel București, în loc să constate nelegalitatea citării și neacordarea cu rea intenție a dreptului elementar la apărare, a motivat, total nefundamentat, că reclamantul ar fi avut la îndemână posibilitatea de a expedia prin mijloace electronice susținerile sau eventual de a solicita o amânare a dezbaterilor pentru imposibilitatea de prezentare.

În aceeași ordine de idei, reclamantul a precizat că pentru termenul de judecată din data de 6 iunie 2011 a fost citat la Curtea de Apel București, în data de 3 iunie 2011, deci sub termenul de 5 zile prevăzut de lege, astfel că citarea este lovită de nulitate deoarece s-a făcut prin înfrângerea și sub sancțiunea prevederilor art. 89 și 105 alin. (2) C. proc. civ. Deși nelegal citat și solicitând prin fax și prin adresă un termen pentru angajarea unui apărător, curtea de apel a respins cererea și a preferat să rămână în pronunțare fără a-i da posibilitatea recurentului să se apere și să propună probele pe baza cărora să se procedeze la o judecată justă și dreaptă. 2. Motivele pe care se sprijină hotărârea sunt, după caz, ori contradictorii ori străine de natura pricinii.

Instanța de fond, s-a arătat, a reținut ca nefondate solicitările reclamantului de a constata încălcarea cu rea credință a prevederilor art. 15 din Legea nr. 187/1999 pe simplul motiv că a avut posibilitatea de a formula în termen contestația împotriva Deciziei nr. 3583 din 11 octombrie 2007, deși recurentul a susținut cu tărie că nu a fost citat absolut deloc exact în faza cercetărilor administrative când putea și trebuia să-și susțină nevinovăția și punctele de vedere în apărare. Mai mult decât atât, pentru ca hotărârea atacată să fie total nelegală, instanța de fond a mai reținut și faptul că formularea în termen a contestației împotriva Deciziei nr. 3583 din 11 octombrie 2007 a complinit sancțiunea nulității deciziei contestate pe motive de necitare și de neacordare a dreptului la apărare.

3. Instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia. Recurentul a susținut că motivul de nulitate invocat prin acțiunea introductivă privind faptul că nu se încadrează în categoria persoanelor care ocupă una din funcțiile prevăzute de art. 2 din Legea nr. 187/1999 a fost respins prin schimbarea naturii și înțelesului acestui text de lege, instanța formulând o cu totul altă motivare, mai la îndemână, în sensul s-a rezumat a face precizări asupra noțiunii de poliție politică, în loc să clarifice veridicitatea motivului invocat raportat la textul de lege. Mai mult decât atât, in finalul motivării, instanța, în loc să facă aplicațiunea principiului conform căruia ”acolo unde legea nu distinge, nimeni nu are voie să distingă”, a apreciat că, chiar dacă reclamantul nu se încadrează în prevederile art. 2 din lege, oricum poate face obiectul acestor verificări.

Or, a precizat recurentul că el a solicitat instanței să constate că nu se încadrează în acest articol de lege ca funcție deținută iar nu ca persoană asupra căreia se pot efectua verificări conform prevederilor legale. Pe de altă parte, reclamantul a arătat că prin hotărârea atacată i s-a imputat faptul că nu a contestat veridicitatea documentelor care au stat la baza emiterii Deciziei nr. 3583 din 11 decembrie 2002 și că nu a invocat faptul că ar fi fost modificate de către pârât. Or, în condițiile în care reclamantul nu a fost citat, nu a fost audiat și nici nu i s-a prezentat materialul probator, acesta nici nu avea cum să le conteste sau să invoce că ar fi false.

Nu a înțeles recurentul de ce nici măcar instanța de fond nu i-a dat posibilitatea să-și exprime punctul de vedere pe materialul probator, nu i-a dat posibilitatea să depună probe în apărare, dar s-a grăbit să interpreteze în mod greșit actul juridic în sensul în care activitățile desfășurate au fost catalogate ca fiind de poliție politică. 3. Hotărârea a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii. A învederat reclamantul că prin hotărârea atacată prima instanță nu s-a pronunțat asupra nulității absolute a Deciziei nr. 3585/2007 pronunțată de C.N.S.A.S. sub imperiul Legii nr. 187/1999 declarată neconstituțională prin Decizia Curții Constituționale nr. 51 din 31 ianuarie 2008. Faptul că prin O.U.G.

nr. 24/2008 legiuitorul a dat în competența instanțelor de contencios administrativ soluționarea cauzelor aflate pe rolul instanțelor civile și a statuat că acestea puteau continua judecata potrivit prevederilor acesteia examinând cauza sub toate aspectele nu este de natură a elimina cercetarea deciziilor contestate de reclamant sub aspectul nulității absolute din moment ce acestea fuseseră emise în baza unei norme căreia i se constatase deja caracterul neconstituțional, efectul ”ex nunc” al soluțiilor Curții Constituționale nefiind încălcat. A mai susținut recurentul că nici modificările aduse O.U.G.

nr. 24/2008 prin Legea nr. 293/2008 nu exclude posibilitatea cenzurării cauzelor din punctul de vedere al nulității absolute al deciziilor date sub imperiul legii neconstituționale deoarece, odată cu reschimbarea competenței instanțelor de judecată în soluționarea cauzelor aflate pe rol, legiuitorul a făcut precizarea că se va continua judecarea cauzelor cu luarea în considerare a probelor admise și a actelor procesuale efectuate, permițându-le astfel să se pronunțe nu numai pe fondul cauzei dar și pe excepțiile de nulitatea absolută. În consecință, reclamantul a relevat că este complet nelegal ca, din cauza nereglementării exprese a situațiilor tranzitorii, instanțele să pronunțe hotărâri diferite în cazuri identice și contrare C.E.D.O.

A mai susținut reclamantul că instanța de fond i-a respins contestația formulată împotriva Deciziei nr. 3585 din 11 octombrie 2007 fără a analiza fondul cauzei în sensul de a constata că aceasta este lovită de nulitate absolută în conformitate cu prevederile art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului ratificată de România prin Legea nr. 30/1994, din următoarele considerente: Au fost nesocotite prevederile convenționale citate mai sus deoarece același organ, respectiv C.C.N.S.A.S. a adoptat atât Decizia nr. 3583 din 11 octombrie 2007 prin care s-a stabilit că reclamantul a fost agent al poliției politice dar și Decizia nr. 7078 din 20 decembrie 2007 prin care a fost respinsă contestația recurentului.

Or, cum între organul care a efectuat ancheta administrativă și a stabilit calitatea și organul care a soluționat contestația există o identitate perfectă, este evident că, potrivit practicii C.E.D.O., a avut loc o încălcare a prevederilor art. 6 din Convenție. În situația în care aceeași membri ai unei autorități exercită succesiv și în privința acelorași decizii, ambele competențe, respectiv cea de decizie și cea de examinare a legalității, are loc o confuzie a funcțiilor în gândirea membrilor componenți ai C.C.N.S.A.S., care conduce la decizii greșite. Prin urmare, s-a opinat că exercitarea succesivă de către același organ a ambelor competențe a condus indubitabil la imparțialitatea structurală a instituției și astfel la respingerea contestației reclamantului.

Reclamantul a mai relevat că modul de compunere a C.C.N.S.A.S., respectiv din membri numiți de președinție, de primul ministru, de parlament și de partidele politice, inspiră neîncredere în imparțialitatea judecăților și în justețea soluțiilor date într-o societate liberă și democratică. Pe de altă parte, reclamantul a mai susținut că faptul că din C.C.N.S.A.S. au făcut parte persoane care au avut de suferit de pe urma măsurilor luate de securitate a afectat în mod serios independența acestor membri față de instituția judecătoare și de propria conștiință profesională.

De asemenea, a mai precizat recurentul că deciziile contestate sunt lovite de nulitate absolută și pentru faptul că componența Colegiului nu a fost stabilită legal, iar lucrările acestuia s-au efectuat cu membri care nu îndeplineau condițiile imperative prevăzute de lege în sensul că A.N.I., prin actul de constatare emis în data de 3 februarie 2010, a făcut publică starea de incompatibilitate în care s-a aflat M.D., membru C.N.S.A.S. începând cu data de 27 martie 2006. În ceea ce privește motivarea pe fondul pricinii, recurentul a socotit că hotărârea atacată este nefondată și neîntemeiată, pentru următoarele argumente: Instanța de fond în mod greșit a apreciat că pentru reținerea calității de agent al poliției politice comuniste nu are nicio relevanță faptul că instituția angajatoare era înființată și funcționa în conformitate cu prevederile legale la acea dată fiind suficientă calitatea de lucrător operativ în această instituție.

Per a contrario, nu are nicio relevanță dacă, angajat fiind, nu ai desfășurat activități de natura poliției politice pentru că simplul fapt al calității de angajat o atrage după sine și pe cea de agent, acest lucru dovedind faptul că instanța nu s-a aplecat asupra dovedirii eventualelor elemente de poliție politică ci asupra apartenenței față de o instituție. Tot nefondată a fost considerată și motivarea instanței dată pe capătul de apărare dovedit și conform căruia reclamantul nu a deținut funcții de conducere în partid sau în securitate care să-i fi conferit puterea de decizie necesară încălcării drepturilor și libertăților cetățenilor.

Or, prima instanță trebuia să facă diferența între atribuțiunea de a aviza o cerere de plecare în străinătate și aceea de a aproba sau respinge o plecare în străinătate; cu sau fără aviz, persoanele cu funcții de răspundere aprobau sau respingeau plecările în străinătate, simplul fapt al avizării neputând fi catalogat ca acțiune de poliție politică, în condițiile în care Serviciul pașapoarte era cel care propunea admiterea sau respingerea cererii de plecare în străinătate.

Instanța de fond a lăsat să se înțeleagă că avizarea este sinonimă aprobării sau respingerii, fapte care nu erau in competența reclamantului și de care nu se face vinovat în contextul în care persoana în cauză a primit aprobarea și a plecat în străinătate din anul 1996. Instanța în mod greșit a reținut faptul că verificarea persoanelor care plecau în interes de serviciu în străinătate și cu precădere în țările arabe unde se intensificau activitățile teroriste erau de natură să afecteze în vreun fel drepturile la libertatea de exprimare ori libertatea opiniilor persoanelor astfel cum se încearcă a se interpreta prin decizia atacată. Faptul efectuării de verificări nu poate fi culpabil ci numai eventualele măsuri abuzive care s-ar fi întreprins în urma derulării lor.

Ori, cum C.N.S.A.S. nu a putut face dovada contrarie, rezultă că nu-i pot fi imputate reclamantului fapte care să susțină că a restrâns în vreun fel drepturile și libertățile cetățenilor mai ales în contextul în care activitatea cu caracter antiterorist nu este compatibilă cu cea de poliție politică. A mai arătat reclamantul că cu toate că instanța a statuat că nu a dispus în niciun fel și niciodată măsuri de natură penală, de anchetă penală sau oricare altele cu caracter represiv, cu vădită rea intenție a apreciat însă, în mod tendențios și nedovedit, că s-ar fi putut lua astfel de măsuri de către unele structuri și instituții cu caracter represiv. Ori, prin aceasta, instanța nu a făcut altceva decât să recunoască că recurentul nu a desfășurat activități de poliție politică ori altele cu caracter represiv.

Recurentul a mai învederat că nu a existat nicio persoană care să fi fost afectată pe nedrept ca urmare a activității sale de ofițer de informații. Avertizarea, ca măsură cu caracter preventiv luată în cazul unor persoane care încălcau legea, astfel cum s-a inserat în deciziile atacate, nu aveau un caracter punitiv și s-a datorat caracterului preventiv al activității acestei instituții instituit cu precădere după anul 1978. Verificările informative care se efectuau în virtutea atribuțiunilor de serviciu nu erau de natură să afecteze sau să aducă în vreun fel atingere drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor, numai poate eventualele măsuri abuzive întreprinse în urma acestor verificări, ceea ce este exclus în litigiu.

În fine, reclamantul a susținut că deține foarte multe înscrisuri și documente în probațiune iar judecătorul fondului nu i-a respectat dreptul la apărare și nu i-a acordat posibilitatea de a le administra în vederea desfășurării unei judecăți drepte și echitabile. Intimații C.C.N.S.A.S. și C.N.S.A.S. nu au depus la dosar întâmpinare. În cauză a formulat cerere de intervenție în interesul intimaților C.C.N.S.A.S.

și C.N.S.A.S., U.A., care a fost admisă în principiu, prin încheierea de ședință din data de 15 iunie 2012. Recurentul P.N., prin întâmpinare depusă la dosar pentru termenul de judecată din 5 octombrie 2012, a solicitat respingerea ca neîntemeiată a cererii de intervenție formulată de intervenientul U.A., pentru următoarele considerente: - cererea de intervenție este formulată de o persoană lipsită de interes procesual; - intervenientul nu invocă nici un fel de vătămare pe care ar fi suferit-o în urma măsurilor întreprinse de fosta securitate; - cererea de intervenție este străină cauzei aflate pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție; - conținutul cererii de intervenție este pertinent numai din punctul de vedere al faptului că dovedește fără putință de tăgadă că reclamantul nu a desfășurat activități de poliție politică.

Recursul declarat de P.N. împotriva Sentinței civile nr. 3989 din data de 6 iunie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII- a de contencios administrativ și fiscal, este fondat și va fi admis, cu consecința casării hotărârii atacate și a trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, pentru considerentele ce se vor arăta în cele ce urmează. Calea extraordinară de atac a recursului se poate exercita, printre altele, potrivit art. 304 punctul 5 C. proc. civ., atunci „când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2)”. Art. 105 alin. (2) C. proc. civ. prevede, textual, că „Actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un funcționar necompetent se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părții o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor.

În cazul nulităților prevăzute anume de lege, vătămarea se presupune până la dovada contrarie”. În mod evident, textul art. 105 alin. (2) C. proc. civ. instituie regimul de drept comun în materia nulității actelor de procedură civilă, și el are în vedere două ipoteze distincte de nulitate, una constând în nesocotirea formelor legale (adică, în sens generic, cu încălcarea regulilor de desfășurare a procesului civil, indiferent dacă aceste forme privesc elementele exterioare ale actului, extrinseci sau pe cele interioare, intrinseci, precum și indiferent dacă respectivele norme sunt reglementate prin dispoziții imperative sau dispozitive, prin norme onerative sau prohibitive) și cealaltă în întocmirea actului de procedură de către un funcționar necompetent.

În ambele situații, nulitatea nu operează în mod automat, ci numai în măsura în care s-a produs părții o vătămare care nu poate fi înlăturată în alt mod: astfel, ori de câte ori vătămarea nu există sau se poate înlătura, nulitatea nu va opera, chiar dacă este invocată pe calea recursului, iar dacă s-au încălcat însă reguli de procedură, și condițiile stabilite de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. sunt întrunite, nulitatea va putea fi invocată în fața instanței de recurs. Sfera de aplicație a motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

cuprinde cele mai variate neregularități de ordin procedural (în afara celor avute în vedere de art. 304 pct. 1 și 4 din același cod, cu alte cuvinte în afară de greșita alcătuire a instanței, de nerespectarea principiului continuității, de necompetența instanței, de depășirea atribuțiilor puterii judecătorești), precum și încălcarea unor principii fundamentale ale procesului civil (altele decât cele care prezintă incidență în contextul celorlalte motive de recurs indicate de art. 304 C. proc. civ.). Indiscutabil, în procesul civil părțile au posibilitatea legală de a participa în mod activ la desfășurarea judecății, atât prin susținerea și dovedirea drepturilor proprii, cât și prin dreptul de a combate susținerile părții potrivnice și de a-și exprima poziția față de măsurile pe care instanța le dispune.

Nerespectarea dreptului la apărare, drept fundamental al procesului civil (și care rezidă în asigurarea posibilității pentru părțile litigiului de a fi reprezentate sau, după caz, asistate în condițiile legii, de a lua cunoștință de cuprinsul dosarului, de a propune probe, de a-și face apărări, de a-și prezenta susținerile atât în scris cât și oral, și de a exercita căile legale de atac, în condițiile reglementate de lege), este sancționată cu nulitatea hotărârii. Noțiunea de „proces echitabil” presupune, prin urmare, respectarea și a principiului dreptului la apărare, iar judecătorul are îndatorirea să asigure respectarea și să respecte el însuși principiile fundamentale ale procesului civil, sub sancțiunile prevăzute de lege.

Se constată, în litigiu, că documentația care a stat la baza emiterii Deciziei nr. 3583 din data de 11 octombrie 2007 (prin care s-a decis că reclamantul Paraschiv Nicolae a fost agent al poliției politice comuniste) și a Deciziei nr. 7078 din data de 20 decembrie 2007 (prin care a fost respinsă contestația reclamantului și a fost menținută Decizia nr. 3583 din 11 octombrie 2007), ambele emise de C.C.N.S.A.S., a fost depusă la dosarul cauzei numai pentru termenul de judecată din data de 23 mai 2011 (la care recurentul nu a fost prezent, nici personal și nici prin reprezentant convențional), fiind comunicată reclamantului la data de 30 mai 2011, odată cu citația pentru termenul de judecată din 6 iunie 2011, când s-a pronunțat hotărârea recurată.

Cererea reclamantului P.N., formulată la data de 3 iunie 2011, prin care s-a solicitat acordarea unui nou termen de judecată, în vederea angajării unui avocat și pentru pregătirea apărării, a fost respinsă – prin preambulul Sentinței civile nr. 3989 din data de 6 iunie 2011 - ca neîntemeiată (fără a se proceda însă la arătarea motivelor de fapt și de drept care au stat la baza acestei dispoziții a instanței de fond), iar această soluție a condus la imposibilitatea pentru recurent de a propune eventuale dovezi în susținerea pretențiilor sale și de a participa la formularea, oral și/sau scris, a concluziilor cu ocazia soluționării fondului cauzei.

Or, procedând în această manieră, prin raportare la circumstanțele mai sus descrise, prima instanță a nesocotit dreptul reclamantului de a beneficia în mod plenar și efectiv de dreptul la apărare, și a încălcat, în consecință, dreptul recurentului la un proces echitabil, în sensul prevăzut de art. 21 alin. (3) din Constituția României și de art. 6 parag. 1 din C.E.D.O. În consecință, cum prin hotărârea dată de judecătorul fondului s-a produs reclamantului o vătămare procesuală care nu poate fi înlăturată în alt mod decât prin anularea acestui act procedural civil, urmată de reluarea judecății în fața primei instanțe cu asigurarea respectării principiului dreptului la apărare, se va dispune, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, precum și a dispozițiilor art. 312 alin. (1) și (3) și art. 313 C. proc.

civ., admiterea recursului declarat de P.N. împotriva sentinței civile nr. 3989 din data de 6 iunie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII- a de contencios administrativ și fiscal, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe. Instanța de fond, cum dispune expres art. 315 alin. (3) C. proc. civ., va rejudeca litigiul din nou, ținând seama de toate motivele invocate de reclamant prin acțiune și de celelalte motive de recurs de care s-a prevalat recurentul întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. și a căror examinare a devenit inutilă, prin raportare la soluția dispusă prin prezenta decizie, de casare totală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de P.N. împotriva Sentinței civile nr. 3989 din 6 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Casează sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 noiembrie 2012