ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1616/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 10 decembrie 2009, reclamantul Serviciul de Protecție și Pază a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâții A.G., A.R.Ș., O.R.A., D.E.M., D.A.A., N.M., D.A.C. și M.F.P., pronunțarea unei hotărâri prin care să se refacă înscrisul dispărut, respectiv cererea de apel formulată de către reclamant la data de 12 mai 2004 împotriva sentinței civile nr. 290/2004 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă. În motivare s-a arătat, în esență, că a formulat apel la data de 12 mai 2004 împotriva sentinței civile nr. 290/2004, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. 5360/2002, cerere ce a fost predată în baza borderoului din 12 mai 2004 către UM X București, iar această instituție a predat-o Tribunalului București, conform borderoului din 14 mai 2004 semnat de Neacșu F. în calitate de persoană împuternicită de tribunal cu primirea corespondenței.

Intimații A.G., A.R.Ș., O.R.A. au formulat note de ședință, prin care au invocat excepția lipsei capacității de folosință a pârâtului D.I., decedat la data de 5 decembrie 2007 și au solicitat respingerea acțiunii ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de capacitatea de folosință. La termenul din 24 iunie 2010 s-a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei N.M., iar tribunalul a rămas în pronunțare atât pe excepțiile invocate, cât și în subsidiar pe fondul cererii. Prin sentința civilă nr. 950 din 24 iunie 2010 Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins, ca neîntemeiate, excepția lipsei capacității de folosință a pârâtului D.I.

și excepția necompetenței materiale a Tribunalului București, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei N.M., a respins acțiunea formulată împotriva pârâtei N.M., ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă și a respins, ca neîntemeiată, cererea de refacere a înscrisului dispărut, formulată de reclamantul Serviciul de Protecție și Pază. Tribunalul a reținut, în ceea ce privește excepția lipsei capacității de folosință a pârâtului D.I., că, prin acțiunea precizatoare formulată de către reclamant, au fost introduși în cauză moștenitorii defunctului D.I. și anume D.E.M., D.A.A., N.M. și D.A.C.

Tribunalul a apreciat că în cauză nu se impune declinarea competenței în favoarea Curții de Apel București, întrucât se solicită refacerea unei cereri de apel, care se pretinde că s-a depus la Tribunalul București și că, la momentul dispariției înscrisului, Curtea de Apel București nu era învestită cu judecarea pricinii și astfel nu poate avea competența să soluționeze prezenta cerere. În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei N.M., tribunalul a avut în vedere faptul că potrivit relațiilor primite de la Uniunea Națională a Notarilor Publici din România și potrivit susținerilor reclamantului, aceasta este fosta concubină a defunctului D.I., ori, în sistemul de drept românesc, concubinul nu are calitate de moștenitor legal, nefăcând parte din niciuna din clasele de moștenitori și totodată, nu există depus la dosarul cauzei nici un testament, din care să rezulte o eventuală calitate de moștenitor testamentar.

Așadar, calitate procesuală pasivă în cauză ca moștenitori ai defunctului D.I. pot avea doar pârâții Dan, în calitate de fii, aceștia făcând parte din clasa I de moștenitori legali. Referitor la excepția de inadmisibilitate a cererii, tribunalul a apreciat, că în realitate, aceasta nu este o veritabilă excepție, ci reprezintă considerații care țin de fondul cauzei, și care atrag respingerea cererii ca neîntemeiată și nicidecum ca inadmisibilă. În ceea ce privește fondul cererii, tribunalul a reținut că prin sentința civilă nr. 290/2004 a Tribunalul București, secția a IV-a civilă, au fost obligați pârâții Serviciul de Protecție și Pază și Ministerul Finanțelor Publice să lase reclamanților (actualii intimați) în deplină proprietate și folosință imobilul format din teren în suprafață de 964, 8 mp, și construcția edificată pe teren - vila Panseluța situat în Predeal, str. N. Bălcescu, nr. 19, județul Brașov.

Prin decizia civilă nr. 3129/2010 pronunțată de Î.C.C.J., secția civilă, în Dosarul nr. 6570/1/2009 a fost casată decizia nr. 317/ A a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, prin care s-a judecat apelul împotriva sentinței nr. 290/2004, astfel încât prezenta cauza este în rejudecare, iar sentința civilă nr. 290/2004 în temeiul căreia s-a început executarea silită nu mai este definitivă conform art. 377 C. proc. civ. Prin adresa din 21 august 2009 Tribunalul București a recunoscut faptul că plicul nr. 432 din 12 mai 2004 a fost predat la data de 14 mai 2004 d-nei grefier M.B. din cadrul Registraturii secției a V-a civilă, dar că nu poate preciza care este situația corespondenței primite și nici nu poate atesta ce conținea respectivul plic.

În raport de această situație de fapt, tribunalul a apreciat că cererea formulată este neîntemeiată, întrucât nu există nici o dovadă certă și pertinentă, în sensul că reclamantul ar fi declarat apel împotriva sentinței civile nr. 290/2004 pronunțată de Tribunalul București secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. 5360/2002. Cererea de refacere înscrisului dispărut este neîntemeiată, întrucât reclamantul nu a depus motive de apel conform art. 287 alin. (2) C. proc. civ. în cadrul Dosarului nr. 2161/2004 al Curții de Apel București, secția a III-a civilă, care a judecat apelului inițial al Ministerul Finanțelor Publice, nu a invocat instanței de apel că ar fi formulat apel sau faptul că lipsește de la dosarul cauzei cererea de apel în condițiile în care actualul reclamant a fost reprezentat la fiecare termen de către consilier juridic.

Potrivit art. 723 C. proc. civ. orice cerere trebuie să fie făcută cu bună-credință, iar părțile trebuie să-și exercite drepturile procedurale cu bună-credință și pentru scopul pentru care au fost recunoscute, ori cererea de refacere a apelului a fost formulată la cca. 6 ani de la pronunțarea sentinței apelate, în condițiile în care în nici un moment reclamantul nu a invocat nici unei instanțe care a judecat căile de atac faptul că a declarat apel și nici nu a depus motive de apel. La prima zi de înfățișare în apelul inițial, reclamantul avea posibilitatea să depună motive de apel, să invoce faptul că a declarat apel, dar acesta nu se regăsește la dosarul cauzei, să invoce o eventuală repunere în termenul de apel, însă în mod uluitor și de neînțeles reclamantul „își aduce aminte” că a formulat apel la 6 ani de la pronunțarea sentinței și după ce litigiul a suferit două cicluri procesuale”.

Distinct de toate aceste considerente, tribunalul a apreciat că înscrisurile depuse și invocate de către reclamant nu pot conduce la admiterea cererii, întrucât nu există nici o dovadă pertinentă că plicul nr. 432 ce ar fi fost predat la 14 mai 2004 unei grefiere din cadrul registraturii secției a V-a Civile, ar fi conținut respectivul apel. În opinia tribunalului, chiar dacă s-ar lua în considerare ca reală pretinsa declarație de apel, aceasta a fost înaintată Secției a V-a civilă, deși dosarul s-a judecat la secția a IV-a civilă și se referă la un apel împotriva unei sentințe pronunțată în Dosarul nr. 3525/2002, deși dosarul în care s-a pronunțat în realitate hotărârea, are nr. 5360/2002.

Împotriva acestei sentințe, a declarat apel reclamantul Serviciul de Protecție și Pază susținând că în mod nelegal instanța a respins cererea sa, reținând că nu ar exista nici o dovadă certă și pertinentă, în sensul că ar fi declarat apel împotriva sentinței civile nr. 290/2004, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. 5360/2002. Susține reclamantul că, așa cum rezultă din cuprinsul exemplarului 2 al cererii de apel, a cărei refacere se solicită, a formulat la 12 mai 2004 cerere de apel în termenul legal împotriva acestei sentințe, cerere semnată de reprezentantul legal al instituției și cu îndeplinirea cerințelor prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 287 alin. 2 C. proc.

civ. Deși în aprecierea temeiniciei cererii formulate are prioritate îndeplinirea strictă a condițiilor impuse de art. 583 și urm., C. proc. civ., tribunalul a analizat pe fond înscrisul, respingând cererea ca neîntemeiată, doar pentru faptul că nu este indicat corect numărul dosarului și secția tribunalului, dând astfel prioritate conținutului înscrisului a cărei refacere se solicită, și nu îndeplinirii condițiilor cerute de textul legal pentru refacerea unui înscris dispărut. Tribunalul București a apreciat, în mod nelegal, că cererea de refacere a înscrisului dispărut este neîntemeiată pe considerentul că nu a depus motive de apel, conform art. 287 alin. (2) C. proc.

civ., în cadrul Dosarului 2161/2004 al Curții de Apel București, secția a III-a civilă, care a judecat apelul inițial al Ministerului Finanțelor Publice, în cadrul căreia nu a invocat instanței de apel că ar fi formulat apel, sau faptul că lipsește de la dosarul cauzei cererea de apel, în condițiile în care, actualul reclamant, a fost reprezentat la fiecare termen de către consilierul juridic. A apreciat că nici unul din motivele invocate de tribunal nu are legătură cu obiectul cererii formulate. Mai mult, tribunalul a apreciat în disprețul textului legal, că cererea de refacere a înscrisului este neîntemeiată, deoarece a fost formulată la circa 6 ani de la pronunțarea sentinței apelate, deși textul legal nu impune vreun termen pentru solicitarea de refacere a înscrisului dispărut.

De asemenea, tribunalul a ignorat numeroasele demersuri întreprinse în vederea identificării cererii de apel dispărută, apreciind că înscrisurile depuse și invocate de parte, nu pot conduce la admiterea cererii, întrucât nu există nici o dovadă pertinentă că plicul nr. 432 ce ar fi fost predat la 14 mai 2004 unei grefiere din cadrul Registraturii Secției a V-a, ar fi conținut respectivul apel. Susține reclamantul că actele depuse, relevă modul de înregistrare și păstrare a documentelor întocmite în anul 2004 și dovedesc faptul că înscrisul cu nr. 432 din 12 mai 2004 a fost trimis la Tribunalul București, secția a V-a civilă, și conține apelul formulat împotriva sentinței civile nr. 290 din 17 martie 2004. Dacă nu era lămurită, instanța de judecată avea obligația, conform art. 583 alin. (2) C. proc.

civ., să dispună scoaterea din registrele instanței a tuturor datelor privitoare la înscrisurile ce se refac, fapt care nu s-a petrecut în cauză. Prin decizia nr. 157/ A din 16 februarie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamant împotriva hotărârii tribunalului. Curtea de apel a reținut următoarele: Potrivit dispozițiilor art. 583 C. proc. civ., dosarele sau înscrisurile privitoare la o pricină în curs de judecată, dispărute în orice chip se pot reface de însăși instanța învestită cu judecarea pricinii. Alin. (2) al aceluiași text prevede că spre acest sfârșit instanța va fixa termen, chiar din oficiu, citând părțile, martorii și experții; va cere copii de pe înscrisurile ce i-au fost trimise de autorități și de care părțile s-au folosit, sau de pe înscrisurile depuse de părți, dispunând totodată să se scoată din registrele instanței toate datele privitoare la înscrisurile ce se refac.

Reclamantul a solicitat, prin cererea formulată la 10 decembrie 2009, refacerea cererii de apel formulată la 12 mai 2004 împotriva sentinței civile nr. 290 din 18 martie 2004 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în cauza cu nr. 5360/2002. Contrar susținerilor reclamantului, instanța învestită cu soluționarea acesteia a întreprins demersurile legale pentru refacerea înscrisului pretins dispărut, concluzionând, pe baza probelor administrate, că nu există nici o dovadă certă și pertinentă în sensul că reclamantul ar fi declarat apel împotriva sentinței civile nr. 290 din 17 martie 2004. Argumentele instanței de fond sunt pertinente și raportate strict la obiectul cererii deduse judecății, ele vizând în mod concret, temeinicia cererii de refacere a înscrisului pretins dispărut.

În sprijinul cererii de refacere a înscrisului dispărut, reclamanta a depus copia anexei 13, reprezentând borderoul nr. 29 din 12 mai 2004, din care rezultă că la acea dată s-a înregistrat, în registrul Serviciului de Protecție și Pază, plicul nr. nr. 432 având ca destinatar Tribunalul București, secția a IV-a civilă. Acest borderou nu cuprinde nici un fel de date de identificare ale documentului ce urma a fi trimis și nu face dovada predării documentului către Tribunalul București. La fila 177 din dosarul Tribunalului București s-a depus copia borderoului din 14 mai 2004, prin care se pretinde de asemenea că s-ar putea face dovada înaintării aceluiași plic purtând nr. 432 către Tribunalul București.

Această filă din registrele interne ale recurentului, are aceleași vicii ca și fila anterioară din 12 mai 2004, în sensul că nu există nici o mențiune privind conținutul plicului, ba mai mult, la destinatar este trecut în mod generic, pe primul rând „Trib-Jude”, fără menționarea expresă a instanței la care se face expediția pentru fiecare act în parte. Din adresa din 10 iunie 2009 a Tribunalul București, rezultă că din verificările efectuate în evidențele Secției a IV-a civilă, s-a constatat că la Dosarul nr. 5360/2002 figurează înregistrat la data de 13 mai 2004, apelul declarat de către Ministerul Finanțelor Publice. Această adresă contrazice susținerile reclamantului, în sensul că instanța nu ar fi cercetat înregistrările făcute în registrele instanței cu privire la înscrisurile ce se refac.

Ba mai mult, instanța a cercetat și actele depuse în celelalte dosare ale părților, aflate pe rolul Tribunalului București, respectiv Dosarul nr. 3525/2002 al Tribunalului București, secția a V-a civilă. Nici copia registrului de evidență a documentelor nesecrete ale recurentului pe anul 2004, nu este relevantă, deoarece mențiunile cuprinse, fac doar dovada înregistrării acestui document în registrele recurentului, dar nu fac dovada predării acestuia la Registratura Tribunalului București.

În acest registru este menționat expres conținutul sumar al documentului ca fiind apel împotriva sentinței civile nr. 290 din 18 martie 2004, dar nu se poate face o legătură între acesta și trimiterea înregistrată sub nr. 432. În aceste condiții, împrejurarea că Tribunalul București a recunoscut printr-o adresă că plicul 432 din 12 mai 2004 a fost predat unui grefier din cadrul Registraturii Secției a V-a, nu este suficientă pentru a determina admiterea unei cereri de refacere a unui înscris pretins dispărut, nefiind făcută dovada înregistrării cererii de apel în registrele instanței.

Argumentele instanței privind faptul că doar apelul declarat de Ministerul Finanțelor Publice a fost judecat de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, și că în acel dosar reclamantul nu a depus motivele de apel, că nu a invocat instanței de apel împrejurarea că apelul său lipsește, deși a fost prezent la fiecare termen prin consilier juridic, nu sunt argumente străine cererii deduse judecății, ci ele au permis instanței o prezumție simplă, pentru respingerea cererii de refacere a înscrisului dispărut. Împotriva susmenționatei hotărâri, a declarat recurs reclamanta Serviciul de Protecție și Pază care, invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a susținut că cele două instanțe au aplicat greșit dispozițiile art. 583 C. proc.

civ., ignorând condițiile limitativ și strict cerute de acest text legal pentru refacerea unui înscris dispărut. Cererea sa a fost greșit analizată, fie prin raportare la conținutul înscrisului a cărui refacere au solicitat-o, fie în raport de împrejurarea că nu a fost dovedită înregistrarea cererii de apel în registrele instanței, chestiune ce nu poate să-i fie, în niciun caz, imputată. Au învederat că recunoașterea funcționarului Tribunalului București însărcinat cu primirea corespondenței, care a confirmat primirea plicului cu nr. 432 la data de 14 mai 2004, conduce cu certitudine la concluzia că plicul a fost primit, dar ulterior a dispărut, fără ca instituția destinatară să poată preciza circuitul și modul său de înregistrare.

A fost criticată, în acest context, opinia instanței care, deși confirmă primirea acestei corespondențe, ce nu a fost înregistrată în evidențele sale, pretinde că nu ar avea nici o vină în dispariția acesteia, considerând ca suficient în același timp, pentru respingerea cererii de refacere a înscrisului dispărut ca neîntemeiată, împrejurarea că nu a fost făcută dovada înregistrării cererii de apel în registrele instanței. Or, în conformitate cu dispozițiile art. 583 C. proc. civ., instanța ar fi fost datoare să analizeze strict condițiile cerute de această normă legală, anume înscrisul să fie privitor la o pricină în curs de judecată și acesta să fi dispărut în orice chip, condiții îndeplinite și dovedite în cauză, motiv pentru care a solicitat admiterea recursului, cu consecința modificării hotărârilor pronunțate în cauză în sensul admiterii cererii de refacere a înscrisului dispărut.

Recursul este fondat. Potrivit art. 583 alin. (1) C. proc. civ., „dosarele sau înscrisurile privitoare la o pricină în curs de judecată, dispărute în orice chip, se pot reface de însăși instanța învestită cu judecarea pricinii”. Legea pretinde, cumulativ, pentru admisibilitatea cererii reglementată de norma evocată, cerința ca pricina la care se referă înscrisul solicitat a fi refăcut, să se afle „în curs de judecată”, iar înscrisul să fi dispărut „în orice chip”. Din actele dosarului, opus soluțiilor pronunțate în cauză până în prezenta etapă procesuală, se constată a fi îndeplinite ambele cerințe pretinse de norma legală invocată drept temei al cererii reclamantei.

Cu privire la cerința ca pricina să se afle în curs de judecată, se constată că, în prezent, consecință a casării deciziei nr. 317/ A din 20 mai 2009 a Curții de Apel București‚ secția a III-a civilă, prin care s-a constatat drept perimat apelul declarat de Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinței nr. 290 din 18 martie 2004 pronunțată de Tribunalul București, cauza se află în rejudecare, pricina ce a fost suspendată în temeiul art. 244 pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea prezentei cauze, sentința primei instanțe nefiind deci definitivă potrivit prescripțiilor art. 377 C. proc. civ. Cât privește cea de a doua cerință, se constată, de asemenea, îndeplinirea sa, pentru motivele: Prin sentința civilă nr. 290 din 18 martie 2004 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în Dosar nr. 5360/2002, a fost admisă acțiunea formulată de reclamanții D.I., A.M., T.A., A.G., A.R.Ș.

în contradictoriu cu pârâții Serviciul de Protecție și Pază și Ministerul Finanțelor, care au fost obligați să le lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul format din teren în suprafață de 964,80 m.p. și construcția edificată pe teren (vila Panseluța) situată în Predeal, str. N.B., județul Brașov. Reclamanta din cauza de față, Serviciul de Protecție și Pază, a susținut că deși a formulat, în termen legal, cerere de apel împotriva susmenționatei hotărâri, cerere care a fost predată Tribunalului București, aceasta nu a ajuns niciodată la dosarul cauzei, instanța de apel pronunțându-se în etapele procesuale anterioare, exclusiv pe declarația de apel formulată de celălalt pârât împotriva aceleiași hotărâri.

A mai învederat că a fost în imposibilitate, la acele momente procesuale, să facă dovada înregistrării apelului la Tribunalul București, prima instanță refuzând să recunoască predarea acestei cereri de către curieratul militar ca și predarea ei de către persoana împuternicită cu efectuarea operațiunilor de înregistrare a corespondenței. Înscrisurile depuse în probațiune de reclamantă, deși au fost reținute de instanțele sesizate cu soluționarea cauzei până la acest moment, au fost considerate nerelevante, cu consecința respingerii cererii ca neîntemeiată, pe considerentul că „nu există nici o dovadă certă și pertinentă” în sensul exercitării pretinsei căi de atac, soluție în sprijinul căreia s-a invocat și pasivitatea aceleiași părți relativ la această conduită procesuală, apreciată drept o prezumție simplă ce converge spre aceeași soluție.

Or, reținând o greșită situație de fapt, cu consecința aplicării greșite a legii (normei) incidente în cauză, instanțele au pronunțat o hotărâre nelegală ce se impune a fi reformată. Astfel, cu borderoul din 12 mai 2004 reclamanta a predat unității de curierat militar X București, plicul cu nr. 432 având ca destinatar Tribunalul București, secția a V-a civilă. Cu borderoul din 14 mai 2004, unitatea de curierat confirmă reclamantei expedierea plicului cu același număr - 432 - având ca destinatar, potrivit mențiunilor de pe acest înscris (fila 177 dosar fond) la rubrica corespunzătoare „Trib-jude”.

În evidențele reclamantei (fila 189 și urm. dosar fond) – Registru pentru evidența documentelor neclasificate din anul 2004, la fila 54 - verso apare mențiunea înregistrarea documentului luat în evidență - nr. 432 la data de 12 mai 2004, iar la fila 55 ce cuprinde mențiuni privind data ieșirii – se indică data ieșirii documentului la 12 mai 2004 către destinatar Tribunalul București, secția a V-a civilă, ca și conținutul acestuia - „coloana nr. 19” - apel împotriva sentinței civile nr. 290 din 18 martie 2004. În același timp, din cuprinsul declarației de apel solicitată a fi refăcută (fila 191) rezultă că, într-adevăr, documentul menționat a fost înregistrat în evidențele reclamantei sub nr. 432 din 12 mai 2004 și că privea declarația de apel formulată împotriva „sentinței civile nr. 290 din 18 martie 2004 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. 3525/2002, cauză în care a avut calitatea de pârât, reclamanții fiind D.I., T.A., A.G.

…ș.a.”. Coroborând aceste înscrisuri cu răspunsul comunicat reclamantei de către instanța căreia partea a susținut că i-a expediat declarația de apel menționată (fila 184), instanța care confirmă predarea plicului cu nr. 432 al Unității Militare nr. X la data de 14 mai 2004 unui funcționar din cadrul registraturii Secției a V-a civile din cadrul aceleiași instanțe, se constată ca fondate susținerile recurentei.

Nu are nici o relevanță, în aprecierea temeiniciei pretenției reclamantei, nici împrejurarea imposibilității precizării de către instanță a situației corespondenței primite, nici trecerea unei îndelungate perioade de timp între momentul dispariției înscrisului și cel al refacerii sale (cerință ce nu este prevăzută de lege) și nici pretinsa pasivitate a părții în invocarea acestei împrejurări, considerată drept prezumție simplă în reținerea caracterului nefondat al aceleiași cereri (greșit stabilită ca atare, fiind în opoziție expresă cu dispozițiile art. 1203 C. civ., ce reglementează limitele folosirii prezumțiilor simple).

Nu are de asemenea relevanță sub același aspect, al existenței înscrisului solicitat a fi refăcut, nici indicarea greșită a numărului secției aparținând instanței sesizate (a V-a și nu a IV-a civilă), cum nu are relevanță nici indicarea greșită a numărului de Dosar (3525/2002, în loc de nr. 5360/2002) atâta vreme cât atât numărul și data sentinței atacate, cât și calitatea și numele părților litigante au fost corect indicate. Ca urmare, constatând că, instanțele au reținut nelegal neîndeplinirea cerințelor pretinse de art. 583 C. proc. civ., considerate de către instanța de recurs a fi pe deplin dovedite, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul dedus judecății va fi admis, cu consecința modificării deciziei atacate și a admiterii cererii introductive de instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamantul Serviciul de Protecție și Pază împotriva deciziei nr. 157/ A din 16 februarie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, pe care o modifică. Admite apelul declarat de reclamantul Serviciul de Protecție împotriva sentinței nr. 950 din 24 iunie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, pe care o schimbă în parte, în sensul că: Admite cererea formulată de reclamantul Serviciul de Protecție și Pază în contradictoriu cu pârâții A.G., A.R.Ș., O.R.A., D.E.M., D.A.A., N.M., D.A.C. și Ministerul Finanțelor Publice și dispune refacerea înscrisului dispărut constând în cerere de apel formulată de Serviciul de Protecție și Pază la data de 12 mai 2004 împotriva sentinței nr. 290 din 18 martie 2004 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. 5360/2002 al acestei instanțe.

Menține restul dispozițiilor sentinței. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 martie 2012.