ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1331/2014

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la nr. 3525/2001 la Tribunalul București, secția a IV-a civilă, reclamanții D.I., A.M., T.A.I., A.G. și A.R.S. au chemat în judecată pe pârâtul S.P.P. pentru ca, în temeiul Legii nr. 10/2001, să fie obligat să le restituie în deplină proprietate și posesie imobilul situat în Predeal, str. N.B., compus din teren în suprafață de 964,80 mp, și construcția edificată pe acest teren de către autorul lor. Pârâtul a formulat întâmpinare și a solicitat respingerea acțiunii reclamanților ca nefondată, iar în privința imobilului, pârâtul a arătat că aceasta a trecut în proprietatea statului în baza Decretelor nr. 218/1960 și nr. 712/1966, deci în baza unul titlu valabil.

Prin sentința civilă nr. 1.477 din 3 octombrie 2001, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis excepția de necompetență materială și a declinat competența de soluționare a cauzei având în vedere că imobilul se află în județul Brașov, iar în baza art. 13 alin. (1) C. proc. civ. cererile privitoare la bunurile imobile se fac numai la instanța în circumscripția căreia se află imobilul. Împotriva acestei sentințe au formulat recurs reclamanții, criticând-o pentru nelegalitate, iar, prin decizia civilă nr. 1132 din 15 aprilie 2002, Curtea de Apel București a admis recursul declarat de reclamanți, a casat sentința civilă nr. 1477 din 3 octombrie 2001 și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

În cauză, s-a efectuat o expertiză tehnică imobiliară întocmită de expert inginer M.T. Prin sentința civilă nr. 290 din 18 martie 2004, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis acțiunea, cum a fost precizată, formulată de reclamanții D.I., A.M., T.A.I., A.G., A.R.S. și O.R.A., în contradictoriu cu pârâții S.P.P. și Ministerul Finanțelor Publice, și a obligat pe pârâții să lase reclamanților în deplină proprietate și pașnică folosință imobilul format din teren în suprafață de 964,80 mp, și construcția edificată pe teren („Vila P.”), situat în Predeal, str. N.B., reținând, în esență, că imobilul în litigiu este compus din teren în suprafață de peste 5.000 mp, mai mult decât revendică reclamanții, și se încadrează la fâneață, pășune, parc și pădure.

Clădirea vilă este o construcție cu regim de înălțime D p + P + 1E + Mp, adică demisol parțial, parter, etaj și mansardă parțială și este cunoscută drept „Vila P.”. Imobilul vilă și teren aferent în suprafață de 964,80 mp, a aparținut autorilor reclamanților B.M.A. din anul 1934, dar a fost preluat de stat în baza Decretelor nr. 213/1960 și nr. 712/1966, și dat în administrare, în baza H.G. nr. 57/1994, pârâtului S.P.P. Prin Legea nr. 10/2001, privind regimul juridic al unor bunuri preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, s-a recunoscut caracterul abuziv al preluărilor făcute de statul comunist, atât în cazul celor realizate fără titlu, cât și în cazul celor realizate în temeiul unor acte normative sau individuale [art. 2 alin. (1)], și s-a stabilit principiul restituirii în natură către foștii proprietari.

Ambele decrete, în baza cărora imobilul în litigiu a fost preluat de stat, nu respectă prevederile Constituțiilor din 1952 și 1965 cu privire la proprietate, și contravin și dispozițiilor art. 481 C. civ., potrivit cărora „nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire”. Întrucât în ierarhia actelor normative atât Constituția, cât și C. civ., ca lege organică, au prioritate, cât și pe considerentul că, în baza art. 6 din Legea nr. 213/1998, instanțele au fost abilitate să stabilească valabilitatea titlului statului în baza căruia s-au preluat imobilele foștilor proprietari, s-a reținut că cele două decrete nu au aplicabilitate, iar față de cele arătate, în baza art. 1169-art.

1170 C. civ., art. 136 alin. (5) din Constituția revizuită a României, conform căreia proprietatea privată este inviolabilă în condițiile legii organice, tribunalul a admis acțiunea, așa cum a fost precizată. Prin decizia civilă nr. 1.332A din 19 septembrie 2005, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a admis apelul declarat de apelantul-pârât Ministerul Finanțelor Publice, a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că a admis excepția lipsei calității de reprezentant și a anulat cererea de chemare în judecată formulată de reclamanți, reținând că deși la dosarul cauzei există mai multe împuterniciri avocațiale acestea nu fac dovada mandatului special pentru exercițiul dreptului la acțiune, astfel că, nedovedindu-se calitatea de reprezentant, conform art. 161 alin. (2) coroborat cu art. 133 C. proc.

civ., curtea a anulat cererea de chemare în judecată. Prin decizia civilă nr. 8158 din 13 octombrie 2006, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a admis recursul, a casat decizia și a trimis cauza spre rejudecarea apelului la aceeași instanță, cu motivarea că instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală, decurgând din încălcarea prevederilor art. 161 C. proc. civ., întrucât avocatul a dovedit calitatea de reprezentant al părților, în condițiile în care instanța de apel nu avea nici un element din care să deducă faptul că reclamanții nu îl împuterniciseră pe avocat să introducă acțiunea.

Prin decizia civilă nr. 317A din 20 mai 2009, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a constatat perimat apelul formulat de apelantul-pârât Ministerul Finanțelor Publice, iar, prin decizia civilă nr. 3129 din 20 mai 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursurile, a casat decizia și a trimis cauze spre rejudecare la aceeași instanță. În rejudecare, dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă, care, prin încheierea din data de 27 aprilie 2011, a dispus suspendarea judecării apelului până la soluționarea irevocabilă a dosarului nr. 1025/3/2002 al Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Prin decizia civilă nr. 1616 din 7 martie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, a admis recursul declarat de S.P.P.

împotriva deciziei civile nr. 157A din 16 februarie 2011, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, pe care a modificat-o, în sensul că a admis apelul declarat de apelantul S.P.P. împotriva sentinței nr. 950 din 24 iunie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, pe care a schimbat-o, în sensul că, în parte, a admis cererea formulată de S.P.P. și a dispus refacerea înscrisului dispărut constând în cererea de apel formulată de S.P.P. la data de 12 mai 2004 împotriva sentinței civile nr. 290 din 18 martie 2004, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. 5360/2002 al acestei instanțe. A menținut restul dispozițiilor sentinței.

Urmare acestei decizii irevocabile, curtea a constatat că în cauză are calitatea de apelant și S.P.P., care la data de 11 iunie 2002 a depus motive de apel. Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, prin decizia nr. 202A din 25 septembrie 2013, a respins, ca nefondate, apelurile formulate de apelantul-pârât Ministerul Finanțelor Publice și de apelantul-pârât S.P.P., și a obligat pe apelanții la 10.000 RON cheltuieli de judecată către intimați, reprezentând onorariu de avocat redus conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ., reținând, în esență, următoarele; Cu privire la excepția lipsei calității de reprezentant, Curtea a constatat că acest motiv de apel a fost soluționat prin decizia nr. 8158 din 13 octombrie 2006, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, care a reținut că prin decizia ce face obiectul recursului s-a pronunțat o soluție nelegală decurgând din încălcarea dispozițiilor art. 161 C. proc.

civ., avocatul dovedind calitatea de reprezentant al reclamanților, motiv pentru care, în raport de dispozițiile art. 315 C. proc. civ., nu mai poate fi repus în discuție acest aspect. Cu privire la cel de-al doilea motiv de apel, referitor la calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice în prezentul litigiu, Curtea a reținut că, la termenul din 19 septembrie 2001, pârâtul S.P.P. a formulat o cerere de arătare a titularului dreptului de proprietate ca fiind Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. În sensul celor solicitate anterior, instanța de fond a dispus introducerea în cauză a Ministerului Finanțelor Publice, în calitate de reprezentant al Statului Român, astfel că acest motiv de apel nu a fost primit.

S-a reținut că și cel de-al treilea motiv de apel referitor la inadmisibilitatea prezentei acțiuni formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 nu este întemeiat, întrucât la dosarul de fond se află notificarea formulată de reclamanții din prezenta cauză, transmisă prin intermediul executorilor judecătorești, prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilului, procedură prealabilă prevăzută de lege fiind astfel parcursă de reclamanți. Pe de altă parte, prin adresa emisă de S.P.P., din 11 aprilie 2001, acesta a arătat că nu poate soluționa favorabil cererea, cu motivarea că imobilul a intrat cu titlu valabil în proprietatea statului și că face parte din domeniul public al statului, motiv pentru care reclamanților li se cuvin despăgubiri în echivalent.

Deși nu a fost intitulată decizie, este evident că persoana notificată, în speță S.P.P., a apreciat că imobilul nu poate fi restituit în natură, fiind astfel soluționată notificarea.

Sub acest aspect, s-a concluzionat că nu se poate pune în discuție inadmisibilitatea prezentei acțiuni și nici eventuala sa prematuritate, procedura prealabilă fiind în mod evident parcursă, reclamanții formulând contestație împotriva răspunsului primit de la S.P.P.; că, chiar și în situația în care s-ar aprecia că nu a fost pronunțată o decizie din partea persoanei notificate, conform deciziei XX pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în soluționarea recursului în interesul legii, instanțele au plenitudine de competență, astfel că, în cazul în care unitatea deținătoare a refuzat nejustificat să soluționeze notificarea, instanța este competentă să dispună ea, direct, asupra restituirii imobilului sau acordarea măsurilor reparatorii, ceea ce este cazul în speță; că în cazul când unitatea deținătoare sau unitatea învestită cu soluționarea notificării nu respectă obligația instituită prin art. 25 și art. 26 din Legea nr. 10/2001, de a se pronunța asupra cererii de restituire în natură ori să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii, ori să propună acordarea de despăgubiri, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, se impune ca instanța învestită să evoce fondul și să constate, pe baza materialului probator administrat,

dacă este sau nu întemeiată cererea de restituire în natură, iar, într-un astfel de caz, lipsa răspunsului unității deținătoare, respectiv al entității învestite cu soluționarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului, refuz ce nu poate rămâne necenzurat, pentru că nici o dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței competente, ci, dimpotrivă, însăși Constituția prevede, la art. 21 alin. (2), că nici o lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime.

Nu a fost găsit întemeiat nici motivul de apel referitor la inadmisibilitatea acțiunii în revendicare formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, cu motivarea că apelantul se află într-o veritabilă eroare, instanța nefiind învestită cu o acțiune în revendicare formulată în temeiul dreptului comun, ci tocmai cu o acțiune formulată în temeiul legii speciale, nr. 10/2001, prin care se solicită restituirea în natură a imobilului preluat de stat. Motivul de apel referitor la valabilitatea titlului statului, formulat de ambii apelanți prin motivele depuse la dosar, a fost apreciat ca neîntemeiat. Astfel, conform art. 1 din Legea nr. 10/2001, imobilele preluate în mod abuziv de stat se restituie în natură sau în echivalent, iar dispozițiile art. 2 din lege definesc imobilele preluate abuziv de stat.

Prin urmare, contrar susținerilor apelanților, instanțele sunt îndreptățite să verifice, în aceste contestații formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, dacă este vorba sau nu despre o preluare abuzivă a imobilului. În acest sens, s-a arătat că dispozițiile art. 2 lit. h) din Legea nr. 10/2001 au în vedere o preluare abuzivă în cazul imobilelor preluate de stat cu titlu valabil, iar la lit. i) din același text de lege se prevede că preluarea este abuzivă dacă aceasta s-a realizat fără titlu valabil sau fără respectarea dispozițiilor legii în vigoare la data preluării, ori fără temei legal prin acte de dispozițiile ale organelor locale ale puterii sau ale administrației de stat.

Potrivit înscrisurilor de la dosar, Curtea a constat că imobilul în litigiu a fost preluat inițial prin procesul-verbal de inventariere și sigilare întocmit la 28 aprilie 1948, iar ulterior, prin procesul-verbal întocmit la 27 noiembrie 1969 de Consiliul Popular al orașului Predeal, s-a constatat că imobilul folosit ca vilă de odihnă este deținut din 1950 și înscris în inventarul unității, înscris ce se coroborează cu declarația aflată la dosar din care rezultă aceeași situație de fapt. Urmare acestei dețineri a imobilului de către stat, s-a dispus naționalizarea imobilului în baza art. III din Decretul nr. 218/1960, modificat prin Decretul nr. 712/1966, fiind intabulat dreptul de proprietate al statului în cartea funciară.

S-a concluzionat, că imobilul în litigiu a fost preluat de stat în mod abuziv și fără titlu legal, motiv pentru care nici această critică nu a fost primită. De altfel, chiar dacă s-ar considera că cele două decrete constituie titlu valabil pentru stat, cum au susținut apelanții, s-a apreciat ca această împrejurare nu scoate imobilul din sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001, având în vedere că, potrivit art. 2 alin. (1) lit. h) din lege, sunt considerate ca trecute abuziv în proprietatea statului și „orice alte imobile preluate cu titlu valabil de stat, astfel cum este definit la art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998”. Motivul de apel vizând calitatea de persoană îndreptățită a intimaților-reclamanți prin raportare la nedovedirea dreptului de proprietate asupra imobilului deținut de pârâtul S.P.P., susținut de ambele apelante, nu a fost primit cu motivarea că probele de la dosarul cauzei nu confirmă aceste susțineri ale apelanților.

Astfel, prin actul de vânzare-cumpărare autentificat din 1 septembrie 1934, defunctul B.M.A. autorul reclamanților, a cumpărat imobilul cunoscut sub numele de vila P., compus din teren în suprafață de 268 stânjeni, în act fiind menționată situarea terenului pe raza comunei P., pe dealul C., cât și dimensiunile terenului. În extrasul de carte funciară aflat la dosarul de fond este identificat acest teren ca fiind trecut în proprietatea statului cu drept de naționalizare, fost proprietar B.M.A. Prin cererea adresată la 27 noiembrie 1969 către Notariatul de Stat Județean Brașov, Consiliul Popular al orașului Predeal a solicitat intabularea dreptului de proprietate al statului asupra imobilului, vilă de odihnă situată în str. N.B., preluat de la fostul proprietar B.M.A.

Prin procesul-verbal, aflat la Dosarul nr. 5360/2002, din 14 mai 1948, întocmit cu ocazia predării „Vilei B.”, fostă proprietate B.M.A., vila s-a identificat ca fiind compusă din teren și construcție, construcția fiind compusă din subsol, parter și două etaje, și descrisă amănunțit, adresa imobilului fiind str. T. Urmare a neconcordanțelor existente în actele depuse la dosar cu privire la adresa imobilului în litigiu, fostă proprietatea B., în fața instanței de fond s-a dispus efectuarea unei expertize, iar expertul M.T. a concluzionat că imobilul situat în intravilanul orașului Predeal, str. N.B. aflat în administrarea S.P.P. se identifică a fi format și din fostul imobil ce a aparținut lui B.M.A.

Acest imobil se află în colțul estic al terenului aparținând pârâtei S.P.P., ocupând cca., 18% din terenul acesteia. În condițiile în care, prin motivele de apel formulate, părțile au invocat pretinsele neconcordanțe existente la dosarul cauzei cu privire la adresa imobilului în litigiu, la solicitarea apelantului S.P.P. a fost încuviințată o nouă expertiză topografică ce a avut drept obiectiv individualizarea imobilului în litigiu, iar la solicitarea intimaților-reclamanți a fost încuviințată o expertiză ce a avut drept obiectiv individualizarea construcției. Prin expertiza tehnică efectuată în fața instanței de apel, expertul G.V. a concluzionat, în urma suprapunerii planurilor cadastrale și verificării actelor de proprietate ale fostului imobil, că imobilul deținut de S.P.P., Vila P., este imobilul deținut anterior de B.M.A.

Concluzionând, curtea a reținut că susținerile ambilor apelanți referitoare la lipsa de identitate între imobilul pe care îl deține apelanta S.P.P., Vila P., cu imobilul deținut anterior de defunctul B.M.A. nu sunt întemeiate, întrucât actele arătate anterior coroborate cu rapoartele de expertiză efectuate în fața ambelor instanțe confirmă identitatea celor două imobile, astfel că aceste critici nu au fost primite. Pe de altă parte, apelantul-pârât Ministerul Finanțelor Publice a formulat critici cu privire la nedovedirea calității de moștenitor a reclamanților de pe urma defunctului, precum și cu privire la încălcarea regulii unanimității, critici ce au fost găsite ca neîntemeiate.

Astfel, prealabil, curtea a reținut, astfel cum s-a arătat anterior, că nu se află în prezența unei acțiuni în revendicare pentru a se pune eventual în discuție unanimitatea, ci în procedura specială a contestației reglementate de dispozițiile Legii nr. 10/2001, fiind incidente dispozițiile art. 4 din lege, care stabilesc faptul că de cotele moștenitorilor ce nu au formulat notificare beneficiază cei care au urmat procedura prevăzută de lege. Pe de altă parte, curtea a reținut că imobilul în litigiu a fost proprietatea defunctului B.M.A., decedat la 2 mai 1948, care, conform certificatului de moștenitor de calitate din 1996, a avut ca succesori pe A.M., B.E. și B.E.A. Defuncta A.M. a decedat la 14 octombrie 2001, având ca moștenitori, potrivit certificatului de moștenitor din 14 ianuarie 2002, pe T.A.I., A.G.

și A.R.S. La rândul său, T.A.I. a decedat la 16 aprilie 2003, având ca moștenitori, potrivit certificatului de moștenitor din 6 iunie 2003, pe O.R.A. Defuncta B.E. a decedat la 11 aprilie 2009 având ca moștenitori, conform certificatului de calitate de moștenitor legal și testamentar din 23 august 1999, pe T.A.I., A.G. și A.R.S. Defunctul B.E.A. a decedat la 30 martie 1991, fiind moștenit, potrivit certificatului de moștenitor din 2002, de B.A. Aceasta a înstrăinat prin contractul de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase autentificat din 24 martie 1997 cota sa de 1 / 3 din imobilul în litigiu către D.I. La rândul său, D.I. a decedat la 5 decembrie 2007, având ca moștenitori, potrivit sentinței civile nr. 21261 din 29 octombrie 2010, pe D.A.C., D.A.A.

și D.E.M. Concluzionând, curtea a reținut că cele două cote de 1 / 3 aparținând defunctei A.M. și, respectiv, defunctei B.E. au fost moștenite de T.A.I., ce are ca moștenitor pe O.R.A., A.G. și A.R.S., persoane care au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, având calitatea de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii, cum corect a reținut și tribunalul, în timp ce cota de 1 / 3 ce a aparținut defunctului B.E.A. a fost transmisă de moștenitoarea sa B.A. către D.I., care a formulat aceeași notificare, având și moștenitorii săi, D.A.C., D.A.A. și D.E.M., calitatea de persoane îndreptățite. Ultimul motiv de apel, formulat de ambele părți ce vizează incidența dispozițiilor art. 16 din Legea nr. 10/2001, text în raport de care au apreciat apelantele că s-ar fi impus respingerea cererii de restituire în natură, a fost apreciat ca neîntemeiat.

Sub un prim aspect, curtea a constatat că dispozițiile art. 16 din Legea nr 10/2001, în forma în vigoare la momentul declarării apelului, stabileau ca în situația imobilelor ocupate de unități bugetare din învățământ, din sănătate, așezăminte social-culturale sau de instituții publice, sedii ale partidelor politice legal înregistrate, de misiuni diplomatice, oficii consulare, reprezentanțele organizațiilor internaționale interguvernamentale acreditate în România, precum și de personalul cu rang diplomatic al acestora, necesare în vederea continuării activităților de interes public, social-cultural sau obștesc, foștilor proprietari să li se acorde măsuri reparatorii prin echivalent. Apelanții au susținut că, în cauză, fiind vorba despre un imobil aflat în administrarea S.P.P., acesta nu trebuie restituit în natură, ci trebuie acordate despăgubiri foștilor proprietari.

În primul rând, curtea a constatat că dispozițiile acestui articol au avut în vedere imposibilitatea restituirii anumitor imobile ce erau efectiv destinate continuării unor activități de interes public, social-cultural sau obștesc, ori, în cauză, imobilul în litigiu are destinația de vilă de odihnă și nu este utilizat pentru scopul avut în vedere de legiuitor atunci când a impus imposibilitatea restituirii în natură, iar în al doilea rând, s-a reținut că Legea nr. 10/2001 este o lege prin care s-a urmărit repararea nedreptăților create în perioada comunistă prin preluarea cu sau fără titlu a imobilelor aparținând diferitelor persoane fizice sau juridice.

Ca efecte, legea presupune reglementarea unor situații care se întind pe o perioadă lungă de timp și, în condițiile în care de la apariția sa și până la momentul soluționării prezentului apel aceasta a suferit numeroase modificări, este evident că se aplică, astfel cum constant a stabilit și jurisprudența, legea în vigoare la momentul soluționării cauzei.

S-a concluzionat, că dispozițiile art. 16 din lege, astfel cum au fost modificate, stabilesc că în situația imobilelor având destinațiile arătate în anexa nr. 2 lit. a), care face parte integrantă din prezenta lege, necesare și afectate exclusiv și nemijlocit activităților de interes public, de învățământ, sănătate ori social-culturale, foștilor proprietari sau, după caz, moștenitorilor acestora li se restituie imobilul în proprietate cu obligația de a-i menține afectațiunea pe o perioadă de până la 3 ani, pentru cele arătate la pct. 3 din anexa nr. 2 lit. a), sau, după caz, de până la 5 ani de la data emiterii deciziei sau a dispoziției, pentru cele arătate la pct. 1, pct. 2 și pct. 4 din anexa nr. 2 lit. a). În raport de această modificare, s-a constatat, pe de o parte, că imobilul în litigiu nu face parte din imobilele prevăzute în anexa nr. 2 din lege, iar pe de altă parte, că se accentuează necesitatea ca imobilele să fie afectate exclusiv și nemijlocit activității prevăzute de lege, ceea ce nu este cazul în speță.

În temeiul dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., apelanții pârâți au fost obligați la plata sumei de 10.000 RON cheltuieli de judecată către intimați, reprezentând onorariul de avocat, redus în raport cu munca depusă de acesta. Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâții S.P.P. și Ministerul Finanțelor Publice, criticând-o pentru nelegalitate. Astfel, pârâtul S.P.P. a arătat că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.) și, totodată, că aceasta este nelegală, fiind dată cu aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.). În dezvoltarea criticilor formulate, s-a arătat că hotărârea pronunțată în apel este nelegală, un prim motiv de nelegalitate fiind acela al încălcării dispozițiilor art. 137 C. proc.

civ. coroborat cu principiul contradictorialității în procesul civil, dat fiind faptul că, deși invocate prin cererea de apel, excepțiile lipsei calității de reprezentant, excepția inadmisibilității și cea a prematurității nu au fost puse în discuția părților, iar instanța de judecată s-a pronunțat asupra acestor excepții în cadrul considerentelor hotărârii, în sensul respingerii lor, și că, deși au fost unite cu fondul cauzei, modul de soluționare al acestora nu se regăsește în dispozitivul hotărârii. Mai mult, după cum se poate observa nu există nici o mențiune în cuprinsul încheierilor sau al deciziei cu privire la punerea în discuția părților a acestor excepții. Deși nu este exprimat într-o formă directă în C. proc.

civ. vechi, ci doar în cel actual, principiul contradictorialității se deduce din numeroase dispoziții legale (art. 85, art. 112, art. 114 alin. (1), art. 115, art. 128), acesta guvernând atât comportamentul părților, cât și pe cel al judecătorului, și asigură dreptul la apărare și stabilirea adevărului. S-a mai arătat, că decizia recurată este nelegală și prin raportare la dispozițiile Legii nr. 10/2001, art. 3 și art. 4, în cauză fiind restituit un imobil cu privire la care reclamanții-intimați nu și-au dovedit dreptul de proprietate, nefiind astfel „persoane îndreptățite” în sensul legii, și că, în mod nejustificat, instanța de judecată a apreciat că motivul de apel vizând calitatea de persoane îndreptățite a reclamanților nu poate fi primit, întrucât probele administrate în cauză nu au condus la stabilirea cu certitudine a identității dintre imobilul situat în Predeal, str. N.B.

și administrat de pârâtă, conform H.G. nr. 57/1994, și imobilul cumpărat de autorul reclamanților, B.M.A., în anul 1934, situat în Predeal, pe dealul C., ci doar a faptului că reclamanții sunt succesorii în drepturi ai autorului lor.

Or, din înscrisurile prezentate se desprind o serie de neconcordanțe care duc la imposibilitatea stabilirii identității între imobilul revendicat și cel descris în actele de proprietate, iar reclamanții nu au administrat probe din care să rezulte o eventuală schimbare a denumirii străzii pe care este situat imobilul, de câte ori s-a modificat această denumire și în ce an, deși un istoric era absolut obligatoriu dată fiind multitudinea de date existente în înscrisurile prezentate: str. N.B., str. T., str. O. Sub acest aspect, s-a arătat că în actul de vânzare-cumpărare autentificat din 1 septembrie 1934 nu se face o descriere exactă a imobilului, nefiind indicată nici denumirea străzii pe care acesta este amplasat sau numărul poștal, neexistând nicio schiță-plan care să prezinte amplasarea, dimensiunile și vecinătățile acestuia, și că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 24 martie 1997 se menționează că se vând „drepturile litigioase asupra cotei de 1 / 3 din imobilul situat în Predeal, str. N.B.”, iar prin acțiunea formulată s-a revendicat un alt imobil de pe aceeași stradă, fără a se fi probat că este vorba de unul și același imobil.

De asemenea, din actele depuse de reclamanți la dosar reiese că asupra imobilului au avut drept de proprietate mai multe persoane, reclamanții nefăcând decât proba faptului că au moștenit drepturile unuia dintre proprietari și anume ale lui B.M.A. Neconcordanțele semnalate au stat la baza cererii de efectuare a unei expertize tehnice imobiliare, raportul nereușind însă să rezolve în mod pertinent aceste neclarități, fapt arătat în obiecțiunile formulate. Neconcordanțele ce se desprind din înscrisurile depuse la dosar și semnalate atât în întâmpinare, cât și în concluziile scrise și cererea de expertiză tehnică, au fost ignorate de instanță de apel care a considerat că există identitate între imobilul revendicat și cel descris în actele de proprietate.

Deși în cauză au fost administrate două expertize topografice, concluziile rapoartelor de expertiză sunt discutabile, astfel cum s-a arătat în obiecțiuni, în sensul că în cazul expertizei topografice efectuate în fața Tribunalului București de către un expert în construcții, ce nu deținea specializarea necesară, nu s-a putut realiza identificarea și măsurarea terenului în litigiu, iar expertiza topografică efectuată în apel nu lămurește nici ea neconcordanțele semnalate, identitatea dintre terenuri făcându-se doar pe baza unei simple similitudini. Mai mult, în cauză nu a fost efectuată nici o expertiză în construcții. S-a concluzionat, că reclamanții nu au făcut dovada certă a dreptului lor de proprietate asupra imobilului revendicat, instanța considerând în mod nelegal că aceștia dețin calitatea de persoane îndreptățite.

S-a mai arătat, că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, întrucât instanța a reținut în considerentele acesteia că s-a confirmat identitatea imobilelor, fără a motiva această concluzie, deși acest aspect a fost hotărâtor în ceea ce privește soluția de respingere a apelurilor în cauză, iar simpla trimitere la expertiza efectuată în cauză, în condițiile în care s-au semnalat numeroasele neconcordanțe existente în acte și nelămurite de aceasta, este similară unei nemotivări a hotărârii, și, mai mult, concluziile expertizei nu au susținere în constatările de la fața locului ale expertului, fiind în contradicție cu acestea. Prin recursul său, pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, indicând art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., a formulat următoarele critici împotriva hotărârii pronunțate în apel. În mod greșit, instanța de apel a respins apelul formulat de pârât și, pe cale de consecință, a menținut sentința primei instanțe, întrucât acesta, în calitate de reprezentant legal al Statului Român, a fost chemat în acest proces în calitate de intervenient forțat prin cererea de arătare a titularului dreptului formulată de pârâtul S.P.P. la instanța de fond, în temeiul art. 64-art. 66 C. proc. civ. și al art. 12 alin. (4) și alin. (5) din Legea nr. 213/1998, aspect reținut și de instanța de apel. Potrivit legii, titularul dreptului de proprietate este Statul Român, iar conform dispozițiilor art. 25 din Decretul nr. 31/1954, privitor la persoanele fizice și juridice, „Statul este persoana juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu ca subiect de drepturi și obligații.

El participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanțelor, afară de cazurile în care legea stabilește anume alte organe în acest scop.” Însă, analizând prevederile Legii nr. 10/2001, în măsura în care s-ar admite că, în speță, este aplicabilă legea specială în materia revendicării, nu se poate constata existența nici unei ipoteze în care să se confere legitimare procesuală pasivă Statului Român, prin Ministerului Finanțelor Publice, întrucât, în temeiul art. 28 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, „în cazul în care unitatea deținătoare nu a fost identificată, persoana îndreptățită poate chema în judecată Statul, prin Ministerul Finanțelor Publice, în termen de 90 de zile de la data la care a expirat termenul prevăzut la alin. (1), dacă nu a primit comunicarea din partea primăriei, sau de la data comunicării, solicitând restituirea în natură sau, după caz, măsuri reparatorii prin echivalent în formele prevăzute de prezenta lege”.

Or, soluția instanței de apel este cel puțin contradictorie, întrucât, în măsura în care se dă curs raționamentului instanței care a reținut faptul că „nu se poate pune în discuție inadmisibilitatea prezentei acțiuni și nici eventuala sa prematuritate”, procedura prealabilă fiind parcursă, reclamanții formulând contestație împotriva răspunsului primit de la S.P.P., Ministerul Finanțelor Publice, în calitate de reprezentant al statului, nu poate sta în judecată, fiind identificată unitatea deținătoare în persoana administratorului imobilului, S.P.P. Este adevărat faptul că a fost formulată în cauză de către pârâtul S.P.P. o cerere de arătare a titularului dreptului, însa aceasta este inadmisibilă daca se admite că obiectul cauzei este acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, și, pe cale de consecință, ar fi trebuit respinsă ca atare.

Arătarea titularului dreptului este reglementata în art. 64-art. 66 C. proc. civ., și poate fi făcută numai de pârâtul care deținând un lucru pentru altul sau exercitând în numele altuia un drept asupra lucrului, este chemat în judecată de o persoană ce pretinde un drept real asupra lucrului. Cu alte cuvinte, aceasta presupune existența unui raport juridic între pârât și titularul dreptului cu privire la lucrul determinat ce formează obiectul cererii, pe de o parte, iar pe de alta parte, prin cerere trebuie să se valorifice un drept real. Prin urmare, în cauza dedusă judecații, în ipoteza în care instanța de recurs ar admite că obiectul pricinii este reglementat de legea specială în materie de revendicare, așa cum a reținut și instanța de apel, respectiv Legea nr. 10/2001, Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, în calitate de intervenient forțat în cauză, nu îi poate fi aplicată regula din materia dreptului comun prevăzută la art. 66 alin. (1) C. proc.

civ., prin care titularul va lua locul pârâtului, acesta din urmă fiind scos din judecată. Având în vedere obiectul cauzei, se poate constata faptul că nu este dovedită calitatea procesuală pasivă a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, simpla nominalizare a sa neconferindu-i, însă, și legitimitate procesuală pasivă în prezenta cauză. Mai mult, art. 21 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 10/2001, instituie regula conform căreia deținătorul imobilului are competența de a soluționa notificarea având ca obiect restituirea în natură a acestuia, iar prevederile inserate la pct. 21.2 Capitolul II din H.G.

nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, prevăd că restituirea în natură se face în toate cazurile prin decizie, dispoziție motivată a organelor de conducere ale unității deținătoare. S-a concluzionat. că, în mod greșit, a fost reținut în cauză Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice în raport și de dispozițiile deciziei nr. 27/2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii.

De asemenea, s-a mai arătat că este inadmisibilă orice acțiune în revendicare formulată în mod direct în instanța, în temeiul Legii nr. 10/2001, fără să fi fost parcursă procedura specială, administrativă obligatorie de către reclamanți, instituită de normele cu caracter special ale acestei legi; că, ulterior datei de 14 februarie 2001, când a intrat în vigoare Legea nr. 10/2001, acțiunea în revendicare a imobilelor la care se referă acest act normativ nu mai este posibilă, iar o acțiune fondată pe dispozițiile legii speciale este condiționată de parcurgerea procedurii administrative, obligatorii, prealabilă sesizării instanțelor; că este limitată competența instanței numai la soluționarea contestaților formulate împotriva deciziilor date în urma finalizării fazei administrative de rezolvare a cererilor persoanelor îndreptățite; că, în baza Legii nr. 10/2001, instanța nu este competentă să soluționeze o acțiune în revendicare, restituire sau pentru obligarea la plata unor despăgubiri, ci numai o contestație împotriva deciziei administrative dată de persoanele competente, potrivit legii speciale, și, că, în speță, nefiind emisă o decizie de către persoana notificată de către intimații-reclamanți, cererea prin care se solicită în mod direct instanței să rezolve ceea ce este de competența altor organe ale statului este inadmisibilă,

întrucât adresa din 11 aprilie 2001 emisă de unitatea notificată nu poate echivala cu o dispoziție motivată în sensul dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001, motiv pentru care cererea formulată de reclamanți nu poate fi încadrată în niciunul din cazurile în care se atribuie instanței competența jurisdicțională în materie. S-a concluzionat, că acest raport juridic nu creează decât dreptul intimaților-reclamanți de a obține, în mod legal, un răspuns la notificare și nu dreptul de a obține restituirea bunului, în mod direct, pe cale judecătoreasca.

Cu privire la analizarea valabilității titlului statului, s-a arătat că acțiunea privind restituirea unui imobil preluat abuziv, înregistrată pe rolul instanțelor judecătorești după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, lege specială de reparație în sensul art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, este inadmisibilă din perspectiva necompetenței generale a instanțelor judecătorești în soluționarea unei astfel de cereri, care implică cercetarea valabilității preluării de către stat; că atât din titlul Legii nr. 10/2001, cât și din dispozițiile art. 2 din această lege, rezultă că, în concepția legiuitorului, toate preluările de imobile în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sunt considerate ca fiind abuzive, ceea ce nu înseamnă însă că legea pune semnul egalității între „preluarea abuzivă” și „preluarea fără titlu”, fapt ce rezultă din tratamentul diferit instituit prin unele dispoziții ale legii pentru cele două categorii de imobile, preluate cu titlu sau fără titlu de stat, astfel că, greșit, instanța de apel a reținut în considerentele hotărârii faptul că „imobilul în litigiu a fost preluat de stat în mod abuziv”, câtă vreme preluarea imobilului de către stat a fost făcută cu titlu valabil și în mod legal.

O altă critică a fost aceea că în mod greșit și contradictoriu a reținut instanța de apel faptul că „(...) dispozițiile modificatoare ale art. 16 sunt incidente și cauzei de față fiind de imediată aplicare”, însă prin dispozitivul hotărârii a menținut sentința primei instanțe; că, prin motivele de apel, s-a arătat că instanța de fond a apreciat în mod greșit că în speță primează principiul restituirii în natura, fără însa ca instanța de apel să analizeze în raport de temeiul juridic al cererii, Legea nr. 10/2001, incidența dispozițiilor art. 16 din acest act normativ, și că, în conformitate cu prevederile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, „domeniul public este alcătuit din bunurile prevăzute la art. 135 alin. (4) din Constituție, din cele stabilite în anexa care face parte integranta din prezenta lege și din orice alte bunuri care, potrivit legii, prin natura lor, sunt de uz sau de interes public și sunt dobândite de stat sau unitățile administrativ-teritoriale prin modurile prevăzute de lege”, iar cum imobilul în litigiu aparține domeniului public, acestuia îi sunt aplicabile normele speciale, de excepție, care stabilesc regimul juridic al proprietății publice, respectiv, bunul în litigiu este insesizabil și inalienabil, iar orice cerere de revendicare având ca obiect un astfel de imobil este inadmisibilă.

În cauză, sunt aplicabile și dispozițiile art. 16 din Legea nr. 10/2001, cu modificările și completările ulterioare și, în acest sens, s-a invocat afectațiunea specială a imobilului proprietate publică de care instanța de apel nu a ținut seama. S-a mai arătat, că, la soluționarea recursului, urmează să se aibă în vedere și incidența în cauză a Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, respectiv, a art. 4 din lege. Examinând recursurile formulate de pârâții S.P.P. și Ministerul Finanțelor Publice împotriva deciziei pronunțate în apel, în limita criticilor de nelegalitate formulate, instanța constată următoarele; Cu privire la recursul formulat de pârâtul S.P.P., se constată că este nefondat, pentru cele ce succed; Deși recurentul-pârât a indicat art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc.

civ. ca temei legal al criticilor formulate, se constată că dezvoltarea acestora permite încadrarea lor în drept în motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5, pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ., de către instanță, în condițiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ. În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., se constată că recurentul pârât S.P.P. a formulat critici de nelegalitate împotriva deciziei civile ce face obiectul prezentului recurs, în sensul că aceasta a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 137 C. proc. civ. coroborat cu principiul contradictorialității consacrat prin mai multe dispoziții legale, art. 85, art. 112, art. 114 alin. (1), art. 115 și art. 128 C. proc.

civ., ce guvernează atât „comportamentul părților, cât și pe cel al judecătorului”, și asigură dreptul la apărare și stabilirea adevărului, cu motivarea că, deși invocate prin cererea de apel, excepțiile lipsei calității de reprezentant, admisibilității și prematurității acțiunii, nu au fost puse în discuția părților, neexistând nicio mențiune în cuprinsul încheierilor sau în decizie cu privire la acest aspect, și că, deși aceste excepții au fost unite cu fondul, modul de soluționare al acestora nu se regăsește în dispozitivul hotărârii. Potrivit art. 137 alin. (1) C. proc. civ. „instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură și asupra celor de fond care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii” și (2) „excepțiile nu vor putea fi unite cu fondul decât dacă pentru judecarea lor este nevoie să se administreze dovezi în legătură cu dezlegarea în fond a pricinii”.

Principiul contradictorialității consacrat de dispozițiile C. proc. civ. reglementează obligația judecătorului de a hotărî asupra unei pricini numai după citarea sau înfățișarea părților, potrivit art. 85 C. proc. civ., și că soluționarea unei cauze se face în limita numai a ceea ce s-a pus în discuția părților, în contradictoriu, cu ocazia dezbaterilor, art. 129 C. proc. civ. În speță, se constată că recurentul pârât a invocat excepțiile mai sus arătate prin motivele de apel, ce au fost comunicate celorlalte părți și la care acestea au formulat întâmpinare prin care au răspuns, inclusiv, acestor excepții, iar instanța de apel a analizat motivele de apel ce au făcut obiectul dezbaterilor și le-a apreciat ca fiind nefondate, nefiind, astfel, încălcat principiul contradictorialității ce guvernează procesul civil, și nici dreptul la apărare al recurentului pârât.

Mai mult, modul de soluționare a acestor excepții nu trebuie să se regăsească în mod explicit în dispozitivul deciziei recurate, câtă vreme acestea au fost formulate prin cererea de apel de către pârât, iar urmare a dezbaterilor în contradictoriu, acestea au fost soluționate de instanța de apel în cadrul analizei acestei cereri, ce s-a găsit a fi nefondată și respinsă în consecință. Prin urmare, se constată că susținerile formulate de recurentul pârât, în sensul că instanța de apel a soluționat cauza cu încălcarea dispozițiilor art. 137 C. proc. civ. și a principiului contradictorialității, sunt nefondate, astfel că motivul de recurs formulat de pârâtul S.P.P. în temeiul art. 304 pct. 5 C. proc.

civ. urmează a fi respins în consecință. În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., se constată că pârâtul S.P.P. a arătat, în dezvoltarea criticilor formulate ce se circumscriu acestui motiv de recurs, că „hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină”, în sensul că instanța de apel a reținut în considerentele hotărârii că s-a confirmat identitatea imobilelor fără, însă, să motiveze această concluzie. Aceste critici sunt nefondate pentru cele ce urmează; Conform art. 295 C. proc. civ., instanța de apel trebuie să verifice, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță. Potrivit art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., în analiza acestui motiv de recurs, instanța de control judiciar trebuie să verifice dacă decizia ce face obiectul căii de atac a recursului este motivată în fapt și în drept, respectiv, dacă aceasta cuprinde considerentele de fapt și de drept în temeiul cărora judecătorii s-au oprit la soluția pronunțată. În speță, se invocă nemotivarea deciziei recurate cu privire la constatarea instanței de apel privind „identitatea” imobilului în litigiu cu imobilul ce a aparținut autorului intimaților reclamanți și a fost preluat de stat în perioada de referință a Legii nr. 10/2001. Această critică este neîntemeiată, deoarece decizia recurată este motivată, respectiv, aceasta cuprinde considerentele în baza cărora instanța de apel a concluzionat că „susținerile ambilor apelați referitoare la lipsa de identitate între imobilul pe care îl deține apelanta S.P.P., Vila P., cu imobilul deținut anterior de defunctul B.M.A.

nu sunt întemeiate”, ceea ce permite efectuarea controlului judiciar pe calea prezentului recurs. Astfel, în acest sens, se constată că instanța de apel, urmare a analizării probelor administrate în cauză, a reținut că „actele arătate anterior coroborate cu rapoartele de expertiză efectuate în fața ambelor instanțe confirmă identitatea celor două imobile”. Prin urmare, se constată că motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. este, deasemenea, nefondat, urmând a fi respins în consecință. De altfel, se constată că prin punerea în analiza instanței de recurs a unei chestiuni de netemeinicie, respectiv aceea a identității dintre imobilul deținut de recurenta pârâtă și cel ce a aparținut autorului reclamanților, prin acest motiv de recurs, pârâtul S.P.P.

tinde la a supune controlului judiciar netemeinicia deciziei recurate, respectiv modul de apreciere a probatoriului administrat în cauză, acte și expertize tehnice, cu privire la acest aspect, ceea ce este inadmisibil, față de structura art. 304 pct. 1-pct. 9 C. proc. civ., potrivit căruia hotărârea pronunțată în apel poate face obiectul controlului judiciar în recurs numai pentru motive de nelegalitate. Celelalte critici formulate de pârâtul S.P.P., întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată că sunt nefondate, pentru cele ce urmează; Astfel, critica ce se circumscrie acestui motiv de recurs formulată de pârâtul S.P.P. vizează faptul că decizia recurată este nelegală și prin „raportare la dispozițiile art. 3 și art. 4 din Legea nr. 10/2001, în cauză fiind restituit un imobil cu privire la care reclamanții-intimați nu și-au dovedit dreptul de proprietate, nefiind, astfel, persoane îndreptățite în sensul legii”.

Potrivit art. 3 alin. (1) lit. a) raportat la art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, „Sunt îndreptățiți, în înțelesul prezentei legi, la măsuri reparatorii constând în restituire în natură sau, după caz, prin echivalent, persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora” și „de prevederile prezentei legi beneficiază și moștenitorii legali sau testamentari ai peroanelor fizice îndreptățite”. Prin aceste critici, pârâtul nu invocă lipsa calității de persoane îndreptățite la măsuri reparatori în temeiul Legii nr. 10/2001 a reclamanților în raport de calitatea acestora de moștenitori ai foștilor proprietari ai imobilului în litigiu, ci lipsa calității reclamanților de persoane îndreptățite determinată de faptul că aceștia nu au făcut dovada dreptului de proprietate a autorului lor asupra imobilului în litigiu.

Potrivit art. 23.1 din H.G. nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, „prin acte doveditoare ale dreptului de proprietate se înțelege: a) orice acte juridice translative de proprietate, care atestă deținerea proprietății de către o persoană fizică sau juridică (act de vânzare-cumpărare), tranzacție, donație, extras carte funciară, act sub semnătură privată încheiat înainte de intrarea în vigoare a Decretului nr. 221/1950 privitor la împărțeala sau înstrăinarea terenurilor cu sau fără construcțiuni și la interzicerea construirii fără autorizare și în măsura în care acesta se coroborează cu alte înscrisuri și altele asemenea”.

Or, în speță, se constată că reclamanții au făcut dovada dreptului de proprietate al autorului lor asupra imobilului în litigiu cu actul translativ de proprietate, respectiv, cu actul de vânzare-cumpărare autentificat din 1 septembrie 1934, cât și al preluării abuzive a imobilului de către stat, iar în ceea ce privește neconcordanțele existente în actele depuse la dosar cu privire la adresa imobilului în litigiu, s-a dispus efectuarea a două expertize în apel, și s-a reținut că expertul G.V. a constatat că „în urma suprapunerii planșelor cadastrale și verificării actelor de proprietate ale fostului imobil, imobilul în litigiu este cel deținut de autorul B.M.A.”, concluzionând că există identitate între cele două imobile.

Prin critica formulată de pârâtul S.P.P. potrivit căreia în speță nu s-au administrat probe din care să rezulte o „eventuală schimbare a denumirii străzii pe care este situat imobilul, de câte ori s-a modificat această denumire și în ce an, deși un istoric era absolut obligatoriu dată fiind multitudinea de date existente în înscrisurile prezente: str. N.B., str. T., str. O.”, recurentul pârât susține implicit că instanța de apel a soluționat cauza fără să fie pe deplin stabilită situația de fapt, însă, această critică este nefondată, întrucât situația de fapt cu privire la imobilul în litigiu a fost pe deplin stabilită, ceea ce a permis aplicarea corectă a legii de către instanța de apel.

Restul criticilor formulate de pârâtul S.P.P., așa cum au fost expuse mai sus, vizează netemeinicia deciziei recurate, respectiv, modul de apreciere a probatoriului administrat de către instanța de apel, ceea ce nu se încadrează în drept în niciunul din motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 1-pct. 9 C. proc. civ., ce privesc nelegalitatea deciziei recurate, iar sancțiunea este aceea a neanalizării lor. Recursul declarat de Ministerul Finanțelor Publice, în calitate de reprezentant legal al Statului Român, se întemeiază în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar, în analiza acestuia, Înalta Curte constată următoarele; Cu prioritate, cu privire la calitatea de parte a recurentului pârât, se constată că acesta a fost introdus în proces, în calitate de intervenient forțat, urmare a admiterii cererii de arătare a titularului dreptului formulată de pârâtul S.P.P., la prima instanță.

Prin c