ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3430/2010

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3430/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra contestației în anulare de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

instanță

Prin

sentința civilă

nr. 1030 din 11 martie 2009, Curtea de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal,

a respins excepția de nelegalitate a Deciziei nr. 1349 din 11 martie 2004 și a

Atestatului nr. 70 din 11 martie 2004 emise de C.N.V.M., invocată de

reclamantul M.M. în dosarul nr. 8699/1/2007,

aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția contencios

administrativ și fiscal, având ca obiect judecarea recursului declarat de

același reclamant împotriva sentinței civile nr. 675 din 05 martie 2007 a

Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Instanța a

reținut, în esență,

faptul că la data de 11 martie 2004, pârâta C.N.V.M. a emis

Atestatul nr. 70, prin care a

atestat transformarea SC S.N.D. Galați SA în

societate

de

tip

închis, în conformitate cu

hotărârea A.G.E.A. a acestei societăți. De asemenea, s-a arătat că societatea

va fi radiată din înregistrarea O.E.V.M. din cadrul C.N.V.M. și că acțiunile

societății

vor fi retrase de la tranzacționare de pe piața RASDAQ.

Pe de altă parte, prima instanță a

reținut că, la aceeași dată, a fost emisă și decizia nr. 1349 de către C.N.V.M.,

prin care s-a dispus că se retrag de la tranzacționare pe piața RASDAQ

acțiunile emise de SC S.N.D. Galați SA, începând cu data de 16 martie 2004.

Judecătorul

fondului a constatat că cele două acte administrative au fost emise în baza

dispozițiilor O.U.G. nr. 28/2002, respectiv

a art. 42 alin. (1) și art. 136 din acest act normativ.

În opinia Curții, legalitatea

derulării ofertei publice de preluare nu a făcut obiectul

celor două acte administrative, în privința

cărora a fost invocată excepția de nelegalitate. Prin aceste acte, pârâta C.N.V.M.

nici nu a autorizat o ofertă publică în conformitate cu art. 164 și

următoarele din O.U.G. nr. 28/2002 și nici nu a

analizat legalitatea derulării ofertei publice de

preluare.

În concepția instanței, din

lecturarea art. 136 alin. (2) din O.U.G. nr. 28/2002, rezultă că C.N.V.M. nu

analizează, la emiterea celor două acte administrative contestate, legalitatea

desfășurării ofertei publice de preluare, ci doar

existența hotărârii A.G.E.A., notificarea acestei

hotărâri și

menționarea hotărârii la ORC.

Așadar, s-a constatat legalitatea și

temeinicia actelor emise de pârâta C.N.V.M., în privința cărora a fost invocată

excepția de nelegalitate.

În altă ordine

de idei, Curtea a constatat că susținerile reclamantului privind oferta de

preluare nu sunt reale, întrucât în

ședința din 11 decembrie 2003 a A.G.E.A. a societății, la care a participat și

reclamantul, s-a prezentat procesul de derulare a ofertei publice obligatorii

de preluare, ce a avut loc în perioada iunie - octombrie 2003, s-a făcut

referire la raportul de evaluare și la faptul că perioada efectivă de

tranzacționare a fost 22 septembrie 2003 - 10 octombrie 2003.

De asemenea,

Curtea a constatat că reclamantul nu a atacat niciunul din actele sau

procedurile de preluare și nici

hotărârea A.G.E.A. din 11 decembrie 2003.

În plus, la ORC nu a fost înregistrată nicio opoziție cu privire la această hotărâre.

În concluzie, prima instanță a

considerat că cele două acte contestate nu sunt nici avize și nici alte acte de

confirmare a legalității ofertei publice de preluare obligatorii și că, prin

urmare, nu trebuiau depuse documentele privind această ofertă - invocate de

reclamant în susținerea excepției - documente prevăzute în Regulamentul nr. 5/2003

al C.N.V.M.

Excepția de neconstituționalitate a

prevederilor art. 1 alin. (1) și alin. (3) art. 7 alin. (7) din

Anexa la O.U.G. nr. 25/2002, aprobată prin Legea

nr. 514/2002 privind Statutul C.N.V.M. și art. 1

alin. (3), art. 2 alin.

(2) art. 289 alin. (1) din Legea nr. 297/2004 privind piața de capital,

invocată de reclamant în cadrul procedurilor desfășurate în fața Curții de Apel

București, ca instanță învestită cu soluționarea excepției de nelegalitate a

Deciziei nr. 1349 din 11 martie 2004 și a Atestatului nr. 70 din 11 martie 2004

emise de C.N.V.M., a fost respinsă de această instanță ca inadmisibilă, prin

încheierea din 18 februarie 2009.

Recursul declarat de reclamantul M.M.

împotriva sentinței nr. 1030/2009 a

Curții

de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a fost

respins ca

nefondat de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

de contencios administrativ și fiscal, prin decizia nr. 4965 din 10 noiembrie

2009.

Pentru a hotărî astfel, Înalta Curte

a constatat, în esență, că instanța de fond a reținut corect situația de fapt

în raport de materialul probator administrat în cauză și a realizat o încadrare

juridică adecvată în funcție de situația faptică.

Astfel,

instanța de recurs a constatat că în cauză nu este incident motivul de casare

prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., în sensul că prin

motivarea respingerii excepției de

neconstituționalitate în aceeași sentință prin care s-a

motivat și soluția pe fondul cauzei, iar nu printr-o încheiere motivată

separat,

instanța nu a încălcat formele de procedură prevăzute sub

sancțiunea nulității, Înalta Curte constatând că la termenul din 18 februarie 2009,

instanța a pus în discuția părților excepția de neconstituționalitate, prin

încheierea de la acea dată, instanța de contencios administrativ respingând

motivat, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale.

În altă ordine de idei, Înalta Curte

a apreciat că și soluția dată excepției de neconstituționalitate este corectă:

textele invocate de reclamant ca fiind neconstituționale neavând legătură cu

soluționarea excepției de legalitate, dar nici cu fondul cauzei (prin

încheierea din 4 aprilie 2008, instanța supremă stabilise și că cererea de

sesizare a Curții

Constituționale cu

aceeași excepție de neconstituționalitate este inadmisibilă, cu motivarea că

aceasta

nu are legătură cu soluționarea cauzei deduse judecății, reclamantul reiterând

așadar,

aceeași excepție de

neconstituționalitate, care, neavând legătură cu fondul cauzei, cu atât mai

puțin,

nu are legătură cu soluția ce se va pronunța cu privire la excepția de

nelegalitate).

Pe de altă parte, instanța de

control judiciar a constatat că, în discuție, este o excepție de nelegalitate

cu privire la două acte administrative cu caracter individual, emise anterior

intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, astfel încât, în conformitate cu

jurisprudența sa anterioară, și în aplicarea principiul securității

raporturilor juridice, ca element constitutiv al dreptului la un proces

echitabil, în sensul prevederilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, și a practicii judiciare dezvoltate de Curtea Europeană de la Luxemburg, examinarea acestei excepții de nelegalitate, este inadmisibilă.

Totuși, a arătat instanța de recurs,

chiar și în condițiile analizării legalității actelor administrative atacate,

prima instanță a examinat corect și a apreciat că actele în discuție

îndeplinesc condițiile de legalitate, raportat la

actele normative ce au stat la baza emiterii lor,

astfel că, și din

această perspectivă, nu este prejudiciat dreptul recurentului la un proces

echitabil față de soluția pronunțată.

Totodată în condițiile în care la

dosar au fost depuse toate actele avute în vedere la emiterea celor două acte

administrative individuale de către intimata-pârâtă C.N.V.M., Înalta Curte a

constatat că excepția lipsei de interes a intimatei SC S.N.D. SA vizează fondul

cauzei, astfel că nu este relevantă în această fază procesuală când se discută

soluția cu privire la excepția de nelegalitate a celor două acte administrative

anterior individualizate.

de M.M.

La data de 9 decembrie 2009, M.M. a

înregistrat o cerere pe care a intitulat-o „de revizuire” împotriva deciziei instanței

de recurs, nr. 4965 din 10 noiembrie 2009.

Ulterior, după ce a luat cunoștință

de considerentele acestei decizii, la data de 8 aprilie 2010, M.M. și-a modificat

calea de retractare exercitată, în contestație în anulare, întemeiată pe

dispozițiile art. 318 alin. (1) C. proc. civ.

Contestatorul a susținut că hotărârea

atacată este rezultatul unei greșeli materiale și, în același timp, nu cuprinde

analiza tuturor motivelor de casare invocate.

În concret, contestatorul susține că

recursul său a vizat șase motive de casare dar instanța de recurs a examinat numai

unul (cel referitor la excepția de neconstituționalitate) toate celelalte rămânând

nesoluționate.

Astfel, consideră că instanța nu s-a

pronunțat asupra:

a) –inopozabilității întâmpinării formulate

de către intervenienta în interes propriu S.C. „S.N.D. Galați'" S.A.;

b) – excepției lipsei de interes a

intervenientei în interes propriu S.C. „S.N.D. Galați'" S.A.;

c) - încălcării dispozițiilor art.

174 C. proc. civ., întrucât nu a socotit ca dovedite pretențiile reclamantului față

de împrejurarea că pârâta nu a prezentat înscrisurile încuviințate de instanță;

d) – ignorării argumentelor prezentate

de autorul excepției de nelegalitate;

e) – încălcării de către C.N.V.M. a

obligațiilor care decurg din prevederile statutului său, potrivit O.U.G. nr.

25/2002 cât și O.U.G. nr. 28/2002.

De asemenea, contestatorul mai

afirmă că instanța de recurs a greșit atunci când a stabilit că S.C. „S.N.D. Galați'"

S.A. are calitate de intimată, când, în realitate, această parte era

intervenientă în interes propriu. Consecința acestei erori, în opinia

contestatorului, este obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată de 1.200

lei către această parte, deși dispozițiile art. 274-277 C. proc. civ. nu se

referă la cheltuielile făcute de intervenienți.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra

contestației în anulare

Contestația în anulare de față este admisibilă,

motivele invocate putând fi circumscrise dispozițiilor art. 318 alin. (1) C.

proc. civ., potrivit cu care:

„

Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație

când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța,

respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să

cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare”.

Examinând calea de atac exercitată

pe fondul său, Înalta Curte constată că nu există motive pentru a fi admisă.

A. Referitor la omisiunea cercetării

unor motive de recurs

Memoriul de recurs nu este structurat

în motive, ci reprezintă, după cum bine a reținut instanța de recurs, o amplă prezentare

a contextului factual și legal al cauzei care nu poate fi încadrată în prevederile

art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Motivele pretins neanalizate

reprezintă, în realitate, simple critici care, fie au fost examinate grupat,

fie vizau aspecte de fond ale litigiului ce se poartă între părți și, ca

urmare, nu au putut fi rezolvate în cadrul procedurii reglementate de art. 4

din Legea nr. 554/2004. Instanța de recurs nu este obligată să răspundă separat

la fiecare dintre criticile formulate ci le poate grupa pentru a le rezolva

printr-un considerent comun, cum a procedat în cazul aspectelor reținute la

lit. c)-e).

Verificând actele administrative prin

prisma actelor normative ce au stat la baza emiterii lor, instanța de recurs a

ajuns la concluzia că sunt legale.

La acest punct, Înalta Curte

consideră esențială împrejurarea că instanța de recurs a menținut

considerentele Curții de apel asupra excepției de nelegalitate numai în subsidiar.

În acest context, în propria motivare, instanța de recurs a reținut în principal

că dispozițiile art. 4 din Legea nr. 554/2004, ce permit repunerea în discuție,

repetat și fără limită de timp, a legalității actelor administrative

individuale emise anterior intrării în vigoare a legii, încalcă principiul

stabilității raporturilor juridice și, prin aceasta, dispoziții convenționale și

comunitare ce trebuie aplicate cu prioritate în raport de prevederile art. 20

alin. (2) din Constituția României.

Ca urmare, aplicând direct, cu

prioritate prevederile art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului

și a libertăților fundamentale, instanța de recurs a ajuns la concluzia că se

impune respingerea excepției de nelegalitate a celor două acte administrative

individuale emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004.

Așa fiind, analiza criticilor expuse

la lit. c) – e) nu mai era necesară, dar, totuși, instanța de recurs a

realizat-o într-un considerent distinct (fila 11, alin.2 din decizie).

Soluția

instanței de recurs în problema de drept examinată este, de altfel, în acord cu

jurisprudența constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

contencios administrativ și fiscal, în materia examinată, cristalizată în toată

perioada de după intrarea în vigoare a actului normativ în discuție.

Cât

privește critica referitoare la omisiunea de a se pronunța asupra excepției

lipsei de interes a SC „S.N.D." SA [lit. b)] aceasta vizează fondul cauzei

și, cu această motivare, instanța de recurs a considerat-o nerelevantă în

această fază procesuală (fila 11, antepenultimul alineat din decizie).

În

fine, susținerea contestatorului că instanța de recurs nu i-ar fi examinat

motivul de recurs referitor la „inopozabilitatea întâmpinării” formulate de SC

„S.N.D." SA [lit. a)] este lipsită de substanță, câtă vreme prin precizările

formulate la data de 3 noiembrie 2009 a insistat numai asupra lipsei de interes

a acestei părți.

În

realitate, „inopozabilitatea” invocată vizează lipsa dovezii calității de reprezentant

a semnatarului întâmpinării formulate de SC „S.N.D." SA, excepție dilatorie

potrivit art. 161 alin. (1) C. proc. civ., al cărei efect, în ipoteza în care

„lipsurile” nu s-ar fi complinit, ar fi anularea întâmpinării.

Or, din

această perspectivă, acest motiv al contestației în anulare este lipsit de

orice finalitate practică pentru contestator.

B.

Referitor la greșeala materială

Contestatorul

consideră că instanța de recurs a atribuit greșit calitatea de intimată SC „S.N.D."

SA. Corelativ, consideră că în mod greșit a fost obligat la cheltuieli de

judecată către intervenientă, contrar prevederilor art. 274-277 C. proc. civ.

Atât

premisa cât și concluzia sunt eronate.

În

litigiul de fond, la judecata în primă instanță, SC „S.N.D." SA a formulat

cerere de intervenție principală, admisă de Curtea de Apel București prin

sentința civilă nr. 675 din 5 martie 2007. Legalitatea acestei sentințe urmează

a se verifica în cadrul recursului exercitat de M.M., ce a fost suspendat la

data de 26 septembrie 2008, urmare a invocării excepției de nelegalitate. În

acest recurs, ca și în recursul finalizat prin decizia ce face obiectul

contestației în anulare, SC „S.N.D." SA are calitatea de intimată, iar nu de

intervenientă. În recurs, intervenienți pot fi numai intervenienții accesorii care

formulează o astfel de cerere în fața instanței de recurs (art. 51 C. proc.

civ.).

Pe de

altă parte, potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ.:

„

Partea care cade în pretențiuni va fi obligată, la cerere,

să plătească cheltuielile de judecată”.

Cum M.M.,

în calitate de recurent „a căzut în pretenții”, în sensul că i s-a respins recursul,

în mod legal a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată către intimată,

la cererea acesteia.

Teza

contestatorului potrivit căreia greșita calificare a poziției procesuale a

intimatei a antrenat obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată este

complet lipsită de fundament, pentru că, independent de calitatea acesteia:

intimată sau intervenientă principală, recurentul trebuia obligat la plata cheltuielilor

pe care această parte le-a făcut în cadrul procesului inițiat de el.

2.

Temeiul legal al soluției adoptate

Pentru

considerentele expuse la pct. II.1, în temeiul art. 320 C. proc. civ., se va

respinge contestația în anulare de față ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare

formulată de M.M. împotriva deciziei nr. 4965 din 10 noiembrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca

nefondată.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 25 iunie

2010.