ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3430/2010

Asupra contestației în anulare de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 1030 din 11 martie 2009, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins excepția de nelegalitate a Deciziei nr. 1349 din 11 martie 2004 și a Atestatului nr. 70 din 11 martie 2004 emise de C.N.V.M., invocată de reclamantul M.M. în dosarul nr. 8699/1/2007, aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, având ca obiect judecarea recursului declarat de același reclamant împotriva sentinței civile nr. 675 din 05 martie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Instanța a reținut, în esență, faptul că la data de 11 martie 2004, pârâta C.N.V.M. a emis Atestatul nr. 70, prin care a atestat transformarea SC S.N.D. Galați SA în societate de tip închis, în conformitate cu hotărârea A.G.E.A. a acestei societăți. De asemenea, s-a arătat că societatea va fi radiată din înregistrarea O.E.V.M. din cadrul C.N.V.M. și că acțiunile societății vor fi retrase de la tranzacționare de pe piața RASDAQ. Pe de altă parte, prima instanță a reținut că, la aceeași dată, a fost emisă și decizia nr. 1349 de către C.N.V.M., prin care s-a dispus că se retrag de la tranzacționare pe piața RASDAQ acțiunile emise de SC S.N.D. Galați SA, începând cu data de 16 martie 2004. Judecătorul fondului a constatat că cele două acte administrative au fost emise în baza dispozițiilor O.U.G.

nr. 28/2002, respectiv a art. 42 alin. (1) și art. 136 din acest act normativ. În opinia Curții, legalitatea derulării ofertei publice de preluare nu a făcut obiectul celor două acte administrative, în privința cărora a fost invocată excepția de nelegalitate. Prin aceste acte, pârâta C.N.V.M. nici nu a autorizat o ofertă publică în conformitate cu art. 164 și următoarele din O.U.G. nr. 28/2002 și nici nu a analizat legalitatea derulării ofertei publice de preluare. În concepția instanței, din lecturarea art. 136 alin. (2) din O.U.G. nr. 28/2002, rezultă că C.N.V.M. nu analizează, la emiterea celor două acte administrative contestate, legalitatea desfășurării ofertei publice de preluare, ci doar existența hotărârii A.G.E.A., notificarea acestei hotărâri și menționarea hotărârii la ORC.

Așadar, s-a constatat legalitatea și temeinicia actelor emise de pârâta C.N.V.M., în privința cărora a fost invocată excepția de nelegalitate. În altă ordine de idei, Curtea a constatat că susținerile reclamantului privind oferta de preluare nu sunt reale, întrucât în ședința din 11 decembrie 2003 a A.G.E.A. a societății, la care a participat și reclamantul, s-a prezentat procesul de derulare a ofertei publice obligatorii de preluare, ce a avut loc în perioada iunie - octombrie 2003, s-a făcut referire la raportul de evaluare și la faptul că perioada efectivă de tranzacționare a fost 22 septembrie 2003 - 10 octombrie 2003. De asemenea, Curtea a constatat că reclamantul nu a atacat niciunul din actele sau procedurile de preluare și nici hotărârea A.G.E.A.

din 11 decembrie 2003. În plus, la ORC nu a fost înregistrată nicio opoziție cu privire la această hotărâre. În concluzie, prima instanță a considerat că cele două acte contestate nu sunt nici avize și nici alte acte de confirmare a legalității ofertei publice de preluare obligatorii și că, prin urmare, nu trebuiau depuse documentele privind această ofertă - invocate de reclamant în susținerea excepției - documente prevăzute în Regulamentul nr. 5/2003 al C.N.V.M. Excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 1 alin. (1) și alin. (3) art. 7 alin. (7) din Anexa la O.U.G. nr. 25/2002, aprobată prin Legea nr. 514/2002 privind Statutul C.N.V.M.

și art. 1 alin. (3), art. 2 alin. (2) art. 289 alin. (1) din Legea nr. 297/2004 privind piața de capital, invocată de reclamant în cadrul procedurilor desfășurate în fața Curții de Apel București, ca instanță învestită cu soluționarea excepției de nelegalitate a Deciziei nr. 1349 din 11 martie 2004 și a Atestatului nr. 70 din 11 martie 2004 emise de C.N.V.M., a fost respinsă de această instanță ca inadmisibilă, prin încheierea din 18 februarie 2009. 2. Hotărârea instanței de recurs Recursul declarat de reclamantul M.M.

împotriva sentinței nr. 1030/2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a fost respins ca nefondat de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin decizia nr. 4965 din 10 noiembrie 2009. Pentru a hotărî astfel, Înalta Curte a constatat, în esență, că instanța de fond a reținut corect situația de fapt în raport de materialul probator administrat în cauză și a realizat o încadrare juridică adecvată în funcție de situația faptică. Astfel, instanța de recurs a constatat că în cauză nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc.

civ., în sensul că prin motivarea respingerii excepției de neconstituționalitate în aceeași sentință prin care s-a motivat și soluția pe fondul cauzei, iar nu printr-o încheiere motivată separat, instanța nu a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității, Înalta Curte constatând că la termenul din 18 februarie 2009, instanța a pus în discuția părților excepția de neconstituționalitate, prin încheierea de la acea dată, instanța de contencios administrativ respingând motivat, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale.

În altă ordine de idei, Înalta Curte a apreciat că și soluția dată excepției de neconstituționalitate este corectă: textele invocate de reclamant ca fiind neconstituționale neavând legătură cu soluționarea excepției de legalitate, dar nici cu fondul cauzei (prin încheierea din 4 aprilie 2008, instanța supremă stabilise și că cererea de sesizare a Curții Constituționale cu aceeași excepție de neconstituționalitate este inadmisibilă, cu motivarea că aceasta nu are legătură cu soluționarea cauzei deduse judecății, reclamantul reiterând așadar, aceeași excepție de neconstituționalitate, care, neavând legătură cu fondul cauzei, cu atât mai puțin, nu are legătură cu soluția ce se va pronunța cu privire la excepția de nelegalitate).

Pe de altă parte, instanța de control judiciar a constatat că, în discuție, este o excepție de nelegalitate cu privire la două acte administrative cu caracter individual, emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, astfel încât, în conformitate cu jurisprudența sa anterioară, și în aplicarea principiul securității raporturilor juridice, ca element constitutiv al dreptului la un proces echitabil, în sensul prevederilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, și a practicii judiciare dezvoltate de Curtea Europeană de la Luxemburg, examinarea acestei excepții de nelegalitate, este inadmisibilă.

Totuși, a arătat instanța de recurs, chiar și în condițiile analizării legalității actelor administrative atacate, prima instanță a examinat corect și a apreciat că actele în discuție îndeplinesc condițiile de legalitate, raportat la actele normative ce au stat la baza emiterii lor, astfel că, și din această perspectivă, nu este prejudiciat dreptul recurentului la un proces echitabil față de soluția pronunțată. Totodată în condițiile în care la dosar au fost depuse toate actele avute în vedere la emiterea celor două acte administrative individuale de către intimata-pârâtă C.N.V.M., Înalta Curte a constatat că excepția lipsei de interes a intimatei SC S.N.D. SA vizează fondul cauzei, astfel că nu este relevantă în această fază procesuală când se discută soluția cu privire la excepția de nelegalitate a celor două acte administrative anterior individualizate.

3. Contestația în anulare formulată de M.M. La data de 9 decembrie 2009, M.M. a înregistrat o cerere pe care a intitulat-o „de revizuire” împotriva deciziei instanței de recurs, nr. 4965 din 10 noiembrie 2009. Ulterior, după ce a luat cunoștință de considerentele acestei decizii, la data de 8 aprilie 2010, M.M. și-a modificat calea de retractare exercitată, în contestație în anulare, întemeiată pe dispozițiile art. 318 alin. (1) C. proc. civ. Contestatorul a susținut că hotărârea atacată este rezultatul unei greșeli materiale și, în același timp, nu cuprinde analiza tuturor motivelor de casare invocate. În concret, contestatorul susține că recursul său a vizat șase motive de casare dar instanța de recurs a examinat numai unul (cel referitor la excepția de neconstituționalitate) toate celelalte rămânând nesoluționate.

Astfel, consideră că instanța nu s-a pronunțat asupra: a) –inopozabilității întâmpinării formulate de către intervenienta în interes propriu S.C. „S.N.D. Galați'" S.A.; b) – excepției lipsei de interes a intervenientei în interes propriu S.C. „S.N.D. Galați'" S.A.; c) - încălcării dispozițiilor art. 174 C. proc. civ., întrucât nu a socotit ca dovedite pretențiile reclamantului față de împrejurarea că pârâta nu a prezentat înscrisurile încuviințate de instanță; d) – ignorării argumentelor prezentate de autorul excepției de nelegalitate; e) – încălcării de către C.N.V.M. a obligațiilor care decurg din prevederile statutului său, potrivit O.U.G. nr. 25/2002 cât și O.U.G. nr. 28/2002. De asemenea, contestatorul mai afirmă că instanța de recurs a greșit atunci când a stabilit că S.C.

„S.N.D. Galați'" S.A. are calitate de intimată, când, în realitate, această parte era intervenientă în interes propriu. Consecința acestei erori, în opinia contestatorului, este obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată de 1.200 lei către această parte, deși dispozițiile art. 274-277 C. proc. civ. nu se referă la cheltuielile făcute de intervenienți. II. Considerentele Înaltei Curți asupra contestației în anulare Contestația în anulare de față este admisibilă, motivele invocate putând fi circumscrise dispozițiilor art. 318 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cu care: „ Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare”.

Examinând calea de atac exercitată pe fondul său, Înalta Curte constată că nu există motive pentru a fi admisă. 1. Argumente de drept relevante A. Referitor la omisiunea cercetării unor motive de recurs Memoriul de recurs nu este structurat în motive, ci reprezintă, după cum bine a reținut instanța de recurs, o amplă prezentare a contextului factual și legal al cauzei care nu poate fi încadrată în prevederile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. Motivele pretins neanalizate reprezintă, în realitate, simple critici care, fie au fost examinate grupat, fie vizau aspecte de fond ale litigiului ce se poartă între părți și, ca urmare, nu au putut fi rezolvate în cadrul procedurii reglementate de art. 4 din Legea nr. 554/2004.

Instanța de recurs nu este obligată să răspundă separat la fiecare dintre criticile formulate ci le poate grupa pentru a le rezolva printr-un considerent comun, cum a procedat în cazul aspectelor reținute la lit. c)-e). Verificând actele administrative prin prisma actelor normative ce au stat la baza emiterii lor, instanța de recurs a ajuns la concluzia că sunt legale. La acest punct, Înalta Curte consideră esențială împrejurarea că instanța de recurs a menținut considerentele Curții de apel asupra excepției de nelegalitate numai în subsidiar.

În acest context, în propria motivare, instanța de recurs a reținut în principal că dispozițiile art. 4 din Legea nr. 554/2004, ce permit repunerea în discuție, repetat și fără limită de timp, a legalității actelor administrative individuale emise anterior intrării în vigoare a legii, încalcă principiul stabilității raporturilor juridice și, prin aceasta, dispoziții convenționale și comunitare ce trebuie aplicate cu prioritate în raport de prevederile art. 20 alin. (2) din Constituția României. Ca urmare, aplicând direct, cu prioritate prevederile art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, instanța de recurs a ajuns la concluzia că se impune respingerea excepției de nelegalitate a celor două acte administrative individuale emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004.

Așa fiind, analiza criticilor expuse la lit. c) – e) nu mai era necesară, dar, totuși, instanța de recurs a realizat-o într-un considerent distinct (fila 11, alin.2 din decizie). Soluția instanței de recurs în problema de drept examinată este, de altfel, în acord cu jurisprudența constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, în materia examinată, cristalizată în toată perioada de după intrarea în vigoare a actului normativ în discuție. Cât privește critica referitoare la omisiunea de a se pronunța asupra excepției lipsei de interes a SC „S.N.D." SA [lit. b)] aceasta vizează fondul cauzei și, cu această motivare, instanța de recurs a considerat-o nerelevantă în această fază procesuală (fila 11, antepenultimul alineat din decizie).

În fine, susținerea contestatorului că instanța de recurs nu i-ar fi examinat motivul de recurs referitor la „inopozabilitatea întâmpinării” formulate de SC „S.N.D." SA [lit. a)] este lipsită de substanță, câtă vreme prin precizările formulate la data de 3 noiembrie 2009 a insistat numai asupra lipsei de interes a acestei părți. În realitate, „inopozabilitatea” invocată vizează lipsa dovezii calității de reprezentant a semnatarului întâmpinării formulate de SC „S.N.D." SA, excepție dilatorie potrivit art. 161 alin. (1) C. proc. civ., al cărei efect, în ipoteza în care „lipsurile” nu s-ar fi complinit, ar fi anularea întâmpinării. Or, din această perspectivă, acest motiv al contestației în anulare este lipsit de orice finalitate practică pentru contestator.

B. Referitor la greșeala materială Contestatorul consideră că instanța de recurs a atribuit greșit calitatea de intimată SC „S.N.D." SA. Corelativ, consideră că în mod greșit a fost obligat la cheltuieli de judecată către intervenientă, contrar prevederilor art. 274-277 C. proc. civ. Atât premisa cât și concluzia sunt eronate. În litigiul de fond, la judecata în primă instanță, SC „S.N.D." SA a formulat cerere de intervenție principală, admisă de Curtea de Apel București prin sentința civilă nr. 675 din 5 martie 2007. Legalitatea acestei sentințe urmează a se verifica în cadrul recursului exercitat de M.M., ce a fost suspendat la data de 26 septembrie 2008, urmare a invocării excepției de nelegalitate.

În acest recurs, ca și în recursul finalizat prin decizia ce face obiectul contestației în anulare, SC „S.N.D." SA are calitatea de intimată, iar nu de intervenientă. În recurs, intervenienți pot fi numai intervenienții accesorii care formulează o astfel de cerere în fața instanței de recurs (art. 51 C. proc. civ.). Pe de altă parte, potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ.: „ Partea care cade în pretențiuni va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată”. Cum M.M., în calitate de recurent „a căzut în pretenții”, în sensul că i s-a respins recursul, în mod legal a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată către intimată, la cererea acesteia.

Teza contestatorului potrivit căreia greșita calificare a poziției procesuale a intimatei a antrenat obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată este complet lipsită de fundament, pentru că, independent de calitatea acesteia: intimată sau intervenientă principală, recurentul trebuia obligat la plata cheltuielilor pe care această parte le-a făcut în cadrul procesului inițiat de el. 2. Temeiul legal al soluției adoptate Pentru considerentele expuse la pct. II.1, în temeiul art. 320 C. proc. civ., se va respinge contestația în anulare de față ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge contestația în anulare formulată de M.M. împotriva deciziei nr. 4965 din 10 noiembrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondată. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 25 iunie 2010.