ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4058/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4058/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 237/D din 25 februarie 2010 pronunțată de

Tribunalul Satu

Mare, secția civilă, s-a respins cererea formulată de

reclamantul A.P. prin mandatar K.F.,

în contradictoriu cu Unitatea Administrativ Teritorială - Municipiul Satu Mare

prin Primar, privind repunerea în termenul de notificare prevăzut de Legea nr.

10/2001.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de fond a reținut că pricina a fost trimisă în

rejudecare în baza deciziei civile nr. 1316 din 22 octombrie 2009 a Curții de

Apel Oradea, cu îndrumarul pentru instanța de fond, de a rediscuta cererea

reclamantului în contradictoriu cu Unitatea Administrativ Teritorială pe raza

căruia se află imobilul din litigiu, respectiv Municipiul Satu Mare, prin

Primar, în baza Legea nr. 10/2001, respectând și competența în soluționarea

cererii prevăzută de legea specială.

Reclamantul a solicitat

repunerea în termenul de notificare prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001,

republicată, motivând că a aflat că imobilul său a fost preluat în mod abuziv

de Statul Român în baza Decretului nr. 223/1974, în urma comunicării sentinței

civile nr. 5400 a Judecătoriei Satu Mare în data de 05 noiembrie 2008 și a

depus în probațiune extrasul C.F. nr. 18732 Satu Mare, unde Statul Român este

intabulat asupra terenului, iar asupra casei este proprietar tabular

reclamantul A.P.

Prin sentința civilă nr.

5400 din 30 septembrie 2008, la care face referire reclamantul, a fost respinsă

acțiunea acestuia având ca obiect nulitatea absolută a contractului de

închiriere pentru suprafața cu destinația de locuință cu nr. 24085/2008 ca

fiind încheiat de un neproprietar.

Tribunalul a constatat

că susținerea reclamantului în motivarea cererii de repunere în termenul de

formulare a notificării prevăzut de Legea nr. 10/2001, nu poate fi reținută,

întrucât este exclus ca acesta să nu fi realizat că odată cu plecarea sa

definitivă din țară statul, în baza Decretului nr. 223/1974, preia imobilul,

existând și actele de preluate în acest sens, Decizia nr. 181/1987, așa cum

rezultă și din conținutul sentinței mai sus invocate, acte ce puteau fi

verificate și luate la cunoștință de către reclamant prin depunerea unei

diligente minime la autoritățile competente.

Tribunalul a mai

constatat că, potrivit art. 22 din Legea nr. 10/2001, termenul pentru

înregistrarea notificării se calculează începând cu data de 14 februarie 2001

și nerespectarea acestuia, potrivit art. 22 alin. (5), atrage „pierderea

dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau în

echivalent", acest termen fiind astfel un termen de decădere.

Conform art. 103 C.

proc. civ., repunerea în termenul legal înăuntrul căruia trebuia îndeplinit

actul de procedură atrage decăderea afară de cazul când partea dovedește că a

fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voința ei. In acest din

urmă de caz actul de procedură se va îndeplini în termen de 15 zile de la

încetarea împiedicării.

Tribunalul a constatat

că motivele invocate de reclamant în cadrul cererii completate, care au

determinat împiedicarea nu reprezintă o împrejurare mai presus de voința

părții, nefiind îndeplinite condițiile art. 103 C. proc. civ. privind repunerea

în termen.

Împotriva

acestei sentințe a formulat apel reclamantul apelant A.P.

prin mandatar K.F., solicitând

admiterea apelului și schimbarea în totalitate a sentinței apelate, în sensul

admiterii acțiunii inițiale, de repunere în termenul de depunere a notificării

prevăzut de Legea nr. 10/2001.

Reclamantul a arătat că

sentința pronunțată de instanța de fond este vădit neîntemeiată, nelegală și

imorală, menționând în acest sens că, deși instanța reține în considerente că

prin depunerea unor diligente minime la autoritățile competente, ar fi putut

lua la cunoștință faptul că imobilul - casă de locuit - i-a fost preluat

abuziv, aceste considerente sunt neîntemeiate, în condițiile în care a depus

diligentele necesare în vederea verificării situației juridice a imobilului,

solicitând un extras de C.F. conform căruia și în prezent apare intabulat ca

proprietar al casei de locuit din litigiu, nefiind înscrise în C.F. modificări

privitoare la proprietari.

Astfel, Statul Român

este autoritatea care a omis înscrierea deciziei de preluare a imobilului în

cartea funciară, creând în mod nelegal aparența că este proprietarul casei,

fapt ce l-a împiedicat să formuleze notificarea prevăzută de Legea 10/2001, în

termenul legal, această împrejurare existând înăuntrul termenului legal pentru

depunerea notificării, sens în care în mod greșit a apreciat instanța de fond

că nu sunt îndeplinite dispozițiile art. 103 C. proc. civ.

Reclamantul a mai arătat

că a fost împiedicat să depună notificare, prin atitudinea culpabilă a Statului

Român, cu desconsiderarea totală a dispozițiilor art. 44 din Constituția

României.

Intimatul Primatul

Municipiului Satu-Mare a depus la dosar întâmpinare, solicitând respingerea

apelului ca nefondat și menținerea sentinței apelate în totalitate ca legală și

temeinică.

Prin

decizia civilă nr. 69/A din 23 iunie 2010, Curtea de Apel Oradea, se

cția civilă mixtă, a respins ca

nefondat apelul reclamantului, reținând că termenul pentru depunerea

notificării este un termen de decădere, astfel încât dispozițiile art. 103 C.

proc. civ. nu sunt incidente, termenul de decădere nefiind susceptibil de

întrerupere și în consecință nici cererea de repunere în termen nu poate fi primită

în această situație, textul de lege arătat referindu-se la exercitarea unei căi

de atac sau la îndeplinirea unui act de procedură și nu la îndeplinirea unei

proceduri speciale.

In acest sens, instanța

de apel a arătat că formularea unei notificări în termenul prevăzut de Legea

nr. 10/2001, nu este un act de procedură în sensul prevăzut de art. 103 C.

proc. civ., procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001

declanșându-se pe calea unei notificări adresată de persoana îndreptățită

persoanei juridice deținătoare.

Legea nr. 10/2001 a

instituit prin art. 22 alin. (59 un termen de decădere pentru depunerea

notificării tocmai pentru evitarea perpetuării unei stări de incertitudine în

ce privește situația juridică a unor asemenea imobile, iar sancțiunea

„pierderii dreptului" folosită de legiuitor este edificatoare în

calificarea termenului ca fiind de decădere. De altfel, notificarea formulată

în temeiul Legii nr. 10/2001 nu constituie un act procedural subsecvent

investirii instanței ci chiar cererea de valorificare a unui drept subiectiv,

astfel că dispozițiile art. 103 C. proc. civ. nu sunt incidente.

In consecință, instanța

de apel a concluzionat că termenul de decădere din dreptul substanțial, cum

este și cazul în speță, nu este susceptibil de repunere în termen, pentru că

sancțiunea decăderii are ca efect chiar pierderea dreptului subiectiv, astfel

încât cererea reclamantului a fost corect respinsă de către instanța de fond,

iar faptul că reclamantul a depus la dosar copia cărții funciare 18732 Satu-Mare,

din cuprinsul căreia rezultă că nu s-au operat înscrieri privind preluarea

imobilului construcție, acesta figurând și în prezent ca fiind proprietatea

reclamantului, reprezintă împrejurări ce nu justifică repunerea în termenul

prevăzut de art. 22 în condițiile în care, așa cum mai sus s-a arătat, termenul

de depunere a notificării este un termen de decădere, nesusceptibil de

întrerupere sau suspendare.

împotriva

acestei decizii a declarat recurs reclamantul A.P,

formulând critici referitoare la

greșita înlăturare, de către instanța de apel, a aplicării dispozițiilor art.

103 C. proc. civ. privind repunerea în termenul de formulare a notificării

întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 10/2001.

In acest sens,

reclamantul arată că în mod greșit instanța de apel a apreciat că în materia

Legii nr. 10/2001 nu operează repunerea în termen reglementată de art. 103 C.

proc. civ., în condițiile în care însuși conținutul acestui articol prevede

aplicabilitatea sa în domeniul legii speciale de reparație, prin soluția adoptată

aceasta încălcând principiul de drept conform căruia acolo unde legea nu

distinge, nimeni nu o poate face.

Deși instanța de apel

argumentează că notificarea nu reprezintă un act de procedură în sensul legii,

definițiile date de doctrina juridică conform cărora actul de procedură

reprezintă orice act făcut pentru declanșarea procesului, în cursul și în

cadrul procesului demonstrează că aceasta constituie chiar actul de procedură

care în mod obligatoriu, conform Legii nr. 10/2001, declanșează procesul de

restituire al unui imobil preluat în mod abuziv de stat.

Reclamantul apreciază că

Legea nr. 1/2009 de completare a Legii nr. 10/2001 intrată în vigoare la 03

februarie 2009 are efectul repunerii în termen a foștilor proprietari, în

vederea restituirii proprietăților preluate abuziv pe calea legii speciale, și

nu pe calea unei acțiuni în revendicare cum în mod greșit recomandă instanța de

apel.

Reclamantul mai arată că

au fost ignorate dispozițiile art. 44 din Constituția României ce garantează

dreptul de proprietate și că neformularea în termen a notificării este datorată

culpei statului, care nu a comunicat decizia de preluare și nici nu a înscris-o

în cartea funciară, reclamantul având convingerea că este proprietarul de drept

al imobilului.

Recursul

va fi respins pentru următoarele argumente:

Conform art. 22 alin.

(1) din Legea nr. 10/2001, republicată, persoanele îndreptățite să obțină

măsuri reparatorii în cadrul acestui act normativ aveau obligația de a formula,

în termenul prevăzut de această dispoziție legală, o notificare prin care

investeau entitatea deținătoare cu analiza pretențiilor pe care înțelegeau să

le formuleze cu privire la un anumit imobil.

Termenul de notificare

era de 6 luni, calculat de la data intrării în vigoare a legii, 14 februarie

2001, termen care a fost prelungit succesiv prin O.U.G. nr. 109/2001 și O.U.G. nr.

145/2001, până la data de 14 februarie 2002 și care nu a suferit nici o

modificare prin dispoziții legale ulterioare, aplicându-se pentru toate

categoriile de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii, fără vreo

distincție.

Nerespectarea termenului

de notificare atrage pierderea dreptului persoanei îndreptățite de a mai

solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent pentru

astfel de bunuri.

Referitor la acest

termen nu a intervenit nici o modificare legislativă afară de cele anterior

arătate, conținutul său nefiind modificat nici explicit și nici implicit, prin

instituirea vreunui caz de repunere în termen prin dispozițiile Legii nr.

247/2005, ori prin dispozițiile Legii nr. 1/2009.

Articolul 103 C. proc.

civ. prevede că neexercitarea oricărei căi de atac și neîndeplinirea oricărui

act de procedură în termenul legal atrage decăderea, afară de cazul în care

legea dispune altfel sau când partea dovedește că a fost împiedicată printr-o

împrejurare mai presus de voința sa.

Textul de lege se referă

la exercitarea unei căi de atac sau la îndeplinirea unui act de procedură,

fiind inaplicabil în cazul notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001,

care, contrar susținerilor reclamantului, nu este un act procedural în sensul

prevăzut de art. 103 C. proc. civ.

Referitor la noțiunea de

„act procedural", în absența unui concept definit de lege, doctrina și

literatura juridică au consacrat mai multe accepțiuni, respectiv, „orice act

făcut în cursul și în cadrul procesului civil de către instanța de judecată și

ceilalți participanți la proces, legat de activitatea procesuală a

acestora" (I.Stoenescu, Procesul civil în R.P.R., p.261), sau „orice

manifestare de voință și orice operație juridică făcută în cursul și în cadrul

procesului civil de către instanța de judecată, părți sau ceilalți participanți

la proces, în legătură cu exercitarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor

lor procesuale"(D.Radu, Dicționar de drept procesual civil, p.12-13).

Calificarea ca

„procedural" a unui act este determinată de configurarea sa într-un cadru

procesual preexistent, așa cum rezultă din definițiile mai sus arătate, care

circumscriu această manifestare de voință desfășurării procesului civil,

respectiv, activității judiciare.

Notificarea reprezintă

cererea adresată de persoana îndreptățită pentru restituirea unui bun preluat

abuziv, formulată în temeiul și condițiile legii speciale de reparație,

caracteristică unei etape anterioare declanșării procesului, cel puțin la

momentul formulării, căreia îi sunt aplicabile cu prioritate dispozițiile

actului normativ care o reglementează, fiind astfel chiar cererea de

valorificare a dreptului subiectiv.

Rezultă că termenul de

decădere instituit prin art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 este un termen

de drept substanțial față de care nu poate opera repunerea în termen

reglementată de art. 103 C. proc. civ., întrucât în acest caz sancțiunea

decăderii are drept consecință însăși pierderea dreptului subiectiv.

Având în vedere că

pierderea dreptului reclamantului de a obține satisfacerea pretențiilor sale în

temeiul Legii nr. 10/2001 se datorează exclusiv propriei atitudini, de ignorare

a dispozițiilor legii speciale de reparație și a termenelor instituite de

aceasta, în mod just instanțele au dispus respingerea cererii deduse judecății.

Față de considerentele

arătate, nu se pune problema încălcării

principiului

ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus

la care face

referire reclamantul,

întrucât încălcarea acestui principiu presupune o anume interpretare dată legii

care, în speță, nici măcar nu este necesară, întrucât textul Legii nr. 10/2001,

stabilește clar și fără echivoc care este termenul de depunere a notificărilor

și sancțiunea nerespectării lui, respectiv, „pierderea dreptului de a solicita

în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent" [art. 22

alin. (5)].

Nerespectarea termenului

de depunere a notificării nu echivalează cu nerespectarea dispozițiilor

constituționale ce reglementează dreptul de proprietate, un asemenea termen

fiind instituit tocmai pentru evitarea perpetuării stării de incertitudine cu

privire la situația juridică a imobilelor preluate abuziv.

Împrejurarea că în

cartea funciară a imobilului în litigiu nu au operat înscrieri referitoare la

dreptul de proprietate al statului nu poate determina repunerea în termenul

prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001 care, după cum s-a arătat, nu este

susceptibil de întrerupere sau suspendare.

Pentru aceste

considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamantul A.P. împotriva deciziei nr. 69A din 23 iunie

2010 a Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi,

13 mai 2011.