ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4058/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 237/D din 25 februarie 2010 pronunțată de Tribunalul Satu Mare, secția civilă, s-a respins cererea formulată de reclamantul A.P. prin mandatar K.F., în contradictoriu cu Unitatea Administrativ Teritorială - Municipiul Satu Mare prin Primar, privind repunerea în termenul de notificare prevăzut de Legea nr. 10/2001. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că pricina a fost trimisă în rejudecare în baza deciziei civile nr. 1316 din 22 octombrie 2009 a Curții de Apel Oradea, cu îndrumarul pentru instanța de fond, de a rediscuta cererea reclamantului în contradictoriu cu Unitatea Administrativ Teritorială pe raza căruia se află imobilul din litigiu, respectiv Municipiul Satu Mare, prin Primar, în baza Legea nr. 10/2001, respectând și competența în soluționarea cererii prevăzută de legea specială.

Reclamantul a solicitat repunerea în termenul de notificare prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001, republicată, motivând că a aflat că imobilul său a fost preluat în mod abuziv de Statul Român în baza Decretului nr. 223/1974, în urma comunicării sentinței civile nr. 5400 a Judecătoriei Satu Mare în data de 05 noiembrie 2008 și a depus în probațiune extrasul C.F. nr. 18732 Satu Mare, unde Statul Român este intabulat asupra terenului, iar asupra casei este proprietar tabular reclamantul A.P. Prin sentința civilă nr. 5400 din 30 septembrie 2008, la care face referire reclamantul, a fost respinsă acțiunea acestuia având ca obiect nulitatea absolută a contractului de închiriere pentru suprafața cu destinația de locuință cu nr. 24085/2008 ca fiind încheiat de un neproprietar.

Tribunalul a constatat că susținerea reclamantului în motivarea cererii de repunere în termenul de formulare a notificării prevăzut de Legea nr. 10/2001, nu poate fi reținută, întrucât este exclus ca acesta să nu fi realizat că odată cu plecarea sa definitivă din țară statul, în baza Decretului nr. 223/1974, preia imobilul, existând și actele de preluate în acest sens, Decizia nr. 181/1987, așa cum rezultă și din conținutul sentinței mai sus invocate, acte ce puteau fi verificate și luate la cunoștință de către reclamant prin depunerea unei diligente minime la autoritățile competente. Tribunalul a mai constatat că, potrivit art. 22 din Legea nr. 10/2001, termenul pentru înregistrarea notificării se calculează începând cu data de 14 februarie 2001 și nerespectarea acestuia, potrivit art. 22 alin. (5), atrage „pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau în echivalent", acest termen fiind astfel un termen de decădere.

Conform art. 103 C. proc. civ., repunerea în termenul legal înăuntrul căruia trebuia îndeplinit actul de procedură atrage decăderea afară de cazul când partea dovedește că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voința ei. In acest din urmă de caz actul de procedură se va îndeplini în termen de 15 zile de la încetarea împiedicării. Tribunalul a constatat că motivele invocate de reclamant în cadrul cererii completate, care au determinat împiedicarea nu reprezintă o împrejurare mai presus de voința părții, nefiind îndeplinite condițiile art. 103 C. proc. civ. privind repunerea în termen. Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamantul apelant A.P. prin mandatar K.F., solicitând admiterea apelului și schimbarea în totalitate a sentinței apelate, în sensul admiterii acțiunii inițiale, de repunere în termenul de depunere a notificării prevăzut de Legea nr. 10/2001.

Reclamantul a arătat că sentința pronunțată de instanța de fond este vădit neîntemeiată, nelegală și imorală, menționând în acest sens că, deși instanța reține în considerente că prin depunerea unor diligente minime la autoritățile competente, ar fi putut lua la cunoștință faptul că imobilul - casă de locuit - i-a fost preluat abuziv, aceste considerente sunt neîntemeiate, în condițiile în care a depus diligentele necesare în vederea verificării situației juridice a imobilului, solicitând un extras de C.F. conform căruia și în prezent apare intabulat ca proprietar al casei de locuit din litigiu, nefiind înscrise în C.F. modificări privitoare la proprietari.

Astfel, Statul Român este autoritatea care a omis înscrierea deciziei de preluare a imobilului în cartea funciară, creând în mod nelegal aparența că este proprietarul casei, fapt ce l-a împiedicat să formuleze notificarea prevăzută de Legea 10/2001, în termenul legal, această împrejurare existând înăuntrul termenului legal pentru depunerea notificării, sens în care în mod greșit a apreciat instanța de fond că nu sunt îndeplinite dispozițiile art. 103 C. proc. civ. Reclamantul a mai arătat că a fost împiedicat să depună notificare, prin atitudinea culpabilă a Statului Român, cu desconsiderarea totală a dispozițiilor art. 44 din Constituția României. Intimatul Primatul Municipiului Satu-Mare a depus la dosar întâmpinare, solicitând respingerea apelului ca nefondat și menținerea sentinței apelate în totalitate ca legală și temeinică.

Prin decizia civilă nr. 69/A din 23 iunie 2010, Curtea de Apel Oradea, se cția civilă mixtă, a respins ca nefondat apelul reclamantului, reținând că termenul pentru depunerea notificării este un termen de decădere, astfel încât dispozițiile art. 103 C. proc. civ. nu sunt incidente, termenul de decădere nefiind susceptibil de întrerupere și în consecință nici cererea de repunere în termen nu poate fi primită în această situație, textul de lege arătat referindu-se la exercitarea unei căi de atac sau la îndeplinirea unui act de procedură și nu la îndeplinirea unei proceduri speciale. In acest sens, instanța de apel a arătat că formularea unei notificări în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, nu este un act de procedură în sensul prevăzut de art. 103 C. proc.

civ., procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001 declanșându-se pe calea unei notificări adresată de persoana îndreptățită persoanei juridice deținătoare. Legea nr. 10/2001 a instituit prin art. 22 alin. (59 un termen de decădere pentru depunerea notificării tocmai pentru evitarea perpetuării unei stări de incertitudine în ce privește situația juridică a unor asemenea imobile, iar sancțiunea „pierderii dreptului" folosită de legiuitor este edificatoare în calificarea termenului ca fiind de decădere. De altfel, notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 nu constituie un act procedural subsecvent investirii instanței ci chiar cererea de valorificare a unui drept subiectiv, astfel că dispozițiile art. 103 C. proc.

civ. nu sunt incidente. In consecință, instanța de apel a concluzionat că termenul de decădere din dreptul substanțial, cum este și cazul în speță, nu este susceptibil de repunere în termen, pentru că sancțiunea decăderii are ca efect chiar pierderea dreptului subiectiv, astfel încât cererea reclamantului a fost corect respinsă de către instanța de fond, iar faptul că reclamantul a depus la dosar copia cărții funciare 18732 Satu-Mare, din cuprinsul căreia rezultă că nu s-au operat înscrieri privind preluarea imobilului construcție, acesta figurând și în prezent ca fiind proprietatea reclamantului, reprezintă împrejurări ce nu justifică repunerea în termenul prevăzut de art. 22 în condițiile în care, așa cum mai sus s-a arătat, termenul de depunere a notificării este un termen de decădere, nesusceptibil de întrerupere sau suspendare.

împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A.P, formulând critici referitoare la greșita înlăturare, de către instanța de apel, a aplicării dispozițiilor art. 103 C. proc. civ. privind repunerea în termenul de formulare a notificării întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 10/2001. In acest sens, reclamantul arată că în mod greșit instanța de apel a apreciat că în materia Legii nr. 10/2001 nu operează repunerea în termen reglementată de art. 103 C. proc. civ., în condițiile în care însuși conținutul acestui articol prevede aplicabilitatea sa în domeniul legii speciale de reparație, prin soluția adoptată aceasta încălcând principiul de drept conform căruia acolo unde legea nu distinge, nimeni nu o poate face.

Deși instanța de apel argumentează că notificarea nu reprezintă un act de procedură în sensul legii, definițiile date de doctrina juridică conform cărora actul de procedură reprezintă orice act făcut pentru declanșarea procesului, în cursul și în cadrul procesului demonstrează că aceasta constituie chiar actul de procedură care în mod obligatoriu, conform Legii nr. 10/2001, declanșează procesul de restituire al unui imobil preluat în mod abuziv de stat. Reclamantul apreciază că Legea nr. 1/2009 de completare a Legii nr. 10/2001 intrată în vigoare la 03 februarie 2009 are efectul repunerii în termen a foștilor proprietari, în vederea restituirii proprietăților preluate abuziv pe calea legii speciale, și nu pe calea unei acțiuni în revendicare cum în mod greșit recomandă instanța de apel.

Reclamantul mai arată că au fost ignorate dispozițiile art. 44 din Constituția României ce garantează dreptul de proprietate și că neformularea în termen a notificării este datorată culpei statului, care nu a comunicat decizia de preluare și nici nu a înscris-o în cartea funciară, reclamantul având convingerea că este proprietarul de drept al imobilului. Recursul va fi respins pentru următoarele argumente: Conform art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, persoanele îndreptățite să obțină măsuri reparatorii în cadrul acestui act normativ aveau obligația de a formula, în termenul prevăzut de această dispoziție legală, o notificare prin care investeau entitatea deținătoare cu analiza pretențiilor pe care înțelegeau să le formuleze cu privire la un anumit imobil.

Termenul de notificare era de 6 luni, calculat de la data intrării în vigoare a legii, 14 februarie 2001, termen care a fost prelungit succesiv prin O.U.G. nr. 109/2001 și O.U.G. nr. 145/2001, până la data de 14 februarie 2002 și care nu a suferit nici o modificare prin dispoziții legale ulterioare, aplicându-se pentru toate categoriile de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii, fără vreo distincție. Nerespectarea termenului de notificare atrage pierderea dreptului persoanei îndreptățite de a mai solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent pentru astfel de bunuri. Referitor la acest termen nu a intervenit nici o modificare legislativă afară de cele anterior arătate, conținutul său nefiind modificat nici explicit și nici implicit, prin instituirea vreunui caz de repunere în termen prin dispozițiile Legii nr. 247/2005, ori prin dispozițiile Legii nr. 1/2009.

Articolul 103 C. proc. civ. prevede că neexercitarea oricărei căi de atac și neîndeplinirea oricărui act de procedură în termenul legal atrage decăderea, afară de cazul în care legea dispune altfel sau când partea dovedește că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voința sa. Textul de lege se referă la exercitarea unei căi de atac sau la îndeplinirea unui act de procedură, fiind inaplicabil în cazul notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, care, contrar susținerilor reclamantului, nu este un act procedural în sensul prevăzut de art. 103 C. proc. civ.

Referitor la noțiunea de „act procedural", în absența unui concept definit de lege, doctrina și literatura juridică au consacrat mai multe accepțiuni, respectiv, „orice act făcut în cursul și în cadrul procesului civil de către instanța de judecată și ceilalți participanți la proces, legat de activitatea procesuală a acestora" (I.Stoenescu, Procesul civil în R.P.R., p.261), sau „orice manifestare de voință și orice operație juridică făcută în cursul și în cadrul procesului civil de către instanța de judecată, părți sau ceilalți participanți la proces, în legătură cu exercitarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor lor procesuale"(D.Radu, Dicționar de drept procesual civil, p.12-13). Calificarea ca „procedural" a unui act este determinată de configurarea sa într-un cadru procesual preexistent, așa cum rezultă din definițiile mai sus arătate, care circumscriu această manifestare de voință desfășurării procesului civil, respectiv, activității judiciare.

Notificarea reprezintă cererea adresată de persoana îndreptățită pentru restituirea unui bun preluat abuziv, formulată în temeiul și condițiile legii speciale de reparație, caracteristică unei etape anterioare declanșării procesului, cel puțin la momentul formulării, căreia îi sunt aplicabile cu prioritate dispozițiile actului normativ care o reglementează, fiind astfel chiar cererea de valorificare a dreptului subiectiv. Rezultă că termenul de decădere instituit prin art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 este un termen de drept substanțial față de care nu poate opera repunerea în termen reglementată de art. 103 C. proc. civ., întrucât în acest caz sancțiunea decăderii are drept consecință însăși pierderea dreptului subiectiv.

Având în vedere că pierderea dreptului reclamantului de a obține satisfacerea pretențiilor sale în temeiul Legii nr. 10/2001 se datorează exclusiv propriei atitudini, de ignorare a dispozițiilor legii speciale de reparație și a termenelor instituite de aceasta, în mod just instanțele au dispus respingerea cererii deduse judecății.

Față de considerentele arătate, nu se pune problema încălcării principiului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus la care face referire reclamantul, întrucât încălcarea acestui principiu presupune o anume interpretare dată legii care, în speță, nici măcar nu este necesară, întrucât textul Legii nr. 10/2001, stabilește clar și fără echivoc care este termenul de depunere a notificărilor și sancțiunea nerespectării lui, respectiv, „pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent" [art. 22 alin. (5)]. Nerespectarea termenului de depunere a notificării nu echivalează cu nerespectarea dispozițiilor constituționale ce reglementează dreptul de proprietate, un asemenea termen fiind instituit tocmai pentru evitarea perpetuării stării de incertitudine cu privire la situația juridică a imobilelor preluate abuziv.

Împrejurarea că în cartea funciară a imobilului în litigiu nu au operat înscrieri referitoare la dreptul de proprietate al statului nu poate determina repunerea în termenul prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001 care, după cum s-a arătat, nu este susceptibil de întrerupere sau suspendare. Pentru aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul A.P. împotriva deciziei nr. 69A din 23 iunie 2010 a Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 13 mai 2011.