ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2168/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2168/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Tribunalul Satu Mare,

secția civilă, prin sentința civilă nr. 1041/D din 19 octombrie 2007, a admis

excepția tardivității acțiunii invocată de pârâtul Primarul municipiului Satu

Mare și a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanta N.E., având ca obiect

anularea dispoziției nr. 8952 din 20 iulie 2007 emisă de pârât.

Prin decizia civilă

nr. 60 din 9 aprilie 2008, Curtea de Apel Oradea, secția civilă mixtă, a admis

apelul declarat de reclamanta N.E. și a dispus desființarea sentinței și

trimiterea cauzei, la aceeași instanță, pentru rejudecare.

Împotriva deciziei

din apel a formulat recurs pârâtul Primarul municipiului Satu Mare.

Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, prin decizia

nr. 7748 din 5 decembrie 2008, a respins, ca nefondat, recursul declarat.

În rejudecare,

Tribunalul Satu Mare, prin sentința civilă nr. 1050/D din 14 decembrie 2009, a

respins acțiunea formulată de reclamanta N.E.

În pronunțarea

acestei hotărâri, Tribunalul a reținut că, potrivit extrasului de C.F. nr. 3129

Satu Mare, imobilul casă, curte și teren, în suprafață de 10.100 mp, a

aparținut proprietarului tabular P.F. (F.) cu titlu de moștenire.

Prin dispoziția

contestată, pârâtul a respins notificarea formulată de reclamantă, de acordare

a măsurilor reparatorii instituite de Legea nr. 10/2001 privind imobilul

sus-menționat și bunurile mobile indicate ca aparținând gospodăriei în cauză,

motivat de faptul că aceasta nu ar fi dovedit calitatea sa de persoană

îndreptățită la măsurile reparatorii reglementate de actul normativ în

discuție.

Reclamanta a dovedit

calitatea sa de succesor în drepturi al proprietarului tabular, defuncta P.F.,

bunica părții, aceasta din urmă succedându-i mamei, respectiv surorii sale, T.M.

Pe de altă parte,

conform declarației scrise a reclamantei din 12 octombrie 2007, rezultă că acesteia

i s-a restituit teren în echivalent pentru imobilul preluat în mod abuziv, prin

dispoziție a primarului, iar printr-o altă dispoziție i s-a restituit și șura

anexă gospodărească a imobilului în litigiu.

Referitor la bunurile

mobile, reclamanta nu a dovedit existența acestora și nici pretinsa preluare

abuzivă, de către stat, neevidențiindu-se în nicio inventariere în acest sens.

Curtea de Apel Oradea,

secția civilă mixtă, prin decizia civilă nr. 42 A din 4 mai 2010, a admis

apelul declarat de reclamantă și a dispus desființarea sentinței civile nr. 1050

din 14 decembrie 2009 a Tribunalului Satu Mare, cu trimiterea cauzei, spre

rejudecare, la prima instanță.

Instanța de apel a

constatat că reclamantei i s-au acordat măsuri reparatorii prin echivalent

pentru imobilele cu nr. top. 6898/1, 6899/1 și 6899/2, statul recunoscând,

astfel, preluarea abuzivă a acestora.

În prezenta cauză,

reclamanta a solicitat măsuri reparatorii prin echivalent pentru construcțiile

și uneltele agricole ce au existat pe aceste imobile, la data preluării, și

care nu mai există în prezent, în materialitatea lor, motiv pentru care

solicitantei i se pot acorda doar măsuri reparatorii prin echivalent, respectiv

despăgubiri bănești.

În concluzie, Tribunalul

nu s-a pronunțat asupra petitului cererii cu care a fost învestit.

Curtea a mai stabilit

ca, la rejudecare, instanța de fond, în virtutea rolului activ, va trebui să

stabilească cadrul procesual adecvat prezentei cauze și să se pronunțe asupra

cererii de despăgubiri formulată de reclamantă, în măsura în care aceasta va

dovedi că este îndreptățită la măsuri reparatorii prin echivalent, precum și

cuantumul lor.

De asemenea,

Tribunalul va avea în vedere respectarea dreptului de proprietate al reclamantei,

astfel cum este consfințit de Constituția României și de art. 1 din Protocolul

nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului în cauze comparabile cu ale

reclamantei, sens în care va elimina orice îngrădiri ale dreptului părții

menționate.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs pârâtul Primarul municipiului Satu Mare, criticând-o

pentru următoarele motive:

Instanța de apel a considerat că instanța de fond nu

s-a pronunțat asupra petitului cu care a fost învestită.

Din contestația inițială, înaintată de N.E., reiese că

acțiunea acesteia a fost îndreptată împotriva dispoziției Primarului nr. 8952

din 20 iulie 2007, având două capete de cerere, respectiv anularea actului

administrativ și înaintarea cazului către Comisia Națională pentru Stabilirea

Despăgubirilor din cadrul Autorității Naționale pentru Restituirea

Proprietăților. Într-o formă interpretabilă juridic, a fost solicitată anularea

dispoziției Primarului și obligarea lui la emiterea altei dispoziții care să

fie trimisă Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, conform

procedurilor legale impuse de Legea 10/2001.

Ulterior, pretențiile au fost extinse asupra mai

multor terenuri, în formulări greu de interpretat juridic, reclamanta

identificând alte terenuri ca fiind preluate abuziv, de către Statul Român, cu

privire la care aceasta a arătat că „ar fi normal să recapete ceea ce au avut

înaintașii ei”.

Starea de fapt care persistă și în prezent este lipsa

dovezii privind dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat la momentul

eventualei preluări abuzive, dovada efectivă a preluării abuzive a imobilului,

dovada existenței uneltelor agricole.

Atât prin documentația aferentă notificării, cât și prin

înscrisurile depuse la instanța de fond nu este dovedită preluarea abuzivă a imobilelor

și uneltelor agricole revendicate, nici după solicitările exprese din partea recurentului,

în faza administrativă a soluționării notificării. Nu sunt depuse nici acte de preluare

și nu s-a făcut nici dovada diligențelor pentru obținerea acestora de la Arhivele de Stat sau orice altă dovadă în acest sens.

Instanța reține, de asemenea, că statul a recunoscut

preluarea abuzivă a terenurilor, ceea ce nu implică automat și recunoașterea

preluării imobilului care ar fi fost construit pe acest teren. Acesta putea fi

demolat de către proprietari sau înstrăinate doar edificatele pentru a exclude terenul

de la preluare, sau pot fi incidente multe alte ipoteze care se regăsesc faptic

în alte cazuri legate de documentațiile depuse în baza Legii 10/2001.

Despre altă „șură” decât cea restituită nu există

dovezi în documentația depusă în faza administrativă sau conform probatoriului administrat

în prezentul proces.

Cât privește recomandarea instanței de apel către

instanța de fond cu privire la „respectarea dreptului de proprietate al

reclamantei astfel cum este el consfințit de Constituție și de art. 1 din

Protocolul 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și în raport

de condamnările Curții Europene împotriva României în cauze comparabile cu ale reclamantei,

sens în care va proceda la eliminarea oricărei îngrădiri a drepturilor

reclamantei”, aceasta reprezintă o îndrumare părtinitoare, întrucât recurentul

nu are cunoștință de vreo tendință sau îngrădire a acestor drepturi.

Conform Legii nr. 10/2001, reclamanta N.E. are dreptul

de a revendica anumite bunuri, în condițiile în care își dovedește calitatea sa

de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii; această dovadă constă în

stabilirea calității de moștenitoare a foștilor proprietari, probarea calității

de proprietari a antecesorilor ei la momentul preluării bunurilor revendicate,

dovada preluării efective ca fiind abuzivă ș.a.

Nu există vreo dovadă că N.E. ar fi fost împiedicată

să își probeze calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii pentru

bunurile revendicate.

Nu există nicio normă legislativă sau vreun protocol

C.E.D.O. care să-l exonereze pe petent de obligația de a-și susține, cu acte

doveditoare, cererea.

Dispozitivul sentinței civile atacate se referă la

menținerea dispoziției Primarului așa cum a fost emisă, ceea ce corespunde

întru totul cu pronunțarea asupra petitului cererii introductive și în

concordanță cu probatoriul aflat la dosar.

În susținerea recursului, s-au invocat dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dosar a depus întâmpinare intimata reclamantă, care

a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, arătând, totodată, că, deși

s-au invocat, ca temei juridic al căii de atac, dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., recurentul nu menționează textul de lege interpretat sau aplicat

greșit, de către instanța de apel.

Față de susținerile formulate în cererea de recurs,

Înalta Curte a rămas în pronunțare cu privire la excepția nulității recursului

pentru neîncadrarea criticilor respective în motivele de casare sau de

modificare prevăzute de art. 304 C. proc. civ., excepție pe care o consideră

întemeiată în raport de următoarele considerente:

Potrivit art. 302

1

alin. (1) lit. c)

C.

proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancțiunea nulității,

motivele de nelegalitate pe care se întemeiază calea de atac și dezvoltarea lor

sau, după caz, mențiunea că motivele de recurs se vor depune printr-un memoriu

separat.

Astfel cum s-a redat în precedent, recurentul susține

că prima instanță s-ar fi pronunțat asupra petitului acțiunii introductive, raportat

la dispoziția contestată și cererile formulate în cadrul contestației, ceea ce

reprezintă o simplă afirmație, imposibil de încadrat în motivul de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., atât timp cât partea nu combate cele

reținute de către instanța de apel, sub acest aspect, prin nicio critică de

nelegalitate concretă.

Recurentul nu

menționează în ce constă greșeala instanței de apel atunci când a reținut că

prima instanță nu s-a pronunțat asupra obiectului cererii de chemare în

judecată, raportat la considerentele acestei instanțe, în sensul că măsurile

reparatorii acordate deja reclamantei au vizat terenurile de la nr.top.6898/1,

6899/1 și 6899/2, în timp ce, prin contestația din prezentul dosar, partea a

solicitat măsuri reparatorii prin echivalent pentru construcțiile edificate pe

aceste terenuri și uneltele agricole, care nu mai există în prezent.

De asemenea, recurentul

invocă nedovedirea dreptului de proprietate asupra imobilului la data

preluării, nedovedirea operațiunii de preluare și a existenței uneltelor

agricole.

Aceste critici, care

pun în discuție situația de fapt pe aspectele menționate în raport de probele

administrate în cauză, nu mai pot fi examinate de prezenta instanță față de

structura actuală a recursului.

Motivul de casare

care permitea reevaluarea situației de fapt în urma unei alte interpretări a

probelor administrate, prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ., a fost

abrogat prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.

Pe de altă parte, instanța

de apel nici nu a menționat, în considerentele hotărârii, că reclamanta ar fi

dovedit dreptul de proprietate pentru construcții, preluarea abuzivă a

acestora, de către stat, persoana care a procedat la demolarea lor, existența

uneltelor agricole aferente gospodăriei.

Dimpotrivă, așa cum

s-a arătat, Curtea a arătat ca, la rejudecarea cauzei, de către prima instanță,

aceasta trebuie „să stabilească cadrul procesual adecvat prezentei cauze și să

se pronunțe asupra cererii de despăgubiri formulată de reclamantă în măsura în

care aceasta va dovedi că este îndreptățită la măsuri reparatorii prin

echivalent, precum și cuantumul acestora”.

Ca urmare, criticarea

aspectelor de fapt rezultate în urma probelor administrate nici nu au suport în

considerentele deciziei atacate, deoarece instanța de apel nu reține o anume

situație de fapt în legătură cu bunurile pentru care s-au pretins despăgubiri

de către reclamantă, ci, dimpotrivă, menționează în sarcina instanței de

trimitere obligația de a face aceste verificări, stabilirea calității de

persoană îndreptățită la măsurile reparatorii reglementate de Legea nr. 10/2001

presupunând dovedirea tuturor acestor elemente de fapt contestate prin cererea

de recurs (dreptul de proprietate al autorilor reclamantei asupra bunurilor, preluarea

abuzivă în perioada de referință a legii).

De asemenea, menționând

obligația, pentru prima instanță, „de a stabili cadrul procesual adecvat

prezentei cauze”, aceasta implică și verificarea persoanei care a procedat la

demolarea construcțiilor și care ar fi răspunzătoare, în consecință, în ceea ce

privește despăgubirile cuvenite reclamantei.

Ca atare, criticile

recurentului referitoare la probe nu au fundament în considerentele deciziei

atacate, care nu vizează interpretarea acestora și nici stabilirea calității

reclamantei, de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în temeiul Legii

nr. 10/2001.

Cât privește

referirea instanței de apel la obligația primei instanțe de a ține seama de

art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție și de a elimina orice îngrădire a drepturilor reclamantei, susținerea recurentului că aceasta ar fi o

îndrumare părtinitoare, atât timp cât nu s-a dovedit tendința de îngrădire a

vreunui drept al părții menționate, nu se circumscrie niciunui caz de

nelegalitate dintre cele prevăzute în art. 304 C. proc. civ. și, astfel, nu

poate forma obiect al controlului judiciar din partea acestei instanțe.

Având în vedere

aceste considerente, Înalta Curte constată că niciuna dintre criticile

recurentului nu se încadrează în motivele de casare sau de modificare prevăzute

de art. 304 C. proc. civ., ceea ce echivalează cu nemotivarea căii de atac

exercitate, astfel încât, în baza art. 306 alin. (1) C. proc. civ., Înalta

Curte va constata nulitatea recursului declarat de Primarul municipiului Satu Mare.

În baza art. 316 cu

referire la art. 298 și art. 274 C. proc. civ., va obliga pe recurent, ca parte

căzută în pretenții, la 200 de lei cheltuieli de judecată către intimata

reclamantă, reprezentând onorariu de avocat conform chitanței de la fila 14

dosar recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată

nul recursul declarat de Primarul municipiului Satu Mare împotriva deciziei nr.

42/A din 4 mai 2010 a Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă.

Obligă pe recurentul Primarul municipiului Satu Mare la

plata sumei de 200 lei reprezentând cheltuieli de judecată, către

intimata-reclamantă N.E.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi, 10 martie 2011.