ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 696/2011

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată la

Judecătoria Sectorului 1 București la 11 aprilie 2008, reclamanții P.A., O.M. și

O.T.M. au chemat în judecată pe pârâții SC R. SA și S.R. prin Ministerul

Finanțelor Publice, solicitând obligarea acestora la plata unei sume de bani reprezentând

valoarea de piață a apartamentului nr. 2 situat în București, str. Barbu

Delavrancea, sector 1.

În motivarea acțiunii, întemeiate în

drept pe dispozițiile art. 1337 și 1341 C. civ., reclamantul P.A. a arătat că a

dobândit împreună cu soția sa, P.E., dreptul de proprietate asupra

apartamentului menționat, în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 55 din 2

noiembrie 1973, încheiat cu pârâta SC R. SA conform Legii nr. 4/1973, iar în

anul 1977 au încheiat contractul de schimb autentificat sub nr. 2991 din 4

aprilie 1977 la N.S.M. București, prin care au transmis dreptul de proprietate

asupra apartamentului către reclamanții O.M. și O.V., iar aceștia le-au

transmis în schimb dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 9 din

București, str. Pieții, sectorul 1.

S-a arătat că, prin decizia civilă nr.

338/ A din 9 martie 2007 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, s-a

constatat nulitatea absolută atât a contractului de vânzare-cumpărare nr. 55

din 2 noiembrie 1973, cât și a contractului de schimb nr. 2991 din 4 aprilie 1977,

astfel încât au pierdut dreptul de proprietate.

S.R. prin Ministerul Economiei și

Finanțelor a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, pe

considerentul că nu a fost parte contractantă în cele două contracte anulate.

Prin încheierea de ședință din 20

iunie 2008, Judecătoria Sectorului 1 București a respins excepția menționată,

iar prin sentința civilă nr. 1109 din 23 ianuarie 2009, a declinat competența

de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalul București, în raport de dispozițiile

art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ.

Instanța a reținut că, din raportul

de expertiză întocmit în cauză de ing. A.N., a rezultat că valoarea de

circulație a apartamentului în litigiu este de circa 185.117 euro, echivalent

cu 656.926 lei, ceea ce atrage competența de soluționare a cauzei în primă

instanță de către tribunal.

Prin sentința civilă nr. 1022 din 10

iulie 2009, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins acțiunea,

reținând, în esență, că imobilul în litigiu este supus reglementărilor speciale

din Legea nr. 10/2001, astfel încât pot fi aplicate prin analogie dispozițiilor

art. 50

1

(din Legea nr. 10/2001) completată cu Legea nr. 1/2009, în

vigoare la data soluționării cauzei.

S-a constatat că reclamanții nu

îndeplinesc condiția premisă a existenței unui contract de vânzare-cumpărare

încheiat cu respectarea dispozițiilor legale, astfel încât nu sunt îndreptățiți

să pretindă contravaloarea bunului la valoarea de circulație, ci numai prețul

plătit, reactualizat potrivit dispozițiilor art. 50 din Legea nr. 10/2001.

S-a apreciat că recuperarea prețului

reactualizat reprezintă o reparație echitabilă, iar împrejurarea că reclamanții

nu au solicitat-o le este imputabilă, după cum le este imputabilă și încheierea

contractului de vânzare-cumpărare nr. 55/1973 cu încălcarea dispozițiilor

imperative în vigoare la acea dată.

Împotriva sentinței menționate au

declarat apel reclamanții, susținând că instanța a soluționat cauza în baza

unul alt temei juridic decât cel invocat și anume prevederile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, în loc de prevederile art. 1337 și 1341 C. civ., deși

contractul de vânzare-cumpărare și contractul de schimb anulate s-au încheiat

sub imperiul Legii nr. 4/1973 și nu sub imperiul Legii nr. 112/1995 (care ar

atrage aplicarea dispozițiilor art. 50

1

din Legea nr. 10/2001).

Curtea de Apel București, secția a

IV-a civilă, prin decizia civilă nr. 213/ A din19 martie 2010, în majoritate, a

admis apelul declarat de reclamanții O.M. și O.T.M. și a desființat sentința

apelată cu trimiterea cauzei spre rejudecare la același tribunal.

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanța de apel a reținut că, schimbând temeiul juridic al cererii de chemare

în judecată, din prevederile art. 1341 și 1337 C. civ., în prevederile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, prima instanță nu a făcut aplicarea art. 129 alin. (4)

și (5) C. proc. civ., nepunând în discuția contradictorie a părților această

chestiune, cu consecința încălcării dreptului la un proces echitabil în sensul art.

6 din C.E.D.O.

S-a considerat că încălcarea

principiului contradictorialității și al rolului activ al judecătorului, cât și

a dreptului de acces la o instanță, atrage nulitatea sentinței apelate în

condițiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., cu consecința necercetării

fondului.

Împotriva deciziei menționate a

declarat recurs Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de D.G.F.P.M. București,

criticând-o ca nelegală pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., cu argumentul că, pentru a respinge acțiunea reclamanților instanța de

fond a analizat pretențiile acestora nu numai din perspectiva prevederilor

Legii nr. 10/2001, ci și din punct de vedere al evicțiunii, constatând, în mod

corect, că nu sunt îndeplinite condițiile art. 1337 și următoarele C. civ.,

respectiv existența unui contract încheiat cu respectarea dispozițiilor legale.

La prima zi de înfățișare în recurs,

intimații reclamanți P.A., O.M. și O.T.M., prin avocat, au invocat excepția

lipsei calității procesuale active a Ministerul Finanțelor Publice în

declararea căii de atac, arătând că acesta nu a fost parte în proces, acțiunea

fiind formulată în contradictoriu cu o altă persoană juridică, respectiv S.R. prin

Ministerul Finanțelor Publice.

Examinând cu prioritate excepția invocată,

față de dispozițiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., Curtea va constata că

aceasta este întemeiată pentru considerentele ce succed:

Prin cererea introductivă,

reclamanții au înțeles să cheme în judecată, în calitate de pârât, S.R. prin

Ministerul Finanțelor Publice, persoană juridică ce figurează în calitate de

parte atât în dispozitivul sentinței primei instanțe cât și în cel al deciziei

recurate.

De altfel, prin întâmpinarea

formulată la Judecătoria Sectorului 1 București, S.R. prin Ministerul

Finanțelor Publice a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive,

excepție ce a fost respinsă prin încheierea de la termenul din 20 iunie 2008,

soluția asupra excepției intrând în puterea lucrului judecat prin neatacarea

hotărârii sub acest aspect de către niciuna dintre părți.

În acest context, se va reține că

recursul a fost declarat de o persoană care nu a figurat ca parte, cu depășirea

cadrului procesual fixat de reclamanți prin cererea de chemare în judecată.

Astfel, recursul a fost declarat de

Ministerul Finanțelor Publice în nume propriu, reprezentat de D.G.F.P.M. București,

deși această persoană juridică (Ministerul Finanțelor Publice) a figurat în

cauză doar ca reprezentant al S.R.

În consecință, reținând că o cale de

atac, în speță recursul, poate fi exercitată numai de părțile din proces,

hotărârea judecătorească având putere relativă și producând efecte numai între

acestea (între părți), Curtea va respinge recursul declarat de Ministerul

Finanțelor Publice ca fiind introdus de o persoană fără calitate procesuală

activă în declararea căii de atac.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

Ministerul Finanțelor Publice împotriva deciziei civile nr. 213/ A din 19

martie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, ca fiind introdus

de o persoană fără calitate procesuală activă în declararea căii de atac.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 1 februarie 2011.