ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2025/2011

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2025/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra plângerii

penale de față constată următoarele:

Prin plângerea formulată și înregistrată pe

rolul acestei instanțe la data de 20 aprilie 2010 sub nr. 560/57/2010, petentul

C.N. a criticat Rezoluția nr. 28/P/2010 din 03 martie 2010 a Parchetului de pe

lângă Curtea de Apel Alba Iulia, menținută prin Ordonanța nr. 273/11/2/2010 din

26 martie 2010 a procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel

Alba Iulia, solicitând, în temeiul art. 278

1

pct. 8 lit. b) C. proc.

pen., infirmarea soluțiilor și restituirea cauzei la procuror în vederea

începerii urmăririi penale și administrării probelor în scopul dovedirii

vinovăției învinuiților.

În motivarea

plângerii, petentul a susținut că actele procurorilor sunt netemeinice și

nelegale, întrucât din cuprinsul rezoluției date rezultă că procurorul nu a

efectuat cercetări și nu a verificat aspectele concrete în raport cu

învinuirile aduse prin plângerea formulată.

S-a susținut că

procurorul era obligat să efectueze acte premergătoare în cadrul cărora să

verifice în concret fiecare din învinuirile imputate, pentru ca apoi, pe baza

acestor verificări și în raport de probele administrate, să se poată decide

dacă pretinsa neîndeplinire sau îndeplinire defectuoasă a obligațiilor de

serviciu a existat, iar în caz afirmativ dacă a avut loc cu intenție sau din

culpă.

În concret, s-a

arătat că se impunea să se poarte discuții cu fiecare învinuit, inclusiv cu

partea vătămată, în cadrul cărora să se solicite explicații cu privire la

fiecare dintre capetele de învinuire imputate punctual prin plângere.

Neprocedând în acest

mod, s-a susținut că procurorul și-a încălcat obligațiile profesionale și cu

rea-credință a devoluat fondul cauzei, încercând să acrediteze ideea că

verificarea acuzațiilor ar reprezenta doar o cenzurare a unei soluții

judecătorești.

S-a susținut că la

adoptarea soluției procurorul nu a luat în considerare elemente obiective, cum

ar fi nerespectarea unui titlu executoriu, lipsa titlului executoriu pentru

creanța invocată, lipsa unui raport de evaluare și neefectuarea unei expertize

tehnice, utilizarea frauduloasă a unei actualizări false, subevaluarea intenționată

a imobilului la 1/10 din prețul pieței, necomunicarea cererii de executare și

ordonarea executării fără știința proprietarului, precum și nerealitatea

creanței.

Au fost criticate și

temeiurile legale invocate de procuror, susținându-se că reținerea dispozițiilor

art. 10 lit. d) C. proc. pen. prin prisma calității persoanei învinuite și cu

ignorarea totală a faptelor și probelor nu poate constitui un impediment al

pornirii acțiunii penale.

A fost considerată

greșită și soluția de disjungere a cauzei față de intimata S.A., apreciindu-se

incidente în cauză prevederile art. 33 lit. b) C. proc. pen., întrucât faptele

învinuitelor au fost săvârșite în baza acelorași acte și înscrisuri și vizau

aceeași stare de fapt.

S-a mai invocat

faptul că procurorii nu s-au pronunțat în nici un fel asupra probațiunii și

cererilor pe care Ie-a formulat în cuprinsul plângerii.

În temeiul art. 278

1

alin. 3 C. proc. pen. au fost atașate Dosarele nr. 28/P/2010 și nr.

273/II/2/2010 ale Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia.

Examinând actele și

lucrările dosarului, Curtea de Apel Alba Iulia a reținut următoarele:

Prin Rezoluția nr.

28/P/2010 din 03 martie 2010 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba

Iulia s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de intimata P.C., judecător

în cadrul Tribunalului Sibiu, pentru săvârșirea infracțiunilor prev. de art.

248

1

C. pen., art. 290 C. pen. și art. 289 C. pen.

Totodată, s-a dispus

disjungerea cauzei și trimiterea ei spre competentă soluționare la Parchetul de

pe lângă Judecătoria Sibiu pentru efectuarea cercetărilor față de intimata S.A.

Pentru a dispune

astfel, procurorul a reținut că la data de 19 martie 2010 persoana vătămată

C.N. a formulat plângere penală împotriva magistratului P.C. din cadrul

Tribunalului Sibiu și a consilierului juridic S.A. sub aspectul săvârșirii

infracțiunilor de abuz în serviciu în formă calificată, prev. de art. 248

1

C. pen., fals intelectual și uz de fals, prev. de art. 289 și 291 C. pen.,

susținând că judecătorul a pronunțat Încheierea civilă nr. 229/C din 13 aprilie

2000 bazându-se pe acte false emise de Banca D.F., că s-au încălcat prevederile

art. 379 C. proc. civ., creanța nefiind certă, lichidă și exigibilă, că

raportul de evaluare depus de bancă este neconform cu realitatea, fiind fraudulos

confecționat și că s-au încălcat dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ.

Procurorul a

constatat că prin Sentința civilă nr. 364/C/15 mai 1998 Judecătoria Sibiu a

admis acțiunea comercială formulată de reclamanta Banca D.F. SA - Sucursala

Sibiu împotriva pârâtului C.N., obligându-l să plătească suma de 21.779.500 RON

cu titlu de credit și dobânzi restante la data de 05 martie 1998, precum și la

plata dobânzilor și penalităților restante la data recuperării creanței.

Ulterior, la data de

06 aprilie 2000 Banca D.F. a solicitat Tribunalului Sibiu începerea executării

silite imobiliare a debitorului C.N. pentru recuperarea creanței în sumă de

22.760.056 RON. În acest sens, prin Încheierea nr. 229/13 aprilie 2000

Tribunalul Sibiu a admis cererea de începere a executării silite imobiliare.

Procurorul a

constatat că prin plângerea penală depusă după 9 ani și 8 luni, petentul a

reclamat săvârșirea unor abuzuri și falsuri de către judecător cu ocazia

pronunțării Încheierii nr. 229/13 aprilie 2000, susținându-se în esență că

acesta a nerespectat dispozițiile legale în materie.

Procurorul a apreciat

că prin plângerea formulată nu poate fi cenzurată soluția dispusă de judecător

cu ocazia instrumentării cauzei, acest lucru putându-se realiza numai prin

exercitarea căilor de atac prevăzute în codul de procedură civilă, în caz

contrar încălcându-se principiul independenței judecătorești.

Aspectul că

judecătorul, în soluționarea unei cereri adresate instanței de judecată, a

pronunțat o încheiere în conformitate cu dispozițiile codului de procedură

civilă și legii de organizare judecătorească, în lipsa unor elemente, nu poate

constitui o faptă în sensul dispozițiilor art. 10 lit. a) C. proc. pen.

Pe de altă parte, a

arătat procurorul, prin Hotărârea nr. 328/24 august 2005 Consiliul Superior al

Magistraturii a statuat că parchetul nu poate face afirmații sau considerații

în legătură cu probitatea profesională a judecătorilor și nici nu are

posibilitatea legală de a cenzura modul de argumentare a soluțiilor dispuse de

instanțele de judecată.

Soluția dată prin

Rezoluția nr. 28/P/2010 din 03 martie 2010 a Parchetului de pe lângă Curtea de

Apel Alba Iulia a fost menținută prin Ordonanța nr. 273/11/2/2010 din 26 martie

2010 a procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba

Iulia, prin care a fost respinsă plângerea formulată de petent, conform

prevederilor art. 278 C. proc. pen.

Verificând soluțiile

adoptate prin prisma criticilor formulate, cu referire la actele și lucrările

existente în Dosarele nr. 28/P/2010 și nr. 273/11/2/2010 ale Parchetului de pe

lângă Curtea de Apel Alba Iulia, astfel cum prevede art. 278

1

alin.

(7) C. proc. pen., Curtea de Apel Alba Iulia a constatat că plângerea

petentului C.N. este nefondată.

Astfel, în cuprinsul

plângerii formulate, petentul și-a exprimat nemulțumirile în legătură cu modul

în care a fost adoptată Încheierea civilă nr. 229/13 aprilie 2000 a

Tribunalului Sibiu, prin care intimata P.C., magistrat judecător în cadrul

acelei instanțe, a încuviințat cererea de executare silită a imobilului

proprietatea petentului, la solicitarea creditoarei Banca D.F.

În acest sens, Curtea

a constatat că în mod corect procurorul a apreciat că soluția adoptată în cauză

de către magistratul P.C. este supusă cenzurii instanțelor superioare cu ocazia

promovării căilor de atac.

A proceda la

verificarea actelor întocmite de judecător în cauză și a formula aprecieri în

legătură cu legalitatea soluției pronunțate, în afara cadrului menționat și în

lipsa oricăror indicii din care să rezulte reaua-credință în instrumentarea

dosarului, ar echivala cu o imixtiune nejustificată în activitatea de judecată

și ar aduce atingere independenței judecătorului.

De asemenea, Curtea a

constatat că toate criticile expuse de petent, referitoare la nerespectarea unui

titlu executoriu, lipsa titlului executoriu pentru creanța invocată, lipsa unui

raport de evaluare și neefectuarea unei expertize tehnice, utilizarea

frauduloasă a unei actualizări false, subevaluarea intenționată a imobilului la

1/10 din prețul pieței, necomunicarea cererii de executare și ordonarea

executării fără știința proprietarului, precum și nerealitatea creanței, erau

chestiuni ce puteau fi verificate în cadrul procedurii reglementate de art. 399

și urm. C. proc. civ., pe calea contestației la executare, pusă la dispoziția

petentului debitor de normele de procedură civilă, la momentul efectuării

actelor de executare, iar nu în contextul unei plângeri penale îndreptate

împotriva magistratului.

De altfel, din actele

existente la dosarul de urmărire penală rezultă că susținerile petentului nu se

confirmă, în speță fiind formulată acțiune comercială de către Banca D.F., prin

care s-a solicitat obligarea petentului la plata sumei de 21.799.500 RON plus

dobânzi și penalități până la plata integrală a creanței, acțiune admisă prin

Sentința civilă nr. 364/C/15 mai 1998 a Tribunalului Sibiu, prin care s-a

dispus și înscrierea provizorie a dreptului de ipotecă asupra imobilului

proprietatea petentului debitor.

Sentința menționată

constituie titlul executoriu în temeiul căruia s-a început executarea silită

imobiliară, la solicitarea creditoarei, hotărârea fiind investită cu formulă

executorie, conform dispozițiilor legale.

La cererea de

executare silită a fost anexat un „raport de evaluare", contestat în

prezent de petent, prin care s-a procedat la actualizarea valorii de circulație

a imobilului.

Față de aspectele

relevate, Curtea a reținut că magistratul a avut la dispoziție atât titlul

executoriu în temeiul căruia a procedat la încuviințarea executării silite, cât

și elemente pe baza cărora să stabilească valoarea imobilului. Lipsesc astfel

indiciile din care să rezulte încălcări cu rea-credință ale atribuțiilor de

serviciu ale magistratului, acesta desfășurându-și activitatea în limita

prerogativelor conferite de lege.

Față de cele arătate,

Curtea a constatat că în mod corect a fost adoptată o soluție de neîncepere a

urmăririi penale în ceea ce privește infracțiunile reclamate de petent.

Cu privire la

criticile aduse de petent în legătură cu lipsa actelor de cercetare ale

procurorului și omisiunea de a-i lua o declarație, Curtea a reținut sub un prim

aspect că la plângerea petentului au fost atașate acte relevante, care au

permis formarea unei opinii pertinente cu privire la acuzele formulate.

Pe de altă parte, în

faza actelor premergătoare, audierea persoanei vătămate nu este impusă de vreo

dispoziție legală, cu atât mai mult cu cât, astfel cum prevede art. 224 C.

proc. pen., actele premergătoare pot fi efectuate de organul de urmărire penală

în vederea începerii urmăririi penale, fără a constitui însă o etapă

obligatorie în cadrul procesului penal.

Dacă datele existente

la dosar confirmă netemeinicia acuzațiilor, nu este necesară efectuarea unor

cercetări suplimentare, astfel cum a solicitat petentul.

Referitor la

dispoziția de disjungere a cauzei în privința intimatei S.A., consilier juridic

în cadrul Băncii D.F., Curtea a constatat că această dispoziție excede

controlului de legalitate impus de prevederile art. 278

1

alin. (1)

C. proc. pen., nefiind adoptată o soluție de netrimitere în judecată care să

fie supusă cenzurii instanței în procedura reglementată de acest text, sub

acest aspect plângerea petentului nefiind admisibilă.

În raport cu aceste

considerente;

Prin Sentința penală

nr. 83/2010 din 21 septembrie 2010, Curtea de Apel Alba Iulia, secția penală a

respins plângerea formulată de petentul C.N. împotriva Rezoluției nr. 28/P/2010

din 03 martie 2010 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia,

menținută prin Ordonanța nr. 273/11/2/2010 din 26 martie 2010 a procurorului

general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia, privind pe

intimatele P.C. și S.A.

A obligat petentul la

plata de cheltuieli judiciare.

Împotriva acestei

sentințe penale a declarat recurs petentul C.N., criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie, criticile formulate și expuse oral în fața

instanței de recurs fiind cuprinse în conținutul practicalei prezentei decizii

care nu vor mai fi reluate.

În motivele de recurs

formulate în scris și depuse la dosarul cauzei petentul a invocat motivul de

casare prevăzut de art. 385

9

pct. 10 C. proc. pen., raportat la art.

385

15

pct. 2 și art. 278

1

pct. 8 lit. b) C. proc. pen. cu

aplicarea art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen. și a solicitat admiterea

recursului, casarea sentinței atacate și rejudecând, admiterea plângerii

formulate, desființarea rezoluțiilor atacate și trimiterea cauzei procurorului

în vederea începerii urmăririi penale, efectuarea de cercetări și realizarea

tuturor probelor în scopul stabilirii vinovăției celor învinuiți.

în esență, recurentul

petiționar C.N. a reiterat criticile precizate prin plângerea formulată inițial

la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia și prin plângerea formulată

la Curtea de Apel Alba Iulia.

Examinând cauza sub

toate aspectele conform art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen., înalta

Curte constată că recursul nu este fondat, pentru considerentele ce vor fi

arătate în continuare.

Legiuitorul a

prevăzut posibilitatea ca, orice persoană nemulțumită de actele și măsurile

dispuse în timpul urmăririi penale să facă plângere împotriva acestora, ca o

garanție a respectării legalității în procesul penal.

În concepția

legiuitorului, poate face o astfel de plângere orice persoană ale cărei

interese legitime au fost vătămate printr-un act sau printr-o măsură

procesuală, fără însă a se aduce atingere autorității de lucru judecat a unei

hotărâri definitive de condamnare. Accesul liber la justiție este reglementat

de legiuitor, iar cel nemulțumit de soluția dată de procuror se poate adresa

judecătorului de la instanța căreia i-ar reveni potrivit legii, competența să

judece cauza în primă instanță, așa cum, de altfel, a procedat și petiționarul,

prin plângerea ce face obiectul verificării în cauza de față.

Potrivit

dispozițiilor art. 200 C. proc. pen. „urmărirea penală are ca obiect strângerea

probelor necesare cu privire la existența infracțiunilor, la identificarea

făptuitorilor și la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă

este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată" .

Organul de urmărire

penală sesizat potrivit unuia din modurile prevăzute de art. 221 C. proc. pen.,

efectuează acte premergătoare și de urmărire penală în succesiunea determinată

de lege, acte care au menirea de a clarifica aspectele care confirmă sau

infirmă existența infracțiunii și pot conduce la constatarea unuia din cazurile

reglementate de art. 10 C. proc. pen., în care punerea în mișcare sau

exercitarea acțiunii penale este împiedicată.

În cauză, în urma

actelor premergătoare efectuate, Înalta Curte constată, că procurorul a reținut

corect situația de fapt potrivit căreia, intimata P.C. în calitatea sa de

judecător în soluționarea cauzei în care s-a pronunțat Încheierea civilă nr.

229/C din 13 aprilie 2000 aflată pe rolul Tribunalului Sibiu, a pronunțat o soluție

cu ocazia instrumentării cauzei respective care nu poate fi cenzurată, în caz

contrar încălcându-se principiul independenței judecătorului.

Totodată, se mai

constată că soluția de neîncepere a urmăririi penale împotriva intimatei P.C.,

sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de abuz în serviciu în formă calificată,

prevăzută de art. 248

1

C. pen., fals în înscrisuri sub semnătură

privată, prevăzută de art. 290 C. pen., și fals intelectual, prevăzută de art.

289 C. pen., presupuse a fi săvârșite de către aceasta, soluție dispusă de

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia este legală și temeinică,

întrucât din întreg probatoriul administrat în cauză nu a rezultat faptul că pe

parcursul desfășurării procesului de admitere a cererii de începere a executării

silite imobiliare proces soluționat de către intimata P.C. judecător în

pronunțarea Încheierii nr. 229/C din 13 aprilie 2000 a Tribunalului Sibiu,

intimata și-ar fi îndeplinit cu vinovăție și în mod defectuos atribuțiile de

serviciu sau nu și-ar fi îndeplinit sarcinile de serviciu ori ar fi comis acte

materiale, care să aibă valențele vreunei fapte de natură penală, ori ar fi

falsificat vreun înscris oficial sau înscris sub semnătură privată în vederea

producerii unor consecințe juridice care să fi avut consecințe deosebit de

grave.

Întrucât, în speță,

nu s-au identificat indicii sau alte elemente din care să rezulte că în timpul

efectuării actelor procedurale în cadrul soluționării cererii de începere a

executării silite cauză soluționată de către intimata P.C., că aceasta ar fi

săvârșit cu intenție vreo faptă de natură a antrena răspunderea sa penală și,

cu atât mai puțin, a unei fapte prin care să aducă atingere intereselor legale

ale vreunei persoane, și în mod justificat, s-a apreciat de Parchetul de pe

lângă Curtea de Apel Alba Iulia și ulterior de Curtea de Apel Alba Iulia prin

pronunțarea sentinței atacate cu prezentul recurs rezultând că susținerile

petiționarului nu au niciun suport probator.

De altfel, Înalta

Curte constată că petiționarul nu a produs dovezi în sprijinul celor relevate

și nu a făcut referire la aspecte concrete, ce țin de elementele constitutive

ale acestor infracțiuni, fiind simple afirmații lipsite de orice fundament

real.

Faptul că petentul a

fost nemulțumit de modul cum magistratul intimat P.C. a soluționat cauza dedusă

judecăți, nu poate să conducă la concluzia că au fost săvârșite fapte penale

care să atragă răspunderea penală, disciplinară a intimatei atâta timp cât au

fost avute în vedere actele administrate de părți în vederea dispunerii de

către instanță a unei soluții legale și temeinice. De asemenea faptele nu

există în materialitatea lor cât timp nu se poate reține că au fost săvârșite

cu intenție și că prin aceasta s-a cauzat o vătămare a intereselor legale ale persoanei.

În același sens a

dispus și legiuitorul care reglementând statutul judecătorilor și procurorilor

în dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 republicată, a dispus

că „judecătorii sunt independenți și se supun numai legii și trebuie să fie

imparțiali". Totodată aceiași lege stabilește că desființarea unei

hotărârii judecătorești poate fi obținută prin exercitarea căilor de atac, iar

nu ca urmare a răspunderii penale a judecătorului care a pronunțat-o.

Împrejurarea că

soluționarea cauzei, în care intimata P.C. a făcut parte din completul de

judecată legal constituit în soluționarea cauzei în care s-a pronunțat

Încheierea nr. 229/13 aprilie 2000 a Tribunalului Sibiu, a fost defavorabilă

petiționarului, nu poate determina începerea urmăririi penale față de intimată

pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 248

1

C. pen.,

art. 290 C. pen. și art. 289 C. pen., pentru acest aspect existând căi de atac

prevăzute expres de legiuitor.

Cu privire la

susținerea recurentului petiționar în sensul că faptele judecătorului intimat

P.C. sunt legate de caracterul nelegal al înscrisurilor administrate,

înscrisuri ce au constat în raportul de evaluare al imobilului ce a făcut

obiectul cauzei respective, înscris pe care petiționarul îl apreciază fals, precum

și că soluția în sine pe care intimata P.C. a pronunțat-o nu este criticabilă

decât sub aspectul neefectuării niciunui act procedural, Înalta Curte constată

că aceste critici nu pot fi primite.

Înscrisul de care

face vorbire petiționarul recurent, respectiv raportul de evaluare a imobilului

ce a stat la baza pronunțării Încheierii 229//13 aprilie 2000 a Tribunalului

Sibiu nu a fost constatat a fi fals în sensul normelor instituite de procedura

penală astfel că această critică a petiționarului constituie o apreciere

personală nesusținută de vreun înscris oficial în sensul susținerilor sale.

Înalta Curte constată

că, în considerentele rezoluției dispuse în cauză, și în sentința atacată cu

prezentul recurs au fost analizate în mod detaliat toate aspectele invocate de

petiționar, cu privire la faptele pentru care au fost analizate în mod detaliat

toate aspectele invocate de petiționar, cu privire la faptele pentru care a

solicitat cercetarea penală a intimatei, reținându-se în mod corect că nu se

constată încălcări ale textelor de lege prin care să se fi adus atingere

drepturilor procesuale ale petiționarului.

Motivul invocat de

petiționar respectiv, dispozițiile art. 385

9

alin. (1) pct. 10 C.

proc. pen. nu poate fi primit de Înalta Curte întrucât în prezenta cauză

instanța de fond s-a pronunțat cu privire la toate probele și cererile invocate

de către petiționar astfel că nu ne aflăm în situația pronunțării greșite

asupra unui probatoriu de natură să nu fi garantat drepturile petiționarului

sau să influențeze soluția procesului.

În consecință, respingând plângerea și dispunând

neînceperea urmăririi penale față de intimată, Parchetul de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică a

emis o rezoluție temeinică și legală.

În baza art. 385

15

alin. (1) lit. b) C. proc. pen., va respinge ca nefondat, recursul declarat de

petiționarul C.N. împotriva Sentinței penale nr. 83/2010 din 21 septembrie 2010

a Curții de Apel Alba Iulia, secția penală.

În baza art. 192

alin. (2) C. proc. pen., recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor

judiciare, conform dispozitivului prezentei sentințe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de

petiționarul C.N. împotriva Sentinței penale nr. 83/2010 din 21 septembrie 2010

a Curții de Apel Alba Iulia, secția penală.

Obligă recurentul

petiționar la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către

stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 16 mai 2011.