ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2025/2011

Asupra plângerii penale de față constată următoarele: Prin plângerea formulată și înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 20 aprilie 2010 sub nr. 560/57/2010, petentul C.N. a criticat Rezoluția nr. 28/P/2010 din 03 martie 2010 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia, menținută prin Ordonanța nr. 273/11/2/2010 din 26 martie 2010 a procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia, solicitând, în temeiul art. 278 1 pct. 8 lit. b) C. proc. pen., infirmarea soluțiilor și restituirea cauzei la procuror în vederea începerii urmăririi penale și administrării probelor în scopul dovedirii vinovăției învinuiților. În motivarea plângerii, petentul a susținut că actele procurorilor sunt netemeinice și nelegale, întrucât din cuprinsul rezoluției date rezultă că procurorul nu a efectuat cercetări și nu a verificat aspectele concrete în raport cu învinuirile aduse prin plângerea formulată.

S-a susținut că procurorul era obligat să efectueze acte premergătoare în cadrul cărora să verifice în concret fiecare din învinuirile imputate, pentru ca apoi, pe baza acestor verificări și în raport de probele administrate, să se poată decide dacă pretinsa neîndeplinire sau îndeplinire defectuoasă a obligațiilor de serviciu a existat, iar în caz afirmativ dacă a avut loc cu intenție sau din culpă. În concret, s-a arătat că se impunea să se poarte discuții cu fiecare învinuit, inclusiv cu partea vătămată, în cadrul cărora să se solicite explicații cu privire la fiecare dintre capetele de învinuire imputate punctual prin plângere. Neprocedând în acest mod, s-a susținut că procurorul și-a încălcat obligațiile profesionale și cu rea-credință a devoluat fondul cauzei, încercând să acrediteze ideea că verificarea acuzațiilor ar reprezenta doar o cenzurare a unei soluții judecătorești.

S-a susținut că la adoptarea soluției procurorul nu a luat în considerare elemente obiective, cum ar fi nerespectarea unui titlu executoriu, lipsa titlului executoriu pentru creanța invocată, lipsa unui raport de evaluare și neefectuarea unei expertize tehnice, utilizarea frauduloasă a unei actualizări false, subevaluarea intenționată a imobilului la 1/10 din prețul pieței, necomunicarea cererii de executare și ordonarea executării fără știința proprietarului, precum și nerealitatea creanței. Au fost criticate și temeiurile legale invocate de procuror, susținându-se că reținerea dispozițiilor art. 10 lit. d) C. proc. pen. prin prisma calității persoanei învinuite și cu ignorarea totală a faptelor și probelor nu poate constitui un impediment al pornirii acțiunii penale.

A fost considerată greșită și soluția de disjungere a cauzei față de intimata S.A., apreciindu-se incidente în cauză prevederile art. 33 lit. b) C. proc. pen., întrucât faptele învinuitelor au fost săvârșite în baza acelorași acte și înscrisuri și vizau aceeași stare de fapt. S-a mai invocat faptul că procurorii nu s-au pronunțat în nici un fel asupra probațiunii și cererilor pe care Ie-a formulat în cuprinsul plângerii. În temeiul art. 278 1 alin. 3 C. proc. pen. au fost atașate Dosarele nr. 28/P/2010 și nr. 273/II/2/2010 ale Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia. Examinând actele și lucrările dosarului, Curtea de Apel Alba Iulia a reținut următoarele: Prin Rezoluția nr. 28/P/2010 din 03 martie 2010 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de intimata P.C., judecător în cadrul Tribunalului Sibiu, pentru săvârșirea infracțiunilor prev. de art. 248 1 C. pen., art. 290 C. pen.

și art. 289 C. pen. Totodată, s-a dispus disjungerea cauzei și trimiterea ei spre competentă soluționare la Parchetul de pe lângă Judecătoria Sibiu pentru efectuarea cercetărilor față de intimata S.A. Pentru a dispune astfel, procurorul a reținut că la data de 19 martie 2010 persoana vătămată C.N. a formulat plângere penală împotriva magistratului P.C. din cadrul Tribunalului Sibiu și a consilierului juridic S.A. sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de abuz în serviciu în formă calificată, prev. de art. 248 1 C. pen., fals intelectual și uz de fals, prev. de art. 289 și 291 C. pen., susținând că judecătorul a pronunțat Încheierea civilă nr. 229/C din 13 aprilie 2000 bazându-se pe acte false emise de Banca D.F., că s-au încălcat prevederile art. 379 C. proc.

civ., creanța nefiind certă, lichidă și exigibilă, că raportul de evaluare depus de bancă este neconform cu realitatea, fiind fraudulos confecționat și că s-au încălcat dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ. Procurorul a constatat că prin Sentința civilă nr. 364/C/15 mai 1998 Judecătoria Sibiu a admis acțiunea comercială formulată de reclamanta Banca D.F. SA - Sucursala Sibiu împotriva pârâtului C.N., obligându-l să plătească suma de 21.779.500 RON cu titlu de credit și dobânzi restante la data de 05 martie 1998, precum și la plata dobânzilor și penalităților restante la data recuperării creanței. Ulterior, la data de 06 aprilie 2000 Banca D.F. a solicitat Tribunalului Sibiu începerea executării silite imobiliare a debitorului C.N.

pentru recuperarea creanței în sumă de 22.760.056 RON. În acest sens, prin Încheierea nr. 229/13 aprilie 2000 Tribunalul Sibiu a admis cererea de începere a executării silite imobiliare. Procurorul a constatat că prin plângerea penală depusă după 9 ani și 8 luni, petentul a reclamat săvârșirea unor abuzuri și falsuri de către judecător cu ocazia pronunțării Încheierii nr. 229/13 aprilie 2000, susținându-se în esență că acesta a nerespectat dispozițiile legale în materie. Procurorul a apreciat că prin plângerea formulată nu poate fi cenzurată soluția dispusă de judecător cu ocazia instrumentării cauzei, acest lucru putându-se realiza numai prin exercitarea căilor de atac prevăzute în codul de procedură civilă, în caz contrar încălcându-se principiul independenței judecătorești.

Aspectul că judecătorul, în soluționarea unei cereri adresate instanței de judecată, a pronunțat o încheiere în conformitate cu dispozițiile codului de procedură civilă și legii de organizare judecătorească, în lipsa unor elemente, nu poate constitui o faptă în sensul dispozițiilor art. 10 lit. a) C. proc. pen. Pe de altă parte, a arătat procurorul, prin Hotărârea nr. 328/24 august 2005 Consiliul Superior al Magistraturii a statuat că parchetul nu poate face afirmații sau considerații în legătură cu probitatea profesională a judecătorilor și nici nu are posibilitatea legală de a cenzura modul de argumentare a soluțiilor dispuse de instanțele de judecată.

Soluția dată prin Rezoluția nr. 28/P/2010 din 03 martie 2010 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia a fost menținută prin Ordonanța nr. 273/11/2/2010 din 26 martie 2010 a procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia, prin care a fost respinsă plângerea formulată de petent, conform prevederilor art. 278 C. proc. pen. Verificând soluțiile adoptate prin prisma criticilor formulate, cu referire la actele și lucrările existente în Dosarele nr. 28/P/2010 și nr. 273/11/2/2010 ale Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia, astfel cum prevede art. 278 1 alin. (7) C. proc. pen., Curtea de Apel Alba Iulia a constatat că plângerea petentului C.N. este nefondată.

Astfel, în cuprinsul plângerii formulate, petentul și-a exprimat nemulțumirile în legătură cu modul în care a fost adoptată Încheierea civilă nr. 229/13 aprilie 2000 a Tribunalului Sibiu, prin care intimata P.C., magistrat judecător în cadrul acelei instanțe, a încuviințat cererea de executare silită a imobilului proprietatea petentului, la solicitarea creditoarei Banca D.F. În acest sens, Curtea a constatat că în mod corect procurorul a apreciat că soluția adoptată în cauză de către magistratul P.C. este supusă cenzurii instanțelor superioare cu ocazia promovării căilor de atac. A proceda la verificarea actelor întocmite de judecător în cauză și a formula aprecieri în legătură cu legalitatea soluției pronunțate, în afara cadrului menționat și în lipsa oricăror indicii din care să rezulte reaua-credință în instrumentarea dosarului, ar echivala cu o imixtiune nejustificată în activitatea de judecată și ar aduce atingere independenței judecătorului.

De asemenea, Curtea a constatat că toate criticile expuse de petent, referitoare la nerespectarea unui titlu executoriu, lipsa titlului executoriu pentru creanța invocată, lipsa unui raport de evaluare și neefectuarea unei expertize tehnice, utilizarea frauduloasă a unei actualizări false, subevaluarea intenționată a imobilului la 1/10 din prețul pieței, necomunicarea cererii de executare și ordonarea executării fără știința proprietarului, precum și nerealitatea creanței, erau chestiuni ce puteau fi verificate în cadrul procedurii reglementate de art. 399 și urm. C. proc. civ., pe calea contestației la executare, pusă la dispoziția petentului debitor de normele de procedură civilă, la momentul efectuării actelor de executare, iar nu în contextul unei plângeri penale îndreptate împotriva magistratului.

De altfel, din actele existente la dosarul de urmărire penală rezultă că susținerile petentului nu se confirmă, în speță fiind formulată acțiune comercială de către Banca D.F., prin care s-a solicitat obligarea petentului la plata sumei de 21.799.500 RON plus dobânzi și penalități până la plata integrală a creanței, acțiune admisă prin Sentința civilă nr. 364/C/15 mai 1998 a Tribunalului Sibiu, prin care s-a dispus și înscrierea provizorie a dreptului de ipotecă asupra imobilului proprietatea petentului debitor. Sentința menționată constituie titlul executoriu în temeiul căruia s-a început executarea silită imobiliară, la solicitarea creditoarei, hotărârea fiind investită cu formulă executorie, conform dispozițiilor legale.

La cererea de executare silită a fost anexat un „raport de evaluare", contestat în prezent de petent, prin care s-a procedat la actualizarea valorii de circulație a imobilului. Față de aspectele relevate, Curtea a reținut că magistratul a avut la dispoziție atât titlul executoriu în temeiul căruia a procedat la încuviințarea executării silite, cât și elemente pe baza cărora să stabilească valoarea imobilului. Lipsesc astfel indiciile din care să rezulte încălcări cu rea-credință ale atribuțiilor de serviciu ale magistratului, acesta desfășurându-și activitatea în limita prerogativelor conferite de lege. Față de cele arătate, Curtea a constatat că în mod corect a fost adoptată o soluție de neîncepere a urmăririi penale în ceea ce privește infracțiunile reclamate de petent.

Cu privire la criticile aduse de petent în legătură cu lipsa actelor de cercetare ale procurorului și omisiunea de a-i lua o declarație, Curtea a reținut sub un prim aspect că la plângerea petentului au fost atașate acte relevante, care au permis formarea unei opinii pertinente cu privire la acuzele formulate. Pe de altă parte, în faza actelor premergătoare, audierea persoanei vătămate nu este impusă de vreo dispoziție legală, cu atât mai mult cu cât, astfel cum prevede art. 224 C. proc. pen., actele premergătoare pot fi efectuate de organul de urmărire penală în vederea începerii urmăririi penale, fără a constitui însă o etapă obligatorie în cadrul procesului penal. Dacă datele existente la dosar confirmă netemeinicia acuzațiilor, nu este necesară efectuarea unor cercetări suplimentare, astfel cum a solicitat petentul.

Referitor la dispoziția de disjungere a cauzei în privința intimatei S.A., consilier juridic în cadrul Băncii D.F., Curtea a constatat că această dispoziție excede controlului de legalitate impus de prevederile art. 278 1 alin. (1) C. proc. pen., nefiind adoptată o soluție de netrimitere în judecată care să fie supusă cenzurii instanței în procedura reglementată de acest text, sub acest aspect plângerea petentului nefiind admisibilă. În raport cu aceste considerente; Prin Sentința penală nr. 83/2010 din 21 septembrie 2010, Curtea de Apel Alba Iulia, secția penală a respins plângerea formulată de petentul C.N. împotriva Rezoluției nr. 28/P/2010 din 03 martie 2010 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia, menținută prin Ordonanța nr. 273/11/2/2010 din 26 martie 2010 a procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia, privind pe intimatele P.C.

și S.A. A obligat petentul la plata de cheltuieli judiciare. Împotriva acestei sentințe penale a declarat recurs petentul C.N., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, criticile formulate și expuse oral în fața instanței de recurs fiind cuprinse în conținutul practicalei prezentei decizii care nu vor mai fi reluate. În motivele de recurs formulate în scris și depuse la dosarul cauzei petentul a invocat motivul de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 10 C. proc. pen., raportat la art. 385 15 pct. 2 și art. 278 1 pct. 8 lit. b) C. proc. pen. cu aplicarea art. 385 6 alin. (3) C. proc. pen. și a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate și rejudecând, admiterea plângerii formulate, desființarea rezoluțiilor atacate și trimiterea cauzei procurorului în vederea începerii urmăririi penale, efectuarea de cercetări și realizarea tuturor probelor în scopul stabilirii vinovăției celor învinuiți.

în esență, recurentul petiționar C.N. a reiterat criticile precizate prin plângerea formulată inițial la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia și prin plângerea formulată la Curtea de Apel Alba Iulia. Examinând cauza sub toate aspectele conform art. 385 6 alin. (3) C. proc. pen., înalta Curte constată că recursul nu este fondat, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare. Legiuitorul a prevăzut posibilitatea ca, orice persoană nemulțumită de actele și măsurile dispuse în timpul urmăririi penale să facă plângere împotriva acestora, ca o garanție a respectării legalității în procesul penal. În concepția legiuitorului, poate face o astfel de plângere orice persoană ale cărei interese legitime au fost vătămate printr-un act sau printr-o măsură procesuală, fără însă a se aduce atingere autorității de lucru judecat a unei hotărâri definitive de condamnare.

Accesul liber la justiție este reglementat de legiuitor, iar cel nemulțumit de soluția dată de procuror se poate adresa judecătorului de la instanța căreia i-ar reveni potrivit legii, competența să judece cauza în primă instanță, așa cum, de altfel, a procedat și petiționarul, prin plângerea ce face obiectul verificării în cauza de față. Potrivit dispozițiilor art. 200 C. proc. pen. „urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existența infracțiunilor, la identificarea făptuitorilor și la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată" . Organul de urmărire penală sesizat potrivit unuia din modurile prevăzute de art. 221 C. proc.

pen., efectuează acte premergătoare și de urmărire penală în succesiunea determinată de lege, acte care au menirea de a clarifica aspectele care confirmă sau infirmă existența infracțiunii și pot conduce la constatarea unuia din cazurile reglementate de art. 10 C. proc. pen., în care punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale este împiedicată. În cauză, în urma actelor premergătoare efectuate, Înalta Curte constată, că procurorul a reținut corect situația de fapt potrivit căreia, intimata P.C. în calitatea sa de judecător în soluționarea cauzei în care s-a pronunțat Încheierea civilă nr. 229/C din 13 aprilie 2000 aflată pe rolul Tribunalului Sibiu, a pronunțat o soluție cu ocazia instrumentării cauzei respective care nu poate fi cenzurată, în caz contrar încălcându-se principiul independenței judecătorului.

Totodată, se mai constată că soluția de neîncepere a urmăririi penale împotriva intimatei P.C., sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de abuz în serviciu în formă calificată, prevăzută de art. 248 1 C. pen., fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 290 C. pen., și fals intelectual, prevăzută de art. 289 C. pen., presupuse a fi săvârșite de către aceasta, soluție dispusă de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia este legală și temeinică, întrucât din întreg probatoriul administrat în cauză nu a rezultat faptul că pe parcursul desfășurării procesului de admitere a cererii de începere a executării silite imobiliare proces soluționat de către intimata P.C.

judecător în pronunțarea Încheierii nr. 229/C din 13 aprilie 2000 a Tribunalului Sibiu, intimata și-ar fi îndeplinit cu vinovăție și în mod defectuos atribuțiile de serviciu sau nu și-ar fi îndeplinit sarcinile de serviciu ori ar fi comis acte materiale, care să aibă valențele vreunei fapte de natură penală, ori ar fi falsificat vreun înscris oficial sau înscris sub semnătură privată în vederea producerii unor consecințe juridice care să fi avut consecințe deosebit de grave.

Întrucât, în speță, nu s-au identificat indicii sau alte elemente din care să rezulte că în timpul efectuării actelor procedurale în cadrul soluționării cererii de începere a executării silite cauză soluționată de către intimata P.C., că aceasta ar fi săvârșit cu intenție vreo faptă de natură a antrena răspunderea sa penală și, cu atât mai puțin, a unei fapte prin care să aducă atingere intereselor legale ale vreunei persoane, și în mod justificat, s-a apreciat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia și ulterior de Curtea de Apel Alba Iulia prin pronunțarea sentinței atacate cu prezentul recurs rezultând că susținerile petiționarului nu au niciun suport probator. De altfel, Înalta Curte constată că petiționarul nu a produs dovezi în sprijinul celor relevate și nu a făcut referire la aspecte concrete, ce țin de elementele constitutive ale acestor infracțiuni, fiind simple afirmații lipsite de orice fundament real.

Faptul că petentul a fost nemulțumit de modul cum magistratul intimat P.C. a soluționat cauza dedusă judecăți, nu poate să conducă la concluzia că au fost săvârșite fapte penale care să atragă răspunderea penală, disciplinară a intimatei atâta timp cât au fost avute în vedere actele administrate de părți în vederea dispunerii de către instanță a unei soluții legale și temeinice. De asemenea faptele nu există în materialitatea lor cât timp nu se poate reține că au fost săvârșite cu intenție și că prin aceasta s-a cauzat o vătămare a intereselor legale ale persoanei.

În același sens a dispus și legiuitorul care reglementând statutul judecătorilor și procurorilor în dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 republicată, a dispus că „judecătorii sunt independenți și se supun numai legii și trebuie să fie imparțiali". Totodată aceiași lege stabilește că desființarea unei hotărârii judecătorești poate fi obținută prin exercitarea căilor de atac, iar nu ca urmare a răspunderii penale a judecătorului care a pronunțat-o. Împrejurarea că soluționarea cauzei, în care intimata P.C. a făcut parte din completul de judecată legal constituit în soluționarea cauzei în care s-a pronunțat Încheierea nr. 229/13 aprilie 2000 a Tribunalului Sibiu, a fost defavorabilă petiționarului, nu poate determina începerea urmăririi penale față de intimată pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 248 1 C. pen., art. 290 C. pen.

și art. 289 C. pen., pentru acest aspect existând căi de atac prevăzute expres de legiuitor. Cu privire la susținerea recurentului petiționar în sensul că faptele judecătorului intimat P.C. sunt legate de caracterul nelegal al înscrisurilor administrate, înscrisuri ce au constat în raportul de evaluare al imobilului ce a făcut obiectul cauzei respective, înscris pe care petiționarul îl apreciază fals, precum și că soluția în sine pe care intimata P.C. a pronunțat-o nu este criticabilă decât sub aspectul neefectuării niciunui act procedural, Înalta Curte constată că aceste critici nu pot fi primite.

Înscrisul de care face vorbire petiționarul recurent, respectiv raportul de evaluare a imobilului ce a stat la baza pronunțării Încheierii 229//13 aprilie 2000 a Tribunalului Sibiu nu a fost constatat a fi fals în sensul normelor instituite de procedura penală astfel că această critică a petiționarului constituie o apreciere personală nesusținută de vreun înscris oficial în sensul susținerilor sale. Înalta Curte constată că, în considerentele rezoluției dispuse în cauză, și în sentința atacată cu prezentul recurs au fost analizate în mod detaliat toate aspectele invocate de petiționar, cu privire la faptele pentru care au fost analizate în mod detaliat toate aspectele invocate de petiționar, cu privire la faptele pentru care a solicitat cercetarea penală a intimatei, reținându-se în mod corect că nu se constată încălcări ale textelor de lege prin care să se fi adus atingere drepturilor procesuale ale petiționarului.

Motivul invocat de petiționar respectiv, dispozițiile art. 385 9 alin. (1) pct. 10 C. proc. pen. nu poate fi primit de Înalta Curte întrucât în prezenta cauză instanța de fond s-a pronunțat cu privire la toate probele și cererile invocate de către petiționar astfel că nu ne aflăm în situația pronunțării greșite asupra unui probatoriu de natură să nu fi garantat drepturile petiționarului sau să influențeze soluția procesului. În consecință, respingând plângerea și dispunând neînceperea urmăririi penale față de intimată, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică a emis o rezoluție temeinică și legală. În baza art. 385 15 alin. (1) lit. b) C. proc.

pen., va respinge ca nefondat, recursul declarat de petiționarul C.N. împotriva Sentinței penale nr. 83/2010 din 21 septembrie 2010 a Curții de Apel Alba Iulia, secția penală. În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare, conform dispozitivului prezentei sentințe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiționarul C.N. împotriva Sentinței penale nr. 83/2010 din 21 septembrie 2010 a Curții de Apel Alba Iulia, secția penală. Obligă recurentul petiționar la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 16 mai 2011.