ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 199/2012

Asupra recursurilor

de față;

În baza lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea din

16 ianuarie 2012 Curtea de Apel Târgu Mureș a menținut starea de arest a

inculpaților V.A.O. și C.N. și a respins cererea de înlocuire a măsurii

arestării preventive cu obligarea de a nu părăsi localitatea.

A constatat instanța

că față de ambii inculpați sunt îndeplinite prevederile art. 143 C. proc. pen.

și totodată că pericolul concret pentru ordinea publică este cert și dovedit,

fiind clar că dacă inculpații, ar fi puși în libertate, ar crea în rândul

colectivității de unde provin și nu numai, acel sentiment de insecuritate, de

pericol, specific pericolului concret pentru ordinea publică. A apreciat că în

cauză temeiurile de drept avute în vedere la luarea măsurii arestării

preventive a celor doi inculpați nu s-au modificat și că se impune menținerea

celor doi inculpați în stare de arest.

Împotriva încheierii

au declarat recurs inculpații V.A.O. și C.N. și au solicitat admiterea

recursurilor, casarea încheierii atacate și judecarea în stare de libertate.

Analizând recursurile

declarate, sub aspectele invocate precum și din oficiu, sub toate aspectele de

legalitate și temeinicie, conform prevederilor art. 385

9

alin. (3)

C. proc. pen., combinat cu art. 385

6

alin. (3) și art. 385

14

din același cod, Înalta Curte constată că recursurile declarate de inculpații

V.A.O. și C.N. sunt nefondate, pentru considerentele se vor arăta în

continuare:

Prin rechizitoriul

din 30 noiembrie 2011 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție, D.N.A., întocmit în dosarul nr. 64/D/2011, au fost trimiși în

judecată, în stare de arest preventiv, inculpații V.A.O., sub aspectul

săvârșirii infracțiunilor de trafic de influență, faptă prevăzută și pedepsită

de dispozițiile art. 257 C. pen. cu referire la art. 6 și 7 alin. (1) și (3)

din Legea nr. 78/2000 și complicitate la șantaj, faptă prevăzută și pedepsită

de dispozițiile art. 26 C. pen. raportat la art. 194 alin. (1) C. pen., cu

referire la art. 13

1

din Legea nr. 78/2000, ambele cu aplicarea art.

33 lit. a) C. pen. și C.N., sub aspectul săvârșirii infracțiunii de șantaj, faptă

prevăzută și pedepsită de art. 13

1

din Legea nr. 78/2000 cu referire

la art. 194 alin. (1) C. pen.

S-a reținut că

inculpatul V.A.O., în calitate de comisar șef de poliție, în perioada

mai-septembrie 2011, a pretins diferite sume de bani, din care a primit, în

patru tranșe, 4.950 lei de la denunțătorul C.D., promițându-i în schimb că va

interveni pe lângă subordonatul său, inspector H.I. și pe lângă procurori din

cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Toplița, jud. Harghita, în scopul

soluționării favorabile a dosarului nr. 178/P/2011, în care denunțătorul este

cercetat pentru săvârșirea infracțiunii de ultraj. Același inculpat, în

calitate de comisar șef de poliție, în perioada ianuarie-octombrie 2011,

profitând de funcția sa, în înțelegere cu inculpatul - agent șef de poliție

C.N., în scopul obținerii de către acesta a sumei de 10.000 de euro, a

contribuit la păstrarea temerii insuflate denunțătorului C.D. de către

inculpatul C.N., în sensul că, dacă nu-i va da acestuia suma pretinsă, acesta

va face declarații incriminatorii în dosarul nr. 178/P/2011 al Parchetului de

pe lângă Judecătoria Toplița, jud. Harghita, iar în situația în care îi va da

suma de bani inculpatului C.N., acesta va face declarații care să permită

adoptarea unei soluții favorabile denunțătorului C.D.

În sarcina

inculpatului C.N. s-a reținut că, în calitate de agent șef de poliție, având

sprijinul șefului său, inculpatul, comisar șef de poliție V.A.O. șeful

poliției, în perioada ianuarie-octombrie 2011, l-a constrâns pe denunțătorul

C.D. să-i dea suma de 10.000 de euro, amenințându-l că, dacă nu va primi

această sumă, va face declarații incriminatorii în dosarul 178/P/2011 al

Parchetului de pe lângă Judecătoria Toplița, în care acesta este cercetat

pentru săvârșirea infracțiunii de ultraj, iar dacă va primi această sumă, va

face declarații în așa fel încât să permită adoptarea de către procuror a unei

soluții favorabile denunțătorului.

Înalta Curte, pornind

de la temeiurile care au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive

a inculpaților V.A.O. și C.N. se reține că potrivit art. 148 alin. (1) lit. f)

C. proc. pen., dacă sunt întrunite condițiile prevăzute în art. 143 din același

cod și dacă inculpații au săvârșit o infracțiune pentru care legea prevede

pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și

există probe că lăsarea lor în libertate prezintă un pericol concret pentru

ordinea publică, se poate dispune măsura arestării preventive.

În ceea ce privește

temeiurile care au stat la baza luării măsurii arestării preventive, care

subzistă, analiza actelor și lucrărilor dosarului relevă îndeplinirea

cerințelor prevăzute de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.

Astfel, se constată

că, în raport de actele dosarului, prima condiție prevăzută de textul de lege

menționat, referitoare la săvârșirea unei infracțiuni pentru care legea prevede

pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani, este îndeplinită, având în vedere că infracțiunile

reținute în sarcina inculpaților art. 257 C. pen. cu aplicarea art. 6 și 7

alin. (1) și (3) din Legea nr. 78/2000 și de art. 26 C. pen. cu referire la

art. 13

1

din legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 194 alin. (1) C.

pen., comise de inculpatul V.A.O. și prevăzute de art. 13

1

din Legea

nr. 78/2000 cu referire la art. 194 alin. (1) C. pen., comisă de inculpatul

C.N., sunt sancționate cu pedepse ce depășesc 4 ani închisoare.

Analiza actelor și

lucrărilor dosarului relevă existența și a celei de-a doua cerințe prevăzute în

art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., care trebuie îndeplinită cumulativ,

în sensul că există probe din care să rezulte că lăsarea inculpaților în

libertate ar prezenta un pericol concret pentru ordinea publică.

În conformitate cu

dispozițiile art. 5 paragraful 1 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor

Omului și Libertăților Fundamentale, ratificată de România, orice persoană are

dreptul la libertate și nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa. Proclamând

dreptul la libertate, Convenția consacră implicit principiul după care nici o

persoană nu trebuie să fie lipsită de libertate în mod arbitrar. De la această

regulă există excepția privării licite de libertate, circumscrisă cazurilor

prevăzute, în mod expres și limitativ, de dispozițiile art. 5 paragraful 1 lit.

c) din C.E.D.O.

Potrivit textului

invocat, o persoană poate fi privată de libertate dacă a fost arestată sau

reținută în vederea aducerii sale în fata autorității judiciare competente,

atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune sau

când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să

săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia.

În materia privării

de libertate, Convenția trimite, în esență, la legislația națională și la

aplicabilitatea dreptului intern.

Legalitatea sau

regularitatea detenției obligă ca arestarea preventivă a unei persoane și

menținerea acestei măsuri să se facă în conformitate cu normele de fond și de

procedură prevăzute de legea națională care, la rândul lor, trebuie să fie

compatibile cu dispozițiile Convenției și să asigure protejarea individului

împotriva arbitrariului.

Înalta Curte constată

că menținerea arestării preventive a inculpaților V.A.O. și C.N. este

justificată, aceștia fiind trimiși în judecată pentru infracțiuni caracterizate

de un grad ridicat de pericol social, care prin natura lor, împrejurările

comiterii și, îndeosebi, urmările produse, impun menținerea detenției

provizorii, respectiv fapte de corupție. Din această perspectivă, Înalta Curte

de Casație și Justiție constată că pericolul concret pentru ordinea publică al

faptelor privind fapte de corupție poate fi dedus atât din pericolul social

concret deosebit de ridicat al faptelor, cât și din circumstanțele personale

ale inculpaților ori din modul în care aceștia au acționat, care ar cea în

rândul colectivității un sentiment de insecuritate, de pericol și de

nesiguranță specific pericolului pentru ordinea publică și nu în ultimul rând

calitatea inculpaților, respectiv comisar șef de poliție, inculpatul V.A.O. și

agent șef de poliție, inculpatul C.N.

La stabilirea

pericolului social al faptelor săvârșite de inculpații V.A.O. și C.N., se ține

seama de gravitatea faptelor, împrejurările în care au fost comise, importanța

valorilor puse în pericol, activitatea infracțională în care au fost implicați

inculpații, constatându-se totodată că durata măsurii arestării preventive,

respectiv de la data de 16 noiembrie 2011 nu depășește limitele unui termen

rezonabil, avându-se în vedere complexitatea cauzei.

În consecință, Înalta

Curte constată că nu s-au modificat temeiurile care au determinat luarea

măsurii arestării preventive, ci acestea se mențin în continuare, motiv pentru

care, în temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va

respinge recursurile declarate de inculpații V.A.O. și C.N. cu obligarea

recurenților inculpați la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondate, recursurile declarate de inculpații V.A.O. și C.N. împotriva

încheierii din 16 ianuarie 2012 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția penală și

pentru cauze cu minori, pronunțată în dosarul nr. 408/43/2011.

Obligă recurenții

inculpați la plata sumei de câte 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare

către stat, din care suma de câte 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului

desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată, în

ședință publică, azi 24 ianuarie 2012.