ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 199/2012

Asupra recursurilor de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin încheierea din 16 ianuarie 2012 Curtea de Apel Târgu Mureș a menținut starea de arest a inculpaților V.A.O. și C.N. și a respins cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive cu obligarea de a nu părăsi localitatea. A constatat instanța că față de ambii inculpați sunt îndeplinite prevederile art. 143 C. proc. pen. și totodată că pericolul concret pentru ordinea publică este cert și dovedit, fiind clar că dacă inculpații, ar fi puși în libertate, ar crea în rândul colectivității de unde provin și nu numai, acel sentiment de insecuritate, de pericol, specific pericolului concret pentru ordinea publică. A apreciat că în cauză temeiurile de drept avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive a celor doi inculpați nu s-au modificat și că se impune menținerea celor doi inculpați în stare de arest.

Împotriva încheierii au declarat recurs inculpații V.A.O. și C.N. și au solicitat admiterea recursurilor, casarea încheierii atacate și judecarea în stare de libertate. Analizând recursurile declarate, sub aspectele invocate precum și din oficiu, sub toate aspectele de legalitate și temeinicie, conform prevederilor art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen., combinat cu art. 385 6 alin. (3) și art. 385 14 din același cod, Înalta Curte constată că recursurile declarate de inculpații V.A.O. și C.N. sunt nefondate, pentru considerentele se vor arăta în continuare: Prin rechizitoriul din 30 noiembrie 2011 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, D.N.A., întocmit în dosarul nr. 64/D/2011, au fost trimiși în judecată, în stare de arest preventiv, inculpații V.A.O., sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de trafic de influență, faptă prevăzută și pedepsită de dispozițiile art. 257 C. pen.

cu referire la art. 6 și 7 alin. (1) și (3) din Legea nr. 78/2000 și complicitate la șantaj, faptă prevăzută și pedepsită de dispozițiile art. 26 C. pen. raportat la art. 194 alin. (1) C. pen., cu referire la art. 13 1 din Legea nr. 78/2000, ambele cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. și C.N., sub aspectul săvârșirii infracțiunii de șantaj, faptă prevăzută și pedepsită de art. 13 1 din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 194 alin. (1) C. pen. S-a reținut că inculpatul V.A.O., în calitate de comisar șef de poliție, în perioada mai-septembrie 2011, a pretins diferite sume de bani, din care a primit, în patru tranșe, 4.950 lei de la denunțătorul C.D., promițându-i în schimb că va interveni pe lângă subordonatul său, inspector H.I.

și pe lângă procurori din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Toplița, jud. Harghita, în scopul soluționării favorabile a dosarului nr. 178/P/2011, în care denunțătorul este cercetat pentru săvârșirea infracțiunii de ultraj. Același inculpat, în calitate de comisar șef de poliție, în perioada ianuarie-octombrie 2011, profitând de funcția sa, în înțelegere cu inculpatul - agent șef de poliție C.N., în scopul obținerii de către acesta a sumei de 10.000 de euro, a contribuit la păstrarea temerii insuflate denunțătorului C.D. de către inculpatul C.N., în sensul că, dacă nu-i va da acestuia suma pretinsă, acesta va face declarații incriminatorii în dosarul nr. 178/P/2011 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Toplița, jud. Harghita, iar în situația în care îi va da suma de bani inculpatului C.N., acesta va face declarații care să permită adoptarea unei soluții favorabile denunțătorului C.D.

În sarcina inculpatului C.N. s-a reținut că, în calitate de agent șef de poliție, având sprijinul șefului său, inculpatul, comisar șef de poliție V.A.O. șeful poliției, în perioada ianuarie-octombrie 2011, l-a constrâns pe denunțătorul C.D. să-i dea suma de 10.000 de euro, amenințându-l că, dacă nu va primi această sumă, va face declarații incriminatorii în dosarul 178/P/2011 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Toplița, în care acesta este cercetat pentru săvârșirea infracțiunii de ultraj, iar dacă va primi această sumă, va face declarații în așa fel încât să permită adoptarea de către procuror a unei soluții favorabile denunțătorului. Înalta Curte, pornind de la temeiurile care au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive a inculpaților V.A.O.

și C.N. se reține că potrivit art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., dacă sunt întrunite condițiile prevăzute în art. 143 din același cod și dacă inculpații au săvârșit o infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și există probe că lăsarea lor în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, se poate dispune măsura arestării preventive. În ceea ce privește temeiurile care au stat la baza luării măsurii arestării preventive, care subzistă, analiza actelor și lucrărilor dosarului relevă îndeplinirea cerințelor prevăzute de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. Astfel, se constată că, în raport de actele dosarului, prima condiție prevăzută de textul de lege menționat, referitoare la săvârșirea unei infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani, este îndeplinită, având în vedere că infracțiunile reținute în sarcina inculpaților art. 257 C. pen.

cu aplicarea art. 6 și 7 alin. (1) și (3) din Legea nr. 78/2000 și de art. 26 C. pen. cu referire la art. 13 1 din legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 194 alin. (1) C. pen., comise de inculpatul V.A.O. și prevăzute de art. 13 1 din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 194 alin. (1) C. pen., comisă de inculpatul C.N., sunt sancționate cu pedepse ce depășesc 4 ani închisoare. Analiza actelor și lucrărilor dosarului relevă existența și a celei de-a doua cerințe prevăzute în art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., care trebuie îndeplinită cumulativ, în sensul că există probe din care să rezulte că lăsarea inculpaților în libertate ar prezenta un pericol concret pentru ordinea publică. În conformitate cu dispozițiile art. 5 paragraful 1 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, ratificată de România, orice persoană are dreptul la libertate și nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa.

Proclamând dreptul la libertate, Convenția consacră implicit principiul după care nici o persoană nu trebuie să fie lipsită de libertate în mod arbitrar. De la această regulă există excepția privării licite de libertate, circumscrisă cazurilor prevăzute, în mod expres și limitativ, de dispozițiile art. 5 paragraful 1 lit. c) din C.E.D.O. Potrivit textului invocat, o persoană poate fi privată de libertate dacă a fost arestată sau reținută în vederea aducerii sale în fata autorității judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia.

În materia privării de libertate, Convenția trimite, în esență, la legislația națională și la aplicabilitatea dreptului intern. Legalitatea sau regularitatea detenției obligă ca arestarea preventivă a unei persoane și menținerea acestei măsuri să se facă în conformitate cu normele de fond și de procedură prevăzute de legea națională care, la rândul lor, trebuie să fie compatibile cu dispozițiile Convenției și să asigure protejarea individului împotriva arbitrariului. Înalta Curte constată că menținerea arestării preventive a inculpaților V.A.O. și C.N. este justificată, aceștia fiind trimiși în judecată pentru infracțiuni caracterizate de un grad ridicat de pericol social, care prin natura lor, împrejurările comiterii și, îndeosebi, urmările produse, impun menținerea detenției provizorii, respectiv fapte de corupție.

Din această perspectivă, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că pericolul concret pentru ordinea publică al faptelor privind fapte de corupție poate fi dedus atât din pericolul social concret deosebit de ridicat al faptelor, cât și din circumstanțele personale ale inculpaților ori din modul în care aceștia au acționat, care ar cea în rândul colectivității un sentiment de insecuritate, de pericol și de nesiguranță specific pericolului pentru ordinea publică și nu în ultimul rând calitatea inculpaților, respectiv comisar șef de poliție, inculpatul V.A.O. și agent șef de poliție, inculpatul C.N. La stabilirea pericolului social al faptelor săvârșite de inculpații V.A.O.

și C.N., se ține seama de gravitatea faptelor, împrejurările în care au fost comise, importanța valorilor puse în pericol, activitatea infracțională în care au fost implicați inculpații, constatându-se totodată că durata măsurii arestării preventive, respectiv de la data de 16 noiembrie 2011 nu depășește limitele unui termen rezonabil, avându-se în vedere complexitatea cauzei. În consecință, Înalta Curte constată că nu s-au modificat temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării preventive, ci acestea se mențin în continuare, motiv pentru care, în temeiul art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge recursurile declarate de inculpații V.A.O. și C.N. cu obligarea recurenților inculpați la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpații V.A.O. și C.N. împotriva încheierii din 16 ianuarie 2012 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția penală și pentru cauze cu minori, pronunțată în dosarul nr. 408/43/2011. Obligă recurenții inculpați la plata sumei de câte 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, azi 24 ianuarie 2012.