ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 857/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 857/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele

cauzei

din 18.10 2011 a Plenului C.S.M.

Prin Hotărârea nr. 729 din 18 octombrie 2011,

Plenul C.S.M. a respins contestația formulată de doamna judecător B.G.V.

împotriva Hotărârii Secției pentru judecători a C.S.M. nr. 765 din 6 octombrie

2011.

Pentru a pronunța

această hotărâre, Plenul a reținut în esență, că este nefondată cererea de

recuzare formulată împotriva membrilor care au adoptat hotărârea contestată și

a celor care au respins plângerea prealabilă formulată de domnul C.B.,

întrucât, în cauză, nu sunt aplicabile dispozițiile codului de procedură civilă

privind instituția incompatibilității, abținerii și recuzării, astfel că

cererea de recuzare este inadmisibilă.

Referitor la cererea

contestatoarei privind comunicarea Hotărârii nr. 765 din 06 octombrie 2011,

Plenul C.S.M. a apreciat că această solicitare este neîntemeiată, întrucât

conform dispozițiilor art. 263 alin. (2) din Regulamentul de organizare și

funcționare a C.S.M., hotărârile C.S.M. prin care se încuviințează percheziția,

reținerea sau arestarea unui judecător, procuror sau magistrat-asistent nu pot

fi consultate și copiate, iar informațiile în legătură cu documentele conținute

nu pot fi comunicate, hotărârea, în discuție, constituind un act al dosarului

de urmărire penală.

Pe fondul cauzei,

Plenul C.S.M. a reținut că legiuitorul a instituit încuviințarea secțiilor C.S.M.

pentru percheziționarea, reținerea sau arestarea preventivă a unui judecător în

considerarea faptului că această categoria de persoane necesită o protecție

specială, iar la momentul solicitării cererii de admitere a percheziției

domiciliare a doamnei judecător nu exista niciun element de suspiciune ca s-ar

aduce atingere independenței justiției, fiind întrunite condițiile din

perspectiva cărora Secția a apreciat că nu este afectată garanția la care s-a

referit constituantul.

De asemenea, Plenul C.S.M.

a reținut că la analizarea admisibilității emiterii unei încuviințări a

percheziției domiciliare la locuința doamnei judecător B.G.V. - Președinte al

Secției de contencios administrativ și fiscal al Înaltei Curți de Casație și

Justiție și a unei percheziții domiciliare la locuința doamnei P.I. - judecător

la Secția de contencios administrativ și fiscal al Înaltei Curți de Casație și

Justiție, Secția pentru judecători a avut în vedere faptul că un astfel de

demers este prevăzut de dispozițiile legale, iar titularul demersului este o

persoană competentă să facă o astfel de solicitare (procuror din cadrul D.N.A.)

demersul fiind făcut în limitele legii.

Cu privire la

încălcarea dispozițiilor privind imunitățile și privilegiile menționate de art.

1 și 4 din Protocolul adițional nr. 6 la Acordul General privind privilegiile

și imunitățile Consiliului Europei, ratificat de România și de cele ale art. 30

paragraful 1 din Convenția de la Viena cu privire la relațiile diplomatice,

Plenul a apreciat că aplicabilitatea acestora nu vizează teritoriul statului

acreditant, ci teritoriul statului acreditar.

Plenul a mai reținut

că, deși dispozițiile art. 1 și 4 din Protocolul adițional nr. 6 la Acordul

General privind privilegiile și imunitățile Consiliului Europei prevăd

privilegii și imunități pentru trimișii diplomatici, soții și copiii minori,

totuși aceste imunități nu sunt acordate în interes personal, ci în vederea

exercitării în totală independență a funcțiilor lor și conform dreptului

internațional, adică în ceea ce privește statul acreditar, iar nu statul

acreditant.

Susținerea

apărătorului doamnei judecător B.G.V., potrivit căreia rațiunea instituirii

unor astfel de imunități pentru un judecător internațional o constituie

apărarea exercitării în mod independent a funcției și evitarea oricăror

presiuni ce ar putea fi exercitate chiar de statul acreditant, a fost

apreciată, de către Plen, ca fiind fără relevanță, în condițiile în care

potrivit art. 26 alin. (3) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului

„Judecătorul unic nu poate examina nicio cerere introdusă împotriva Înaltei

părți contractante în numele căreia a fost ales”.

Concluzionând, Plenul

C.S.M. a apreciat că aspectele invocate de apărătorul doamnei judecător Bîrsan

Gabriela Victoria, privind oportunitatea efectuării unei percheziții

domiciliare, în condițiile în care nu a existat o solicitare prealabilă de

predare a unor înscrisuri sau obiecte, precum și cele referitoare la încălcarea

art. 8 din C.E.D.O., sunt aspecte ce vizează fondul problemei și cad în

competența instanței care soluționează propunerea de efectuare a unei

percheziții domiciliare, iar nu în sarcina C.S.M. care nu se poate pronunța pe

oportunitate.

de B.G.V. împotriva Hotărârii nr. 729 din 18 octombrie 2011 a Plenului C.S.M.

Motivele de recurs

sunt întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 1, 5, 8 și 9 C. proc. civ.

2.1. Instanța nu a

fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale și prin hotărârea dată, a încălcat

formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității, vătămarea pricinuită

părții neputând fi înlăturată decât prin casarea hotărârii – art. 304 pct. 1,

304 pct. 5 rap. la art. 105 alin. (2) și art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Hotărârea Secției

pentru judecători a C.S.M. nr. 765 din 6 octombrie 2011 a fost adoptată de o

parte dintre membrii C.S.M., care fac parte din această secție.

În cadrul ședinței

publice de judecată a Plenului din data de 18 octombrie 2011, în soluționarea

contestației formulată de recurentă împotriva acestei hotărâri a Secției pentru

judecători, recurenta, prin avocat, a formulat cerere de recuzare a tuturor

membrilor C.S.M. prezenți la ședința Plenului și care, anterior, ca membri ai

Secției pentru judecători, au participat atât la adoptarea hotărârii

contestate, cât și la respingerea plângerii administrative prealabile

întemeiate pe aceleași motive în drept și introduse de contestatorul B.C.

Deliberarea pentru

soluționarea cererii de recuzare s-a făcut și cu participarea membrilor C.S.M.

recuzați.

Prin hotărârea

recurată, Plenul a argumentat faptul că potrivit normelor juridice în vigoare,

C.S.M. funcționează ca instanță de judecată numai în secțiile sale și anume când

statuează în materie disciplinară pentru magistrați, în timp ce atunci când

soluționează contestațiile formulate de magistrați împotriva hotărârilor

secțiilor, în alte materii decât cea disciplinară, Plenul este doar un organ

administrativ iar nu un organ jurisdicțional.

Plenul a hotărât că

instituțiile incompatibilității, abținerii și recuzării nu sunt aplicabile, iar

cererea de recuzare a fost respinsă ca inadmisibilă.

a) Recurenta

apreciază că este rezultatul unei grave încălcări a legii calificarea Plenului

ca organ administrativ ordinar, iar nu ca jurisdicție, atunci când soluționează

contestațiile formulate de magistrat împotriva hotărârilor secțiilor, altele

decât cele în materie disciplinară (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

Au fost încălcate

dispozițiile art. 9 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară și

cele ale art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 privind C.S.M.

b) Cererea de

recuzare a fost soluționată cu participarea la deliberări și la vot a membrilor

recuzați, cu încălcarea art. 30 alin. (1) C. proc. civ. (art. 304 pct. 1 C.

proc. civ.);

c) Dacă nu ar fi

participat la deliberări și la vot membrii recuzați, nu ar mai fi existat

cvorum în ședința Plenului, așa încât hotărârea s-a adoptat cu încălcarea

formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității, vătămarea pricinuită

părții neputând fi înlăturată decât prin casarea hotărârii recurate (art. 304 pct.

5 rap. la art. 105 alin. (2) C. proc. civ.);

d) Cererea de

recuzare este întemeiată, deoarece membrii C.S.M. își spuseseră deja părerea cu

privire la pricina care se judecă (art. 304 pct. 1 C. proc. civ.), iar

hotărârea s-a adoptat cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub

sancțiunea nulității, vătămarea pricinuită părții neputând fi înlăturată decât

prin casarea hotărârii recurate (art. 304 pct. 5 rap la art. 105 alin. (2) C. proc.

civ.).

2.2. Prin hotărârea

dată, instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea

nulității, vătămarea pricinuită părții neputând fi înlăturată decât prin

casarea hotărârii art. 304 pct. 5 rap. la art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Contestația la Plenul

C.S.M. a avut un caracter pur teoretic și iluzoriu, iar nu real și efectiv,

întrucât recurenta nu a cunoscut existența, conținutul și forma actului

contestat, Hotărârea Secției pentru judecători nr. 765 din 6 octombrie 2011.

În motivarea

refuzului, Plenul a arătat că este vorba de un act ce vizează urmărirea penală

care nu este publică și care poate fi cunoscut doar cu încuviințarea

procurorului.

Motivarea este

contradictorie. Conform art. 92 alin. (2) rap. la alin. (5) din Regulamentul de

Ordine interioară al instanțelor judecătorești, dosarele privind autorizarea

efectuării perchezițiilor, fără a fi accesibile altor persoane, pot fi

consultate de părți și avocații acestora.

2.3. Prin hotărârea

dată, instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea

nulității, vătămarea pricinuită părții neputând fi înlăturată decât prin

casarea hotărârii – art. 304 pct. 5 rap. la art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Instanța a omis total

să se pronunțe asupra unui argument de drept invocat de recurentă în susținerea

contestației sale și anume, asupra scrisorii grefei Curții Europene a

Drepturilor Omului privind poziția președintelui Curții asupra existenței

imunității judecătorului la Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

2.4. Instanța,

interpretând greșit actul dedus judecății, a schimbat natura și înțelesul

lămurit și vădit neîndoielnic al acesteia – art. 304, pct. 8 C. proc. civ.

Prin hotărârea

recurată, se insistă în mod repetat asupra faptului că prin Hotărârea nr. 765/2011

s-a încuviințat și percheziția domiciliată a altui judecător.

Este evident că,

necunoscând conținutul actului atacat, recurenta nu putea să precizeze expres

că, prin contestația adresată Plenului, solicită numai anularea în parte a

actului administrativ vătămător.

2.5. Hotărârea

recurată este lipsită de temei legal și este dată cu încălcarea și aplicarea

greșită a legii – art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Prin hotărârea

recurată, Plenul a susținut că problemele violării art. 100 C. proc. pen. și

ale art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului sunt chestiuni de

oportunitate care vizează fondul cauzei și care sunt de competența instanței

care soluționează propunerea de efectuare a percheziției domiciliare.

Această soluție

reprezintă o încălcare gravă a legii, nelegalitatea și neconstituționalitatea

fiind chestiuni de legalitate și nu de oportunitate.

2.6. Hotărârea

recurată este lipsă de temei legal și este dată cu încălcarea și aplicarea

greșită a legii – art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Hotărârea recurată

este dată cu violarea manifestă a normelor juridice internaționale privind

imunitatea unui judecător la Curtea Europeană a Drepturilor Omului la care România

a aderat, respectiv:

- Statutul

Consiliului Europei;

- Acordul general

asupra privilegiilor și imunităților Consiliului Europei;

- Al șaselea Protocol

adițional la Acordul general privind privilegiile și imunitățile Consiliului

Europei;

- Convenția Europeană

a Drepturilor Omului, în forma amendată prin Protocolul nr. 11 și prin

Protocolul nr. 14;

- Convenția de la

Viena cu privire la relațiile diplomatice;

- Convenția asupra

privilegiilor și imunităților Națiunilor Unite.

Astfel, Plenul C.S.M.

a decis în mod greșit că imunitatea judecătorului la Curtea Europeană a

Drepturilor Omului nu există decât în statul acreditar (Franța), iar nu și față

de statul acreditant/ trimițător (România).

Motivarea Plenului C.S.M.

face grave confuzii privind instituțiile juridice elementare de drept

internațional public.

formulate de intimatul C.S.M.

3.1. Prin

întâmpinare, intimatul a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

3.1.1. Referitor la

primul motiv de recurs se învederează că nu poate fi reținută încălcarea

dispozițiilor legale privind alcătuirea instanței și respectiv încălcarea

formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității, deoarece instituția

recuzării nu are incidență în ceea ce privește activitatea administrativă sau

administrativ-jurisdicțională a secțiilor sau Plenului C.S.M.

Plenul C.S.M. nu este

o veritabilă instanță de judecată, în raport de prevederile art. 126 alin. (1)

din Constituția României.

3.1.2. Cu privire la

motivul doi de recurs, intimatul susține că nu sunt aplicabile motivele de nelegalitate

prevăzute de art. 304 pct. 1 și 5 C. proc. civ., garanția dreptului la un

proces echitabil și dreptul apărare putând fi invocate numai în fața unei

instanțe de judecată.

3.1.3. Motivul al

treilea de recurs este de asemenea, nefondat din perspectiva acelorași

susțineri anterioare.

3.1.4. Motivul de

recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este

neîntemeiat, deoarece nu intră în competența Secțiilor C.S.M. obligația de a

verifica existența imunității și a privilegiilor instituite prin actele

normative invocate de recurentă sau de a solicita și obține ridicarea

imunității.

Această obligație

revine organelor judiciare, numai acestea putând face demersuri în vederea

ridicării imunității de către forurile competente.

3.1.5. Mai arată

intimatul că Hotărârea nr. 765/2011 nu are natura juridică a unui act

administrativ unilateral cu caracter individual, astfel cum acesta este definit

prin dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea contenciosului

administrativ.

3.2. Prin notele

scrise depuse la dosar, intimatul a arătat, în scris, motivele referitoare la

excepția de necompetență materială a Înaltei Curți de Casație și Justiție de

soluționare a recursului prin care a fost solicitată anularea Hotărârii

Plenului C.S.M. nr. 719/2001, excepție ce a fost invocată la termenul de

judecată din 16 februarie 2012.

Astfel, se arată că

hotărârea recurată, precum și Hotărârea Secției pentru judecători, nu sunt acte

administrative ce privesc cariera și drepturile judecătorilor, ci acte emise în

considerarea atribuțiilor secțiilor de a încuviința percheziția, reținerea și

arestarea judecătorilor, procurorilor și magistraților-asistenți.

În ceea ce privește

natura juridică a actelor prin care s-a încuviințat percheziția, doctrina și Curtea

Constituțională au împărtășit punctul de vedere potrivit cărora avizele sunt

acte – condiție pentru punerea în mișcare a acțiunii penale aflată în strânsă

corelație cu prevederile art. 10 lit. f) C. proc. pen., conform Deciziilor

Curții Constituționale nr. 53/2000, nr. 275/2002 și nr. 4/2004.

Regularitatea acestor

acte poate fi verificată numai de judecătorul investit cu soluționarea cauzei

penale.

În susținerea

argumentației se indică jurisprudența Înaltei Curți, secția contencios

administrativ și fiscal, respectiv a Deciziei nr. 687 din 9 februarie 2012 de

respingere ca nefondat a recursului formulat de un procuror împotriva Sentinței

nr. 292 din 19 ianuarie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București prin care a

fost respinsă ca inadmisibilă acțiunea de anulare a hotărârii Secției pentru

procurori din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, având ca obiect

încuviințarea percheziției reținerii și arestării acestuia.

II. Considerentele

Înaltei Curți asupra recursului formulat împotriva Hotărârii nr. 729 din 18

octombrie 2011 a Plenului C.S.M.

luat act de invocarea de către intimatului C.S.M. a excepției de necompetență

materială a Înaltei Curți și a excepției de inadmisibilitate a acțiunii,

rămânând în pronunțare asupra acestor excepții.

Excepția de

necompetență materială a Înaltei Curți, secția contencios administrativ și

fiscal are prioritate în soluționare, în raport cu excepția inadmisibilității

acțiunii.

Excepția de

necompetență materială este o excepție de procedură, care trebuie soluționată

înaintea unei excepții de fond, în această ultimă categorie intrând excepția

inadmisibilității acțiunii.

formulat recurs împotriva Hotărârii nr. 729 din 18 octombrie 2011 a Plenului C.S.M.

prin care s-a respins contestația împotriva Hotărârii nr. 765 din 6 octombrie 2011

a Secției pentru judecători a C.S.M.

Hotărârea Secției

pentru judecători a avut ca obiect încuviințarea percheziției domiciliare la

locuința recurentei, în temeiul art. 42 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 317/2004

republicată, cu modificările și completările ulterioare, raportat la art. 95 alin.

(1) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările

ulterioare.

Recurenta a

considerat că sunt îndeplinite dispozițiile art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004

și a introdus cererea de recurs la Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

de contencios administrativ și fiscal.

Potrivit art. 29 alin.

(7) sus menționat, hotărârile Plenului privind cariera și drepturile

judecătorilor pot fi atacate cu recurs de orice persoană interesată, la secția

de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Dispozițiile legale

referitoare la cariera judecătorilor și procurorilor sunt cuprinse în Titlul II

al Legii nr. 303/2004 privind statutul magistraților.

Astfel, conform Cap. 1-7

din Titlul II, țin de cariera magistraților:

- admiterea în

magistratură și formarea inițială a judecătorilor și procurorilor;

- numirea

judecătorilor stagiari și procurorilor stagiari;

- numirea judecătorilor

și procurorilor;

- formarea

profesională continuă și evaluarea periodică a judecătorilor și procurorilor;

- promovarea

judecătorilor și procurorilor și numirea în funcțiile de conducere;

- delegarea,

detașarea și transferul;

- suspendarea din

funcție și încetarea funcției de judecător și procuror.

Numai aspectele

cuprinse în Cap. 1 al Legii nr. 303/2004 pot face obiectul unei hotărâri a

Plenului C.S.M. care să privească cariera magistraților și numai aceste

hotărâri pot fi recurate la Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art.

29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004.

În ceea ce privește

aspectul ce cuprinde drepturile magistraților, în primul rând numai acelea ce

au legătură directă cu normele privind cariera magistraților și analizate de o

hotărâre a Plenului C.S.M. pot fi soluționate în conformitate cu art. 29 alin. (7)

din Legea nr. 317/2004.

Per a contrario,

hotărârea Plenului C.S.M. prin care a fost soluționată o contestație împotriva

încuviințării unei percheziții dată în competența Secțiilor C.S.M., prin

dispozițiile art. 95 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, nu se încadrează în

exigențele impuse de art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/ 2004.

Nu se poate aprecia

în sensul că orice litigiu ce privește un magistrat intră sub incidența

normelor privind „cariera și drepturile” acestuia, conform dispozițiilor art. 29

alin. (7) coroborate cu Titlurile II și III din Legea nr. 303/2004.

Noțiunea de „carieră

și drepturi”, din perspectiva art. 29 alin. (7) trebuie privită așadar, în sens

restrâns și numai în legătură cu normele expres arătate în Titlul II și III din

Legea nr. 303/2004, republicată.

În speță, hotărârea

recurată se referă la soluționarea unei contestații împotriva unei hotărâri a

Secției pentru Judecători a C.S.M. care a dispus încuviințarea percheziției

domiciliare a unui judecător.

Percheziția este

prevăzută în Legea nr. 303/2004 în capitolul privind răspunderea magistraților,

iar obligativitatea încuviințării prealabile nu ține de cariera și drepturile

magistratului, ci este un act obligatoriu în cadrul unei proceduri penale.

De altfel, Secția

contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți s-a mai pronunțat în

legătură cu interpretarea sintagmei folosită de legiuitor – „cariera și

drepturile judecătorilor”, precum în Decizia nr. 1736/2010 și Decizia nr. 879/2008.

urmează a se admite excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație

și Justiție și a se trimite dosarul spre competentă soluționare Curții de Apel

București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, urmând ca asupra

excepției inadmisibilității acțiunii să se pronunțe instanța competentă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Admite excepția

necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

contencios administrativ și fiscal.

Trimite cauza la

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

pentru competentă soluționare.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 20 februarie 2012.