ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 857/2012

Hotărârea nr. 729 din 18.10 2011 a Plenului C.S.M. Prin Hotărârea nr. 729 din 18 octombrie 2011, Plenul C.S.M. a respins contestația formulată de doamna judecător B.G.V. împotriva Hotărârii Secției pentru judecători a C.S.M. nr. 765 din 6 octombrie 2011. Pentru a pronunța această hotărâre, Plenul a reținut în esență, că este nefondată cererea de recuzare formulată împotriva membrilor care au adoptat hotărârea contestată și a celor care au respins plângerea prealabilă formulată de domnul C.B., întrucât, în cauză, nu sunt aplicabile dispozițiile codului de procedură civilă privind instituția incompatibilității, abținerii și recuzării, astfel că cererea de recuzare este inadmisibilă. Referitor la cererea contestatoarei privind comunicarea Hotărârii nr. 765 din 06 octombrie 2011, Plenul C.S.M. a apreciat că această solicitare este neîntemeiată, întrucât conform dispozițiilor art. 263 alin. (2) din Regulamentul de organizare și funcționare a C.S.M., hotărârile C.S.M. prin care se încuviințează percheziția, reținerea sau arestarea unui judecător, procuror sau magistrat-asistent nu pot fi consultate și copiate, iar informațiile în legătură cu documentele conținute nu pot fi comunicate, hotărârea, în discuție, constituind un act al dosarului de urmărire penală. Pe fondul cauzei, Plenul C.S.M. a reținut că legiuitorul a instituit încuviințarea secțiilor C.S.M. pentru percheziționarea, reținerea sau arestarea preventivă a unui judecător în considerarea faptului că această categoria de persoane necesită o protecție specială, iar la momentul solicitării cererii de admitere a percheziției domiciliare a doamnei judecător nu exista niciun element de suspiciune ca s-ar aduce atingere independenței justiției, fiind întrunite condițiile din perspectiva cărora Secția a apreciat că nu este afectată garanția la care s-a referit constituantul. De asemenea, Plenul C.S.M. a reținut că la analizarea admisibilității emiterii unei încuviințări a percheziției domiciliare la locuința doamnei judecător B.G.V. - Președinte al Secției de contencios administrativ și fiscal al Înaltei Curți de Casație și Justiție și a unei percheziții domiciliare la locuința doamnei P.I. - judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal al Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția pentru judecători a avut în vedere faptul că un astfel de demers este prevăzut de dispozițiile legale, iar titularul demersului este o persoană competentă să facă o astfel de solicitare (procuror din cadrul D.N.A.) demersul fiind făcut în limitele legii. Cu privire la încălcarea dispozițiilor privind imunitățile și privilegiile menționate de art. 1 și 4 din Protocolul adițional nr. 6 la Acordul General privind privilegiile și imunitățile Consiliului Europei, ratificat de România și de cele ale art. 30 paragraful 1 din Convenția de la Viena cu privire la relațiile diplomatice, Plenul a apreciat că aplicabilitatea acestora nu vizează teritoriul statului acreditant, ci teritoriul statului acreditar. Plenul a mai reținut că, deși dispozițiile art. 1 și 4 din Protocolul adițional nr. 6 la Acordul General privind privilegiile și imunitățile Consiliului Europei prevăd privilegii și imunități pentru trimișii diplomatici, soții și copiii minori, totuși aceste imunități nu sunt acordate în interes personal, ci în vederea exercitării în totală independență a funcțiilor lor și conform dreptului internațional, adică în ceea ce privește statul acreditar, iar nu statul acreditant. Susținerea apărătorului doamnei judecător B.G.V., potrivit căreia rațiunea instituirii unor astfel de imunități pentru un judecător internațional o constituie apărarea exercitării în mod independent a funcției și evitarea oricăror presiuni ce ar putea fi exercitate chiar de statul acreditant, a fost apreciată, de către Plen, ca fiind fără relevanță, în condițiile în care potrivit art. 26 alin. (3) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului „Judecătorul unic nu poate examina nicio cerere introdusă împotriva Înaltei părți contractante în numele căreia a fost ales”. Concluzionând, Plenul C.S.M. a apreciat că aspectele invocate de apărătorul doamnei judecător Bîrsan Gabriela Victoria, privind oportunitatea efectuării unei percheziții domiciliare, în condițiile în care nu a existat o solicitare prealabilă de predare a unor înscrisuri sau obiecte, precum și cele referitoare la încălcarea art. 8 din C.E.D.O., sunt aspecte ce vizează fondul problemei și cad în competența instanței care soluționează propunerea de efectuare a unei percheziții domiciliare, iar nu în sarcina C.S.M. care nu se poate pronunța pe oportunitate.

Recursul declarat de B.G.V. împotriva Hotărârii nr. 729 din 18 octombrie 2011 a Plenului C.S.M. Motivele de recurs sunt întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 1, 5, 8 și 9 C. proc. civ. 2.1. Instanța nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale și prin hotărârea dată, a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității, vătămarea pricinuită părții neputând fi înlăturată decât prin casarea hotărârii – art. 304 pct. 1, 304 pct. 5 rap. la art. 105 alin. (2) și art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Hotărârea Secției pentru judecători a C.S.M. nr. 765 din 6 octombrie 2011 a fost adoptată de o parte dintre membrii C.S.M., care fac parte din această secție. În cadrul ședinței publice de judecată a Plenului din data de 18 octombrie 2011, în soluționarea contestației formulată de recurentă împotriva acestei hotărâri a Secției pentru judecători, recurenta, prin avocat, a formulat cerere de recuzare a tuturor membrilor C.S.M. prezenți la ședința Plenului și care, anterior, ca membri ai Secției pentru judecători, au participat atât la adoptarea hotărârii contestate, cât și la respingerea plângerii administrative prealabile întemeiate pe aceleași motive în drept și introduse de contestatorul B.C. Deliberarea pentru soluționarea cererii de recuzare s-a făcut și cu participarea membrilor C.S.M. recuzați. Prin hotărârea recurată, Plenul a argumentat faptul că potrivit normelor juridice în vigoare, C.S.M. funcționează ca instanță de judecată numai în secțiile sale și anume când statuează în materie disciplinară pentru magistrați, în timp ce atunci când soluționează contestațiile formulate de magistrați împotriva hotărârilor secțiilor, în alte materii decât cea disciplinară, Plenul este doar un organ administrativ iar nu un organ jurisdicțional. Plenul a hotărât că instituțiile incompatibilității, abținerii și recuzării nu sunt aplicabile, iar cererea de recuzare a fost respinsă ca inadmisibilă. a) Recurenta apreciază că este rezultatul unei grave încălcări a legii calificarea Plenului ca organ administrativ ordinar, iar nu ca jurisdicție, atunci când soluționează contestațiile formulate de magistrat împotriva hotărârilor secțiilor, altele decât cele în materie disciplinară (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.). Au fost încălcate dispozițiile art. 9 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară și cele ale art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 privind C.S.M. b) Cererea de recuzare a fost soluționată cu participarea la deliberări și la vot a membrilor recuzați, cu încălcarea art. 30 alin. (1) C. proc. civ. (art. 304 pct. 1 C. proc. civ.); c) Dacă nu ar fi participat la deliberări și la vot membrii recuzați, nu ar mai fi existat cvorum în ședința Plenului, așa încât hotărârea s-a adoptat cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității, vătămarea pricinuită părții neputând fi înlăturată decât prin casarea hotărârii recurate (art. 304 pct. 5 rap. la art. 105 alin. (2) C. proc. civ.); d) Cererea de recuzare este întemeiată, deoarece membrii C.S.M. își spuseseră deja părerea cu privire la pricina care se judecă (art. 304 pct. 1 C. proc. civ.), iar hotărârea s-a adoptat cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității, vătămarea pricinuită părții neputând fi înlăturată decât prin casarea hotărârii recurate (art. 304 pct. 5 rap la art. 105 alin. (2) C. proc. civ.). 2.2. Prin hotărârea dată, instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității, vătămarea pricinuită părții neputând fi înlăturată decât prin casarea hotărârii art. 304 pct. 5 rap. la art. 105 alin. (2) C. proc. civ. Contestația la Plenul C.S.M. a avut un caracter pur teoretic și iluzoriu, iar nu real și efectiv, întrucât recurenta nu a cunoscut existența, conținutul și forma actului contestat, Hotărârea Secției pentru judecători nr. 765 din 6 octombrie 2011. În motivarea refuzului, Plenul a arătat că este vorba de un act ce vizează urmărirea penală care nu este publică și care poate fi cunoscut doar cu încuviințarea procurorului. Motivarea este contradictorie. Conform art. 92 alin. (2) rap. la alin. (5) din Regulamentul de Ordine interioară al instanțelor judecătorești, dosarele privind autorizarea efectuării perchezițiilor, fără a fi accesibile altor persoane, pot fi consultate de părți și avocații acestora. 2.

Prin hotărârea dată, instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității, vătămarea pricinuită părții neputând fi înlăturată decât prin casarea hotărârii – art. 304 pct. 5 rap. la art. 105 alin. (2) C. proc. civ. Instanța a omis total să se pronunțe asupra unui argument de drept invocat de recurentă în susținerea contestației sale și anume, asupra scrisorii grefei Curții Europene a Drepturilor Omului privind poziția președintelui Curții asupra existenței imunității judecătorului la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. 2.

Instanța, interpretând greșit actul dedus judecății, a schimbat natura și înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acesteia – art. 304, pct. 8 C. proc. civ. Prin hotărârea recurată, se insistă în mod repetat asupra faptului că prin Hotărârea nr. 765/2011 s-a încuviințat și percheziția domiciliată a altui judecător. Este evident că, necunoscând conținutul actului atacat, recurenta nu putea să precizeze expres că, prin contestația adresată Plenului, solicită numai anularea în parte a actului administrativ vătămător. 2.

Hotărârea recurată este lipsită de temei legal și este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii – art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Prin hotărârea recurată, Plenul a susținut că problemele violării art. 100 C. proc. pen. și ale art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului sunt chestiuni de oportunitate care vizează fondul cauzei și care sunt de competența instanței care soluționează propunerea de efectuare a percheziției domiciliare. Această soluție reprezintă o încălcare gravă a legii, nelegalitatea și neconstituționalitatea fiind chestiuni de legalitate și nu de oportunitate. 2.

Hotărârea recurată este lipsă de temei legal și este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii – art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Hotărârea recurată este dată cu violarea manifestă a normelor juridice internaționale privind imunitatea unui judecător la Curtea Europeană a Drepturilor Omului la care România a aderat, respectiv: - Statutul Consiliului Europei; - Acordul general asupra privilegiilor și imunităților Consiliului Europei; - Al șaselea Protocol adițional la Acordul general privind privilegiile și imunitățile Consiliului Europei; - Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în forma amendată prin Protocolul nr. 11 și prin Protocolul nr. 14; - Convenția de la Viena cu privire la relațiile diplomatice; - Convenția asupra privilegiilor și imunităților Națiunilor Unite. Astfel, Plenul C.S.M. a decis în mod greșit că imunitatea judecătorului la Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu există decât în statul acreditar (Franța), iar nu și față de statul acreditant/ trimițător (România). Motivarea Plenului C.S.M. face grave confuzii privind instituțiile juridice elementare de drept internațional public. 3. Apărările formulate de intimatul C.S.M. 3.1. Prin întâmpinare, intimatul a solicitat respingerea recursului ca nefondat. 3.1.1. Referitor la primul motiv de recurs se învederează că nu poate fi reținută încălcarea dispozițiilor legale privind alcătuirea instanței și respectiv încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității, deoarece instituția recuzării nu are incidență în ceea ce privește activitatea administrativă sau administrativ-jurisdicțională a secțiilor sau Plenului C.S.M. Plenul C.S.M. nu este o veritabilă instanță de judecată, în raport de prevederile art. 126 alin. (1) din Constituția României. 3.1.2. Cu privire la motivul doi de recurs, intimatul susține că nu sunt aplicabile motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 1 și 5 C. proc. civ., garanția dreptului la un proces echitabil și dreptul apărare putând fi invocate numai în fața unei instanțe de judecată. 3.1.3. Motivul al treilea de recurs este de asemenea, nefondat din perspectiva acelorași susțineri anterioare. 3.1.4. Motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este neîntemeiat, deoarece nu intră în competența Secțiilor C.S.M. obligația de a verifica existența imunității și a privilegiilor instituite prin actele normative invocate de recurentă sau de a solicita și obține ridicarea imunității. Această obligație revine organelor judiciare, numai acestea putând face demersuri în vederea ridicării imunității de către forurile competente. 3.1.5. Mai arată intimatul că Hotărârea nr. 765/2011 nu are natura juridică a unui act administrativ unilateral cu caracter individual, astfel cum acesta este definit prin dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea contenciosului administrativ. 3.2. Prin notele scrise depuse la dosar, intimatul a arătat, în scris, motivele referitoare la excepția de necompetență materială a Înaltei Curți de Casație și Justiție de soluționare a recursului prin care a fost solicitată anularea Hotărârii Plenului C.S.M. nr. 719/2001, excepție ce a fost invocată la termenul de judecată din 16 februarie 2012. Astfel, se arată că hotărârea recurată, precum și Hotărârea Secției pentru judecători, nu sunt acte administrative ce privesc cariera și drepturile judecătorilor, ci acte emise în considerarea atribuțiilor secțiilor de a încuviința percheziția, reținerea și arestarea judecătorilor, procurorilor și magistraților-asistenți. În ceea ce privește natura juridică a actelor prin care s-a încuviințat percheziția, doctrina și Curtea Constituțională au împărtășit punctul de vedere potrivit cărora avizele sunt acte – condiție pentru punerea în mișcare a acțiunii penale aflată în strânsă corelație cu prevederile art. 10 lit. f) C. proc. pen., conform Deciziilor Curții Constituționale nr. 53/2000, nr. 275/2002 și nr. 4/2004. Regularitatea acestor acte poate fi verificată numai de judecătorul investit cu soluționarea cauzei penale. În susținerea argumentației se indică jurisprudența Înaltei Curți, secția contencios administrativ și fiscal, respectiv a Deciziei nr. 687 din 9 februarie 2012 de respingere ca nefondat a recursului formulat de un procuror împotriva Sentinței nr. 292 din 19 ianuarie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București prin care a fost respinsă ca inadmisibilă acțiunea de anulare a hotărârii Secției pentru procurori din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, având ca obiect încuviințarea percheziției reținerii și arestării acestuia. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului formulat împotriva Hotărârii nr. 729 din 18 octombrie 2011 a Plenului C.S.M. 1. Înalta Curte a luat act de invocarea de către intimatului C.S.M. a excepției de necompetență materială a Înaltei Curți și a excepției de inadmisibilitate a acțiunii, rămânând în pronunțare asupra acestor excepții. Excepția de necompetență materială a Înaltei Curți, secția contencios administrativ și fiscal are prioritate în soluționare, în raport cu excepția inadmisibilității acțiunii. Excepția de necompetență materială este o excepție de procedură, care trebuie soluționată înaintea unei excepții de fond, în această ultimă categorie intrând excepția inadmisibilității acțiunii. 2. În speță, s-a formulat recurs împotriva Hotărârii nr. 729 din 18 octombrie 2011 a Plenului C.S.M. prin care s-a respins contestația împotriva Hotărârii nr. 765 din 6 octombrie 2011 a Secției pentru judecători a C.S.M. Hotărârea Secției pentru judecători a avut ca obiect încuviințarea percheziției domiciliare la locuința recurentei, în temeiul art. 42 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 317/2004 republicată, cu modificările și completările ulterioare, raportat la art. 95 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare. Recurenta a considerat că sunt îndeplinite dispozițiile art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 și a introdus cererea de recurs la Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal. Potrivit art. 29 alin. (7) sus menționat, hotărârile Plenului privind cariera și drepturile judecătorilor pot fi atacate cu recurs de orice persoană interesată, la secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Dispozițiile legale referitoare la cariera judecătorilor și procurorilor sunt cuprinse în Titlul II al Legii nr. 303/2004 privind statutul magistraților. Astfel, conform Cap. 1-7 din Titlul II, țin de cariera magistraților: - admiterea în magistratură și formarea inițială a judecătorilor și procurorilor; - numirea judecătorilor stagiari și procurorilor stagiari; - numirea judecătorilor și procurorilor; - formarea profesională continuă și evaluarea periodică a judecătorilor și procurorilor; - promovarea judecătorilor și procurorilor și numirea în funcțiile de conducere; - delegarea, detașarea și transferul; - suspendarea din funcție și încetarea funcției de judecător și procuror. Numai aspectele cuprinse în Cap. 1 al Legii nr. 303/2004 pot face obiectul unei hotărâri a Plenului C.S.M. care să privească cariera magistraților și numai aceste hotărâri pot fi recurate la Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004. În ceea ce privește aspectul ce cuprinde drepturile magistraților, în primul rând numai acelea ce au legătură directă cu normele privind cariera magistraților și analizate de o hotărâre a Plenului C.S.M. pot fi soluționate în conformitate cu art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004. Per a contrario, hotărârea Plenului C.S.M. prin care a fost soluționată o contestație împotriva încuviințării unei percheziții dată în competența Secțiilor C.S.M., prin dispozițiile art. 95 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, nu se încadrează în exigențele impuse de art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/ 2004. Nu se poate aprecia în sensul că orice litigiu ce privește un magistrat intră sub incidența normelor privind „cariera și drepturile” acestuia, conform dispozițiilor art. 29 alin. (7) coroborate cu Titlurile II și III din Legea nr. 303/2004. Noțiunea de „carieră și drepturi”, din perspectiva art. 29 alin. (7) trebuie privită așadar, în sens restrâns și numai în legătură cu normele expres arătate în Titlul II și III din Legea nr. 303/2004, republicată. În speță, hotărârea recurată se referă la soluționarea unei contestații împotriva unei hotărâri a Secției pentru Judecători a C.S.M. care a dispus încuviințarea percheziției domiciliare a unui judecător. Percheziția este prevăzută în Legea nr. 303/2004 în capitolul privind răspunderea magistraților, iar obligativitatea încuviințării prealabile nu ține de cariera și drepturile magistratului, ci este un act obligatoriu în cadrul unei proceduri penale. De altfel, Secția contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți s-a mai pronunțat în legătură cu interpretarea sintagmei folosită de legiuitor – „cariera și drepturile judecătorilor”, precum în Decizia nr. 1736/2010 și Decizia nr. 879/2008. 3. Față de acestea, urmează a se admite excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție și a se trimite dosarul spre competentă soluționare Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, urmând ca asupra excepției inadmisibilității acțiunii să se pronunțe instanța competentă.