ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5963/2013

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5963/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin cererea adresată

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal,

recurenta G.V.B., în contradictoriu cu Consiliul Superior al Magistraturii, a declarat

recurs împotriva Hotărârii din 18 octombrie 2011 a Plenului C.S.M. prin care s-a

respins contestația împotriva Hotărârii nr. 765 din 6 octombrie 2011 a secției pentru

Judecători a C.S.M. prin care s-a încuviințat percheziția domiciliară.

Înalta Curte de Casație

și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin decizia nr. 857

din 20 februarie 2012, a admis excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți

și a trimis cauza la Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ

și fiscal pentru competentă soluționare, reținând că „Percheziția este prevăzută

în Legea nr. 303/2004 în capitolul privind răspunderea magistraților, iar obligativitatea

încuviințării prealabile nu ține de cariera și drepturile magistratului, ci este

un act obligatoriu în cadrul unei proceduri penale”.

Cauza a fost înregistrată

la Curtea de Apel București sub nr. 8323/1/2011, reclamanta a formulat precizare

la acțiune, iar prin încheierea din 16 mai 2012 a fost scoasă de pe rol și înaintată

Curții de Apel Ploiești, secția contencios administrativ și fiscal, ca urmare a

admiterii cererii de strămutare formulată de reclamanta B.G.V.

La Curtea de Apel Ploiești,

secția contencios administrativ și fiscal cauza a fost înregistrată sub nr. 463/42/2012.

fond

Prin sentința nr. 318

din 25 septembrie 2012 a Curții de Apel Ploiești, secția contencios administrativ

și fiscal a fost admisă excepția inadmisibilității acțiunii invocată de pârâtul

C.S.M. și a fost respinsă acțiunea reclamantei B.G.V., ca inadmisibilă.

În motivarea sentinței

s-a arătat că obiectul acțiunii modificate, formulată de reclamantă constă în anularea

în parte a Hotărârii secției pentru judecători a C.S.M. nr. 765 din 6 octombrie

2011, sub aspectul încuviințării percheziției domiciliare la adresa pârâtei.

Prin hotărârea contestată

a fost încuviințată percheziția domiciliară la domiciliul reclamantei, în temeiul

dispozițiilor art. 95 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor

și procurorilor, conform cărora „judecători procurorii și magistrații-asistenți

pot fi percheziționați, reținuți sau arestați preventiv numai cu încuviințarea secțiilor

Consiliului Superior al Magistraturii" și a dispozițiilor art. 42 alin.

(1) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior a Magistraturii, potrivit

cărora "secția pentru judecători a Consiliului Superior a Magistraturii încuviințează

percheziția, reținerea sau arestarea preventivă; judecătorilor și a magistraților-asistenți".

Această încuviințare,

calificată în corelație cu prevederile art. 10 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.,

constituie o condiție specială prevăzută de lege pentru; efectuarea anumitor acte

de procedură penală sau pentru punerea în mișcare a acțiunii penale, condiție specială

, raportată la calitatea persoanei vizate.

S-a reținut că în decizia

nr. 687 din 9 febrarie 2012 pronunțata în Dosarul nr. 9661/2/2010, Înalta Curte

de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a reținut,

plecând de la interpretarea care se regăsește în jurisprudența Curții Constituționale,

referitor la natura juridica a actelor de încuviințare a percheziției, că este inadmisibilă

contestarea lor pe calea contenciosului administrativ.

Astfel, în considerentele

deciziei menționate s-a arătat că în jurisprudența sa, Curtea Constituțională a

reținut că avizul pe care îl emitea ministrul justiției în temeiul art. 91

alin. (2) din Legea nr. 92/ 1992 pentru organizarea judecătorească (în prezent abrogată

și înlocuită cu Legile nr. 303 și nr. 304/2004), aviz echivalent, din punct de vedere

al efectelor, cu încuviințarea dată de secțiile Consiliului Superior al Magistraturii

în temeiul legislației în prezent în vigoare, are natura juridică a unui act - condiție

pentru punerea în mișcare a acțiunii penale (decizia nr. 53/ 21 martie 2000 a Curții

Constituționale) și constituie o măsură rațională de protecție a magistraților,

garanție legală a consolidării independenței justiției (decizia nr. 4 din 13

ianuarie 2004 a Curții Constituționale).

Deși Consiliul Superior

al Magistraturii, potrivit rolului său constituțional și atribuțiilor stabilite

prin Legea nr. 317/2004 exercită, în principal, o activitate de natură administrativă,

legată de cariera și drepturile judecătorilor și procurorilor, de jurisdicția disciplinară

și de organizarea și funcționarea instanțelor și parchetelor, încuviințarea percheziției,

prevăzută în art. 42 din Legea nr. 317/2004, nu este o activitate de natură administrativă,

ci procesual - penală.

Or, potrivit art. 2

alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, actul administrativ,

supus regimului contenciosului administrativ, este o manifestare de voință unilaterală

a unei autorități publice, emisă în regim de putere publică, în vederea organizării

executării legii sau executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau

stinge raporturi juridice, esențiale în analiza naturii juridice a unui act administrativ

fiind efectele pe care le produce, obiectul măsurilor dispuse.

Dacă s-ar accepta teza

că orice manifestare de voință care emană de la o autoritate publică reprezintă

un act administrativ, indiferent de obiectul sau de natura sa juridică, fără a se

face distincție între actele de autoritate prin care se realizează o activitate

de natură administrativă și cele prin care autoritățile publice (altele decât autoritățile

administrative propriu-zise) exercită alt tip de atribuții ce țin de propria competență,

s-ar ajunge la concluzia că ar putea fi atacate, pe calea contenciosului administrativ,

refuzul procurorului de a declara o cale de atac sau modul de executare a unei hotărâri

judecătorești civile sau penale, care în mod evident, exced competenței instanței

specializate în materia contenciosului administrativ.

Argumentul potrivit căruia

respingerea acțiunii în contencios administrativ ca inadmisibilă ar constitui o

încălcare a principiului liberului acces la justiție, consacrat în art. 21 din Constituția

României și a prevederilor art. 13 din Convenția europeană a drepturilor omului,

corelate cu dispozițiile art. 20 din Constituția României, nu a fost reținut, pentru

că art. 44 alin. (1) C. proc. pen. oferă un remediu procesual, instituind competența

instanței penale pentru judecarea oricărei chestiuni prealabile de care depinde

soluționarea cauzei.

Înalta Curte de Casație

și Justiție, prin aceeași decizie, a mai reținut ca nimic nu împiedică instanța

ca, în cadrul procesului penal, să verifice legalitatea formală a încuviințării

percheziției, în condițiile în care, în substanța sa, această încuviințare a fost

concepută ca o măsură de protecție a magistratului, prerogativă a Consiliului Superior

al Magistraturii, în calitatea sa de garant al independenței justiției, conform

art. 133 din Constituția României.

Un argument suplimentar

în sensul inadmisibilității acțiunii în contencios administrativ constă în aceea

că nici în situația în care o încuviințare, un aviz sau un acord ar fi exprimate

de o autoritate publică în vederea emiterii sau adoptării unui act administrativ,

deci atunci când raportul juridic ar avea o natură pur administrativă în toate dimensiunile

sale, avizul, încuviințarea sau acordul, ca operațiuni administrative prealabile

, nu ar putea fi atacate separat injustiție, ci numai împreună cu actul final, conform

art. 18 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Curtea a reținut, în speță,

așadar, natura juridică procesual penală a încuviințării percheziției domiciliare

efectuate la domiciliul reclamantei sub acest aspect, doctrina arătând ca autoritățile

publice nu sunt angrenate numai in raporturi de drept administrativ, ci și în raporturi

juridice aparținând altor ramuri de drept.

Totodată Curtea a mai

reținut că această încuviințare nu produce efecte juridice prin ea însăși, astfel

că nu poate forma obiectul unei acțiuni în contencios administrativ.

Una dintre trăsăturile

actului administrativ este aceea că , la fel ca orice act juridic, trebuie ca manifestarea

de voință pe care o exprimă actul administrativ să aibă capacitatea de a produce

efecte juridice proprii, a căror realizare este garantată prin forța de constrângere

a statului , în condițiile prevăzute de normele juridice în vigoare.

Or, potrivit art. 100

alin. (3) C. proc. pen., „percheziția domiciliară poate fi dispusă numai de judecător,

prin încheiere motivată, în cursul urmăririi penale, la cererea procurorului, sau

în cursul judecății", încheierea prin care judecătorul soluționează cererea

procurorului de autorizare a efectuării percheziției este, conform art. 311 C.

proc. pen., o hotărâre judecătorească.

În aceste condiții, s-a

apreciat de către instanța de fond că legalitatea și temeinicia percheziției, inclusiv

sub aspectul respectării privilegiilor și imunităților judecătorilor la Curtea

Europeană a Drepturilor Omului sunt analizate în cadrul cauzei penale, de organele

judiciare penale și de instanța sesizată cu încuviințarea acestui mijloc de probă.

Deși încheierea prin care

s-a dispus autorizarea percheziției nu are cale separată de atac, potrivit art.

361 alin. (2) C. proc. pen., încheierea va putea fi atacată odată cu fondul.

O astfel de reglementare

legislativă nu contravine însă principiilor garantate de Constituția României, întrucât

art. 129 din Constituție precizează faptul că împotriva hotărârilor judecătorești

părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile

legii.

De asemenea, instanța

a mai reținut că pentru toate actele sau măsurile procurorului ori efectuate din

dispoziția sa, fie au fost reglementate proceduri specifice de verificare imediată

de către instanță (art. 140

2

și art. 168 C. proc. pen.), fie există posibilitatea

de a fi cenzurate indirect de instanță, în cadrul procedurii prevăzute de art. 300

C. proc. pen., referitoare la verificarea regularității actului de sesizare sau

cu ocazia cercetării judecătorești.

Percheziția constituie

un procedeu de descoperire a mijloacelor materiale de probă, încuviințarea percheziției

fiind o măsură procesuală luată pentru strângerea probelor necesare aflării adevărului,

dreptul părților la apărare și la un proces echitabil nefiind încălcat, deoarece

acestea pot formula toate apărările pe care le consilieră necesare, atât în timpul

urmăririi penale, cât și în timpul judecății.

Pe de altă parte, chiar

in situația în care dosarul de urmărire penală nu este finalizat cu rechizitoriu,

iar persoana al cărei domiciliu a fost percheziționat consideră că a fost lezată

în drepturile și interesele sale și formulează o contestație împotrivi modului în

care s-a efectuat percheziția, art. 21 din Constituție garantează liberul acces

la justiție inclusiv pentru astfel de situații, cât timp nu se îndreaptă împotriva

soluției din dosar, ci împotriva modului în care s-a făcut percheziția, privind

un drept fundamental al omului - inviolabilitatea domiciliului și, implicit, respectare

vieții private.

Împotriva acestei sentințe

a declarat recurs reclamanta B.G.V., invocând ca motive de recurs dispozițiile

art. 304 pct. 8 C. proc. civ., pentru că instanța de fond a interpretat greșit actul

juridic dedus judecății, schimbând natura acestuia și pe cele ale art. 304 pct.

9 C. proc. civ., deoarece sentința pronunțată este dată cu încălcarea și aplicarea

greșită a legii.

În motivele de recurs

s-a arătat că instanța de fond a considerat că actul juridic dedus judecății (Hotărârea

nr. 729 din 18 octombrie 2011 a secției pentru judecători a C.S.M. privind încuviințarea

percheziției domiciliare) nu este un act administrativ supus cenzurii instanțelor

de contencios administrativ și, de aceea, a respins cererea ca inadmisibilă.

Prima instanță și-a întemeiat

soluția pe dispozițiile art. 10 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. și pe Deciziile

Curții Constituționale nr. 53/2010 și nr. 4/2004, dar această soluție a fost considerată

aberantă.

Recurenta a apreciat că

sunt îndeplinite toate condițiile de admisibilitate ale unei acțiuni în contencios

administrativ, deoarece:

- actul atacat este un

act administrativ, fiind un act unilateral individual emis de o autoritate publică,

în regim de putere publică, în vederea executării în concret a legii, care dă naștere

unor raporturi juridice și actul nu poate avea o natură procesuală penală, deoarece

C.S.M. nu este o autoritate judiciară cu atribuții în procesul penal;

- actul atacat nu este

un simplu aviz (o operațiune administrativă), întrucât dacă avizul este o operațiune

administrativă (nu produce prin el însuși efecte juridice) care se raportează la

un act administrativ, actul atacat (de încuviințare a percheziției) se raportează

la o hotărâre judecătorească (de autorizare a percheziției);

- nu există nicio altă

cale judiciară de cenzură a legalității acestui act, în raport cu faza procesului

penal (urmărire penală), recurenta-reclamantă nu are deschisă nici calea unei plângeri

la instanța penală împotriva soluției procurorului (art. 278

1

C.

proc. pen.), nici calea apărărilor în procesul penal după trimiterea în judecată

(fiind posibilă o soluție de scoatere de sub urmărire penală, caz în care nu se

va ajunge niciodată în fața instanței penale), calea plângerii la procurorul ierarhic

superior (art. 278 C. proc. pen.) nu semnifică accesul la o instanță judecătorească,

iar recursul împotriva încheierii de autorizare a percheziției a fost respins ca

inadmisibil de Completul de 5 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție.

S-a apreciat ca fiind

iluzorie calea indicată de prima instanță în caz de scoatere de sub urmărire penală,

cât timp art. 278

1

C. proc. pen. limitează expres plângerea adresată

instanței judecătorești penale de soluția de netrimitere în judecată, excluzând

actele de procedură penală efectuate pe parcursul urmăririi penale.

Pentru că prima instanță

a soluționat cauza fără a intra în cercetarea fondului, în temeiul art. 312

alin. (1), (2), (3) și (5), art. 313 și art. 315 alin. (1) C. proc. civ. și al

art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 s-a solicitat admiterea recursului, casarea

în tot a sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare pe fond primei

instanțe, cu luarea în considerare a caracterului obligatoriu al dezlegărilor date

de instanța de recurs privind natura de act administrativ a actului atacat și admisibilitatea

acțiunii de contencios administrativ.

Tot în cadrul motivelor

de recurs s-a formulat o cerere de sesizare a secțiilor unite ale Înaltei Curți

de Casație și Justiție, având în vedere că prima instanță și-a întemeiat soluția

pe Decizia nr. 687din 9 martie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

contencios administrativ și fiscal, pronunțată în Dosarul nr. 9661/2/2010.

În opinia recurentei,

soluția reținută în respectiva decizie privind natura juridică a acestor acte ale

C.S.M. este fundamental greșită și privează magistrații de orice protecție reală

și efectivă împotriva abuzurilor și, de aceea, în temeiul art. 25 lit. b) și

art. 26 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, s-a solicitat întreruperea

judecării cauzei și sesizarea secțiilor unite ale Înaltei Curți în vederea schimbării

jurisprudenței secției de contencios administrativ, în sensul calificării acestor

acte ale C.S.M. drept acte administrative și al admisibilității acțiunilor de contencios

administrativ vizând anularea lor.

recurs

După examinarea motivelor

de recurs, a dispozițiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte va admite recursul

declarat pentru următoarele considerente:

Așa cum rezultă din cererea

de întregire și modificare a cererii adresată Curții de Apel București la 8 mai

2012, recurenta-reclamantă a solicitat anularea în parte (sub aspectul încuviințării

percheziției domiciliare la domiciliul reclamantei, iar nu și la domiciliul celuilalt

magistrat vizat de hotărâre) a Hotărârii Secției pentru judecători a C.S.M. nr.

765 din 6 octombrie 2011.

Prin Hotărârea nr. 765

din 6 Octombrie  2011 a secției pentru judecători a C.S.M., în baza art. 42 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii raportat

la art. 95 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor,

a fost încuviințată efectuarea percheziției domiciliare la locuința magistratului

B.G.V., judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție și președinte al secției

de contencios administrativ și fiscal și la un alt judecător.

Împotriva acestei hotărâri

a fost formulată contestație de către recurenta-reclamantă B.G.V., iar prin hotărârea

nr. 729 din 18 octombrie 2011 a Plenului C.S.M. a fost respinsă contestația.

În motivarea soluției

de respingere a contestației, Plenul C.S.M. a arătat că referitor la încălcarea

dispozițiilor privind imunitățile și privilegiile menționate la dispozițiile

art. 1 și 4 din Protocolul adițional nr. 6 la Acordul General privind privilegiile

și imunitățile Consiliului Europei și a art. 30 parag. 1 din Convenția de la Viena,

aplicabilitatea acestora nu vizează teritoriul statului acreditant, ci teritoriul

statului acreditar.

În urma emiterii Hotărârii

nr. 765 din 6 octombrie 2011 de către secția pentru judecători a C.S.M. a fost efectuată

percheziția domiciliară la 6 octombrie 2011 la domiciliul recurentei-reclamante,

fiind întocmit un proces-verbal acesta fiind și domiciliul comun al soților B.,

G.V., judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ

și fiscal, și C.B., judecător național la C.E.D.O.

Instanța de fond a respins

cererea reclamantei de anulare parțială a Hotărârii nr. 765 din 6 octombrie 2011

a secției pentru judecători a C.S.M. ca inadmisibilă, considerând că hotărârea atacată

nu este un act administrativ, astfel cum acesta este definit de art. 2 alin.

(1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

Principala critică din

motivele de recurs se referă la greșita admitere a excepției inadmisibilității și

a fost invocată Decizia nr. 505 din 31 ianuarie 2013 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, care a reținut natura

administrativă a Hotărârii nr. 765 din 6 octombrie 2011 a secției pentru judecători

a C.S.M.

Prin decizia nr. 505

din 31 ianuarie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios

administrativ și fiscal, a fost admis recursul declarat de reclamantul C.B., a fost

modificată sentința atacată în sensul că a fost admisă acțiunea formulată de reclamant

în contradictoriu cu C.S.M. și a fost anulată în parte Hotărârea secției pentru

judecători a C.S.M. nr. 765 din 6 octombrie 2011, în privința încuviințării percheziției

domiciliare la locuința reclamantului B.C.

În considerentele deciziei

nr. 505/2013 a Înaltei Curți s-a arătat că soții B. au același domiciliu, respectiv

locuința unde s-a încuviințat efectuarea percheziției prin Hotărârea nr. 765/2011

a secției pentru judecători a C.S.M. iar acțiunea reclamantului B.C. este admisibilă.

Hotărârea nr. 765 din

6 octombrie 2011 a secției pentru judecători a C.S.M. a fost anulată în privința

încuviințării percheziției domiciliare la locuința reclamantului B.C. pentru că

actul administrativ atacat a fost emis cu nesocotirea normelor internaționale care

recunosc imunitatea judecătorului C.E.D.O. – C.B. – art. 51 C.E.D.O., art. 40 din

Statutul Consiliului Europei, art. 18 din Acordul general asupra privilegiilor și

imunităților Consiliului Europei, art. 1 și 4 din Al Șaselea Protocol adițional

la Acordul general asupra privilegiilor și imunităților Consiliului Europei.

Tot în considerentele

Deciziei nr. 505/2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost invocată și

decizia din 29 noiembrie 2011 a Adunării Plenare a Curții Europene a Drepturilor

Omului care a statuat că „Privilegiile și imunitățile vizate de Acordul general

privind privilegiile și imunitățile Consiliului Europei și de cel de-al Șaselea

Protocol la acesta, în special, imunitatea față de anchetele penale și inviolabilitatea

reședinței private a judecătorului și a soțului acestuia, se aplică atât judecătorului

C.B., cât și soției sale, în toate statele membre ale Consiliului Europei, inclusiv

în România și nu au mai fost analizate celelalte motive de nelegalitate ale actului

atacat.

În aceste condiții, având

în vedere existența unei hotărâri judecătorești irevocabile prin care s-a anulat

în parte Hotărârea Secției pentru judecători a C.S.M. nr. 765 din 6 octombrie 2011,

nu poate fi menținută soluția instanței de fond de respingere ca inadmisibilă a

cererii formulată de reclamanta B.G.V. pentru anularea aceleiași hotărâri prin care

s-a încuviințat percheziția domiciliară la domiciliul reclamantei B.G.V., deoarece

s-ar încălca principiul dreptului la un proces echitabil, astfel cum acesta a fost

consacrat de art. 6 din C.E.D.O. și de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor

Omului.

Curtea Europeană a Drepturilor

Omului a stabilit, printr-o amplă jurisprudență, că dreptul de acces la un tribunal,

ca o garanție a unui proces echitabil, prevede printre altele, respectarea principiului

securității raporturilor juridice care presupune ca soluția dată în mod definitiv

oricărui litigiu de către instanță să nu mai poată fi rediscutată.

În același timp, în cauza

Beian împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat rolul

pe care instanța supremă îl are în respectarea principiului securității raporturilor

juridice prin pronunțarea unor soluții unitare în dezlegarea unor probleme de drept

și pentru ca aceasta să nu devină ea însăși sursa nesiguranței juridice.

Având în vedere că în

privința Hotărârii nr. 765 din 6 octombrie 2011 a secției pentru judecători a C.S.M.

există deja o hotărâre judecătorească irevocabilă prin care s-a dispus anularea

ei în privința percheziției domiciliare încuviințate în ceea ce-l privește pe reclamantul

C.B., se impune admiterea recursului, casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei

spre rejudecare la aceeași instanță pentru a fi analizată cererea reclamantei B.G.V.

pe fondul cererii pentru aceleași aspecte avute în vedere la pronunțarea soluției

în Dosarul nr. 8998/2/2011, respectiv a deciziei nr. 505 din 31 ianuarie 2013.

Având în vedere dispozițiile

art. 312 alin. (1)-(5) C. proc. civ. raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004,

va fi admis recursul declarat și va fi casată sentința atacată cu trimiterea cauzei

spre rejudecare la aceeași instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de reclamanta G.V.B. împotriva sentinței civile nr. 318 din 25 septembrie 2012 a

Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată

și trimite cauza spre rejudecaare la aceeași instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 iunie

2013.