ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5963/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Sesizarea instanței de fond Prin cererea adresată Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, recurenta G.V.B., în contradictoriu cu Consiliul Superior al Magistraturii, a declarat recurs împotriva Hotărârii din 18 octombrie 2011 a Plenului C.S.M. prin care s-a respins contestația împotriva Hotărârii nr. 765 din 6 octombrie 2011 a secției pentru Judecători a C.S.M. prin care s-a încuviințat percheziția domiciliară.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin decizia nr. 857 din 20 februarie 2012, a admis excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți și a trimis cauza la Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal pentru competentă soluționare, reținând că „Percheziția este prevăzută în Legea nr. 303/2004 în capitolul privind răspunderea magistraților, iar obligativitatea încuviințării prealabile nu ține de cariera și drepturile magistratului, ci este un act obligatoriu în cadrul unei proceduri penale”. Cauza a fost înregistrată la Curtea de Apel București sub nr. 8323/1/2011, reclamanta a formulat precizare la acțiune, iar prin încheierea din 16 mai 2012 a fost scoasă de pe rol și înaintată Curții de Apel Ploiești, secția contencios administrativ și fiscal, ca urmare a admiterii cererii de strămutare formulată de reclamanta B.G.V.

La Curtea de Apel Ploiești, secția contencios administrativ și fiscal cauza a fost înregistrată sub nr. 463/42/2012. 2. Soluția instanței de fond Prin sentința nr. 318 din 25 septembrie 2012 a Curții de Apel Ploiești, secția contencios administrativ și fiscal a fost admisă excepția inadmisibilității acțiunii invocată de pârâtul C.S.M. și a fost respinsă acțiunea reclamantei B.G.V., ca inadmisibilă. În motivarea sentinței s-a arătat că obiectul acțiunii modificate, formulată de reclamantă constă în anularea în parte a Hotărârii secției pentru judecători a C.S.M. nr. 765 din 6 octombrie 2011, sub aspectul încuviințării percheziției domiciliare la adresa pârâtei.

Prin hotărârea contestată a fost încuviințată percheziția domiciliară la domiciliul reclamantei, în temeiul dispozițiilor art. 95 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, conform cărora „judecători procurorii și magistrații-asistenți pot fi percheziționați, reținuți sau arestați preventiv numai cu încuviințarea secțiilor Consiliului Superior al Magistraturii" și a dispozițiilor art. 42 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior a Magistraturii, potrivit cărora "secția pentru judecători a Consiliului Superior a Magistraturii încuviințează percheziția, reținerea sau arestarea preventivă; judecătorilor și a magistraților-asistenți". Această încuviințare, calificată în corelație cu prevederile art. 10 alin. (1) lit. f) C. proc.

pen., constituie o condiție specială prevăzută de lege pentru; efectuarea anumitor acte de procedură penală sau pentru punerea în mișcare a acțiunii penale, condiție specială , raportată la calitatea persoanei vizate. S-a reținut că în decizia nr. 687 din 9 febrarie 2012 pronunțata în Dosarul nr. 9661/2/2010, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a reținut, plecând de la interpretarea care se regăsește în jurisprudența Curții Constituționale, referitor la natura juridica a actelor de încuviințare a percheziției, că este inadmisibilă contestarea lor pe calea contenciosului administrativ.

Astfel, în considerentele deciziei menționate s-a arătat că în jurisprudența sa, Curtea Constituțională a reținut că avizul pe care îl emitea ministrul justiției în temeiul art. 91 alin. (2) din Legea nr. 92/ 1992 pentru organizarea judecătorească (în prezent abrogată și înlocuită cu Legile nr. 303 și nr. 304/2004), aviz echivalent, din punct de vedere al efectelor, cu încuviințarea dată de secțiile Consiliului Superior al Magistraturii în temeiul legislației în prezent în vigoare, are natura juridică a unui act - condiție pentru punerea în mișcare a acțiunii penale (decizia nr. 53/ 21 martie 2000 a Curții Constituționale) și constituie o măsură rațională de protecție a magistraților, garanție legală a consolidării independenței justiției (decizia nr. 4 din 13 ianuarie 2004 a Curții Constituționale).

Deși Consiliul Superior al Magistraturii, potrivit rolului său constituțional și atribuțiilor stabilite prin Legea nr. 317/2004 exercită, în principal, o activitate de natură administrativă, legată de cariera și drepturile judecătorilor și procurorilor, de jurisdicția disciplinară și de organizarea și funcționarea instanțelor și parchetelor, încuviințarea percheziției, prevăzută în art. 42 din Legea nr. 317/2004, nu este o activitate de natură administrativă, ci procesual - penală.

Or, potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, actul administrativ, supus regimului contenciosului administrativ, este o manifestare de voință unilaterală a unei autorități publice, emisă în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice, esențiale în analiza naturii juridice a unui act administrativ fiind efectele pe care le produce, obiectul măsurilor dispuse.

Dacă s-ar accepta teza că orice manifestare de voință care emană de la o autoritate publică reprezintă un act administrativ, indiferent de obiectul sau de natura sa juridică, fără a se face distincție între actele de autoritate prin care se realizează o activitate de natură administrativă și cele prin care autoritățile publice (altele decât autoritățile administrative propriu-zise) exercită alt tip de atribuții ce țin de propria competență, s-ar ajunge la concluzia că ar putea fi atacate, pe calea contenciosului administrativ, refuzul procurorului de a declara o cale de atac sau modul de executare a unei hotărâri judecătorești civile sau penale, care în mod evident, exced competenței instanței specializate în materia contenciosului administrativ.

Argumentul potrivit căruia respingerea acțiunii în contencios administrativ ca inadmisibilă ar constitui o încălcare a principiului liberului acces la justiție, consacrat în art. 21 din Constituția României și a prevederilor art. 13 din Convenția europeană a drepturilor omului, corelate cu dispozițiile art. 20 din Constituția României, nu a fost reținut, pentru că art. 44 alin. (1) C. proc. pen. oferă un remediu procesual, instituind competența instanței penale pentru judecarea oricărei chestiuni prealabile de care depinde soluționarea cauzei.

Înalta Curte de Casație și Justiție, prin aceeași decizie, a mai reținut ca nimic nu împiedică instanța ca, în cadrul procesului penal, să verifice legalitatea formală a încuviințării percheziției, în condițiile în care, în substanța sa, această încuviințare a fost concepută ca o măsură de protecție a magistratului, prerogativă a Consiliului Superior al Magistraturii, în calitatea sa de garant al independenței justiției, conform art. 133 din Constituția României.

Un argument suplimentar în sensul inadmisibilității acțiunii în contencios administrativ constă în aceea că nici în situația în care o încuviințare, un aviz sau un acord ar fi exprimate de o autoritate publică în vederea emiterii sau adoptării unui act administrativ, deci atunci când raportul juridic ar avea o natură pur administrativă în toate dimensiunile sale, avizul, încuviințarea sau acordul, ca operațiuni administrative prealabile , nu ar putea fi atacate separat injustiție, ci numai împreună cu actul final, conform art. 18 alin. (2) din Legea nr. 554/2004. Curtea a reținut, în speță, așadar, natura juridică procesual penală a încuviințării percheziției domiciliare efectuate la domiciliul reclamantei sub acest aspect, doctrina arătând ca autoritățile publice nu sunt angrenate numai in raporturi de drept administrativ, ci și în raporturi juridice aparținând altor ramuri de drept.

Totodată Curtea a mai reținut că această încuviințare nu produce efecte juridice prin ea însăși, astfel că nu poate forma obiectul unei acțiuni în contencios administrativ. Una dintre trăsăturile actului administrativ este aceea că , la fel ca orice act juridic, trebuie ca manifestarea de voință pe care o exprimă actul administrativ să aibă capacitatea de a produce efecte juridice proprii, a căror realizare este garantată prin forța de constrângere a statului , în condițiile prevăzute de normele juridice în vigoare. Or, potrivit art. 100 alin. (3) C. proc. pen., „percheziția domiciliară poate fi dispusă numai de judecător, prin încheiere motivată, în cursul urmăririi penale, la cererea procurorului, sau în cursul judecății", încheierea prin care judecătorul soluționează cererea procurorului de autorizare a efectuării percheziției este, conform art. 311 C. proc.

pen., o hotărâre judecătorească. În aceste condiții, s-a apreciat de către instanța de fond că legalitatea și temeinicia percheziției, inclusiv sub aspectul respectării privilegiilor și imunităților judecătorilor la Curtea Europeană a Drepturilor Omului sunt analizate în cadrul cauzei penale, de organele judiciare penale și de instanța sesizată cu încuviințarea acestui mijloc de probă. Deși încheierea prin care s-a dispus autorizarea percheziției nu are cale separată de atac, potrivit art. 361 alin. (2) C. proc. pen., încheierea va putea fi atacată odată cu fondul. O astfel de reglementare legislativă nu contravine însă principiilor garantate de Constituția României, întrucât art. 129 din Constituție precizează faptul că împotriva hotărârilor judecătorești părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii.

De asemenea, instanța a mai reținut că pentru toate actele sau măsurile procurorului ori efectuate din dispoziția sa, fie au fost reglementate proceduri specifice de verificare imediată de către instanță (art. 140 2 și art. 168 C. proc. pen.), fie există posibilitatea de a fi cenzurate indirect de instanță, în cadrul procedurii prevăzute de art. 300 C. proc. pen., referitoare la verificarea regularității actului de sesizare sau cu ocazia cercetării judecătorești. Percheziția constituie un procedeu de descoperire a mijloacelor materiale de probă, încuviințarea percheziției fiind o măsură procesuală luată pentru strângerea probelor necesare aflării adevărului, dreptul părților la apărare și la un proces echitabil nefiind încălcat, deoarece acestea pot formula toate apărările pe care le consilieră necesare, atât în timpul urmăririi penale, cât și în timpul judecății.

Pe de altă parte, chiar in situația în care dosarul de urmărire penală nu este finalizat cu rechizitoriu, iar persoana al cărei domiciliu a fost percheziționat consideră că a fost lezată în drepturile și interesele sale și formulează o contestație împotrivi modului în care s-a efectuat percheziția, art. 21 din Constituție garantează liberul acces la justiție inclusiv pentru astfel de situații, cât timp nu se îndreaptă împotriva soluției din dosar, ci împotriva modului în care s-a făcut percheziția, privind un drept fundamental al omului - inviolabilitatea domiciliului și, implicit, respectare vieții private. 3. Calea de atac exercitată Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta B.G.V., invocând ca motive de recurs dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc.

civ., pentru că instanța de fond a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, schimbând natura acestuia și pe cele ale art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece sentința pronunțată este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii. În motivele de recurs s-a arătat că instanța de fond a considerat că actul juridic dedus judecății (Hotărârea nr. 729 din 18 octombrie 2011 a secției pentru judecători a C.S.M. privind încuviințarea percheziției domiciliare) nu este un act administrativ supus cenzurii instanțelor de contencios administrativ și, de aceea, a respins cererea ca inadmisibilă. Prima instanță și-a întemeiat soluția pe dispozițiile art. 10 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. și pe Deciziile Curții Constituționale nr. 53/2010 și nr. 4/2004, dar această soluție a fost considerată aberantă.

Recurenta a apreciat că sunt îndeplinite toate condițiile de admisibilitate ale unei acțiuni în contencios administrativ, deoarece: - actul atacat este un act administrativ, fiind un act unilateral individual emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea executării în concret a legii, care dă naștere unor raporturi juridice și actul nu poate avea o natură procesuală penală, deoarece C.S.M.

nu este o autoritate judiciară cu atribuții în procesul penal; - actul atacat nu este un simplu aviz (o operațiune administrativă), întrucât dacă avizul este o operațiune administrativă (nu produce prin el însuși efecte juridice) care se raportează la un act administrativ, actul atacat (de încuviințare a percheziției) se raportează la o hotărâre judecătorească (de autorizare a percheziției); - nu există nicio altă cale judiciară de cenzură a legalității acestui act, în raport cu faza procesului penal (urmărire penală), recurenta-reclamantă nu are deschisă nici calea unei plângeri la instanța penală împotriva soluției procurorului (art. 278 1 C. proc. pen.), nici calea apărărilor în procesul penal după trimiterea în judecată (fiind posibilă o soluție de scoatere de sub urmărire penală, caz în care nu se va ajunge niciodată în fața instanței penale), calea plângerii la procurorul ierarhic superior (art. 278 C. proc.

pen.) nu semnifică accesul la o instanță judecătorească, iar recursul împotriva încheierii de autorizare a percheziției a fost respins ca inadmisibil de Completul de 5 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție. S-a apreciat ca fiind iluzorie calea indicată de prima instanță în caz de scoatere de sub urmărire penală, cât timp art. 278 1 C. proc. pen. limitează expres plângerea adresată instanței judecătorești penale de soluția de netrimitere în judecată, excluzând actele de procedură penală efectuate pe parcursul urmăririi penale. Pentru că prima instanță a soluționat cauza fără a intra în cercetarea fondului, în temeiul art. 312 alin. (1), (2), (3) și (5), art. 313 și art. 315 alin. (1) C. proc.

civ. și al art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 s-a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare pe fond primei instanțe, cu luarea în considerare a caracterului obligatoriu al dezlegărilor date de instanța de recurs privind natura de act administrativ a actului atacat și admisibilitatea acțiunii de contencios administrativ. Tot în cadrul motivelor de recurs s-a formulat o cerere de sesizare a secțiilor unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, având în vedere că prima instanță și-a întemeiat soluția pe Decizia nr. 687din 9 martie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, pronunțată în Dosarul nr. 9661/2/2010.

În opinia recurentei, soluția reținută în respectiva decizie privind natura juridică a acestor acte ale C.S.M. este fundamental greșită și privează magistrații de orice protecție reală și efectivă împotriva abuzurilor și, de aceea, în temeiul art. 25 lit. b) și art. 26 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, s-a solicitat întreruperea judecării cauzei și sesizarea secțiilor unite ale Înaltei Curți în vederea schimbării jurisprudenței secției de contencios administrativ, în sensul calificării acestor acte ale C.S.M. drept acte administrative și al admisibilității acțiunilor de contencios administrativ vizând anularea lor.

4. Soluția instanței de recurs După examinarea motivelor de recurs, a dispozițiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte va admite recursul declarat pentru următoarele considerente: Așa cum rezultă din cererea de întregire și modificare a cererii adresată Curții de Apel București la 8 mai 2012, recurenta-reclamantă a solicitat anularea în parte (sub aspectul încuviințării percheziției domiciliare la domiciliul reclamantei, iar nu și la domiciliul celuilalt magistrat vizat de hotărâre) a Hotărârii Secției pentru judecători a C.S.M.

nr. 765 din 6 octombrie 2011. Prin Hotărârea nr. 765 din 6 Octombrie 2011 a secției pentru judecători a C.S.M., în baza art. 42 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii raportat la art. 95 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, a fost încuviințată efectuarea percheziției domiciliare la locuința magistratului B.G.V., judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție și președinte al secției de contencios administrativ și fiscal și la un alt judecător. Împotriva acestei hotărâri a fost formulată contestație de către recurenta-reclamantă B.G.V., iar prin hotărârea nr. 729 din 18 octombrie 2011 a Plenului C.S.M.

a fost respinsă contestația. În motivarea soluției de respingere a contestației, Plenul C.S.M. a arătat că referitor la încălcarea dispozițiilor privind imunitățile și privilegiile menționate la dispozițiile art. 1 și 4 din Protocolul adițional nr. 6 la Acordul General privind privilegiile și imunitățile Consiliului Europei și a art. 30 parag. 1 din Convenția de la Viena, aplicabilitatea acestora nu vizează teritoriul statului acreditant, ci teritoriul statului acreditar. În urma emiterii Hotărârii nr. 765 din 6 octombrie 2011 de către secția pentru judecători a C.S.M. a fost efectuată percheziția domiciliară la 6 octombrie 2011 la domiciliul recurentei-reclamante, fiind întocmit un proces-verbal acesta fiind și domiciliul comun al soților B., G.V., judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, și C.B., judecător național la C.E.D.O.

Instanța de fond a respins cererea reclamantei de anulare parțială a Hotărârii nr. 765 din 6 octombrie 2011 a secției pentru judecători a C.S.M. ca inadmisibilă, considerând că hotărârea atacată nu este un act administrativ, astfel cum acesta este definit de art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ. Principala critică din motivele de recurs se referă la greșita admitere a excepției inadmisibilității și a fost invocată Decizia nr. 505 din 31 ianuarie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, care a reținut natura administrativă a Hotărârii nr. 765 din 6 octombrie 2011 a secției pentru judecători a C.S.M.

Prin decizia nr. 505 din 31 ianuarie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a fost admis recursul declarat de reclamantul C.B., a fost modificată sentința atacată în sensul că a fost admisă acțiunea formulată de reclamant în contradictoriu cu C.S.M. și a fost anulată în parte Hotărârea secției pentru judecători a C.S.M. nr. 765 din 6 octombrie 2011, în privința încuviințării percheziției domiciliare la locuința reclamantului B.C. În considerentele deciziei nr. 505/2013 a Înaltei Curți s-a arătat că soții B. au același domiciliu, respectiv locuința unde s-a încuviințat efectuarea percheziției prin Hotărârea nr. 765/2011 a secției pentru judecători a C.S.M.

iar acțiunea reclamantului B.C. este admisibilă. Hotărârea nr. 765 din 6 octombrie 2011 a secției pentru judecători a C.S.M. a fost anulată în privința încuviințării percheziției domiciliare la locuința reclamantului B.C. pentru că actul administrativ atacat a fost emis cu nesocotirea normelor internaționale care recunosc imunitatea judecătorului C.E.D.O. – C.B. – art. 51 C.E.D.O., art. 40 din Statutul Consiliului Europei, art. 18 din Acordul general asupra privilegiilor și imunităților Consiliului Europei, art. 1 și 4 din Al Șaselea Protocol adițional la Acordul general asupra privilegiilor și imunităților Consiliului Europei.

Tot în considerentele Deciziei nr. 505/2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost invocată și decizia din 29 noiembrie 2011 a Adunării Plenare a Curții Europene a Drepturilor Omului care a statuat că „Privilegiile și imunitățile vizate de Acordul general privind privilegiile și imunitățile Consiliului Europei și de cel de-al Șaselea Protocol la acesta, în special, imunitatea față de anchetele penale și inviolabilitatea reședinței private a judecătorului și a soțului acestuia, se aplică atât judecătorului C.B., cât și soției sale, în toate statele membre ale Consiliului Europei, inclusiv în România și nu au mai fost analizate celelalte motive de nelegalitate ale actului atacat. În aceste condiții, având în vedere existența unei hotărâri judecătorești irevocabile prin care s-a anulat în parte Hotărârea Secției pentru judecători a C.S.M.

nr. 765 din 6 octombrie 2011, nu poate fi menținută soluția instanței de fond de respingere ca inadmisibilă a cererii formulată de reclamanta B.G.V. pentru anularea aceleiași hotărâri prin care s-a încuviințat percheziția domiciliară la domiciliul reclamantei B.G.V., deoarece s-ar încălca principiul dreptului la un proces echitabil, astfel cum acesta a fost consacrat de art. 6 din C.E.D.O. și de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit, printr-o amplă jurisprudență, că dreptul de acces la un tribunal, ca o garanție a unui proces echitabil, prevede printre altele, respectarea principiului securității raporturilor juridice care presupune ca soluția dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanță să nu mai poată fi rediscutată.

În același timp, în cauza Beian împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat rolul pe care instanța supremă îl are în respectarea principiului securității raporturilor juridice prin pronunțarea unor soluții unitare în dezlegarea unor probleme de drept și pentru ca aceasta să nu devină ea însăși sursa nesiguranței juridice. Având în vedere că în privința Hotărârii nr. 765 din 6 octombrie 2011 a secției pentru judecători a C.S.M. există deja o hotărâre judecătorească irevocabilă prin care s-a dispus anularea ei în privința percheziției domiciliare încuviințate în ceea ce-l privește pe reclamantul C.B., se impune admiterea recursului, casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță pentru a fi analizată cererea reclamantei B.G.V.

pe fondul cererii pentru aceleași aspecte avute în vedere la pronunțarea soluției în Dosarul nr. 8998/2/2011, respectiv a deciziei nr. 505 din 31 ianuarie 2013. Având în vedere dispozițiile art. 312 alin. (1)-(5) C. proc. civ. raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, va fi admis recursul declarat și va fi casată sentința atacată cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta G.V.B. împotriva sentinței civile nr. 318 din 25 septembrie 2012 a Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, contencios administrativ și fiscal. Casează sentința atacată și trimite cauza spre rejudecaare la aceeași instanță. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 iunie 2013.