ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2704/2011

Deliberând asupra

recursului de față, reține următoarele:

Prin sentința

comercială nr. 1640 din 18 februarie 2010, Tribunalul București, secția a VI-a

comercială, a admis acțiunea formulată de reclamanta A.V.A.S. în contradictoriu

cu pârâtul A.A., obligând pârâtul la plata sumei de 185.464,49 Euro.

Pentru a pronunța această

hotărâre, tribunalul a reținut că între părțile în litigiu s-a încheiat

contractul de vânzare-cumpărare nr. 68 din 8 noiembrie 2007, prin care pârâtul

a cumpărat 206054 acțiuni de la SC PC SPLAI SA, București, obligându-se conform

art. 5.2 din contract să achite suma de 12.364.299 Euro reprezentând diferență

de preț până la data de 22 noiembrie 2007, sub sancțiunea plății de penalități

de întârziere la nivelul majorării de întârziere stabilit pentru neplata la

termen a obligațiilor bugetare.

Întrucât până la data de 7

decembrie 2007, pârâtul nu a acordat diferența de preț, a devenit aplicabil

pactul comisoriu de gradul 4 prevăzut la art. 5.5. din contract, contractul

fiind desființat conform notificării nr. 613 din 11 ianuarie 2008.

Tribunalul a apreciat că față de

neîndeplinirea la scadență a obligației de plată a diferenței de preț către

reclamantă, pârâtul datorează daune interese al căror cuantum a fost evaluat

anticipat prin intermediul clauzei penale de art. 5.5. din contract.

Împotriva acestei sentințe a

declarat apel pârâtul, criticând sentința atacată pentru nelegalitate și

netemeinicie.

Prin decizia comercială nr. 11

din 14 ianuarie 2011, curtea de apel a respins apelul ca nefondat.

Pentru a pronunța această

decizie, instanța de apel a reținut că soluția de anulare ca netimbrată este

legală, întrucât dispoziția specială de scutire de la plata taxei de timbru se

aplică doar reclamantei, neputând fi extinsă asupra celeilalte părți din proces.

Curtea a respins și susținerile

privind neluarea în considerare de către instanța de fond a apărărilor

pârâtului și nerespectarea principiului contradictorialității în administrarea

probelor, față de conținutul hotărârii atacate și al dosarului de fond.

Pe fondul cauzei, instanța de

apel a reținut că apelantul – pârât nu contestă faptul că nu a achitat prețul

acțiunilor cumpărate în temeiul contractului de vânzare – cumpărare nr. 68 din 8

noiembrie 2007, susținând că singura sancțiune aplicabilă ar fi desființarea

contractului, întrucât penalitățile de întârziere sunt prevăzute pentru alte

situații stipulate în contract.

Instanța de apel a apreciat că

art. 5.5. din contract prevedea un pact comisoriu pentru neplata prețului la

scadență prelungită cu o perioadă de grație de 15 zile, și întrucât pârâtul nu

a respectat aceste obligații, reclamanta i-a notificat rezilierea contractului

dar și faptul că datorează penalitățile de întârziere, calculate conform art. 5.4

din contract pe perioada de la scadență și până la desființarea contractului.

Curtea de Apel a apreciat că,

prin clauza 5.4. părțile au evaluat anticipat întinderea prejudiciului pe care

cumpărătorul îl datorează cu titlu de daune interese în condițiile în care în

mod culpabil nu-și îndeplinește obligația contractuală.

Împotriva acestei decizii a

declarat recurs, pârâtul criticând decizia atacată pentru motivul de

nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea criticilor de

nelegalitate formulate, reclamantul – pârât a arătat că instanța de apel a

reținut că a aplicat în speță art. 5.4. din contract, prin care părțile au

stabilit anticipat întinderea daunelor – interese, deși intimata s-a raportat

la art. 17.3 din contract, în ceea ce privește întinderea daunelor – interese.

Recurentul a arătat că instanța

de apel a făcut o greșită interpretare a contractului părților, întrucât,

potrivit art. 5.6. din contract părțile au convenit ca, în ipoteza desființării

contractului conform art. 5.5 din contract, cumpărătorul să fie obligat la

daune – interese conform art. 17.2 și art. 17.3 din contract, articole care se

referă la stabilirea prejudiciului și a daunelor interese solicitate de

vânzător, pe bază de expertiză de specialitate.

Instanța de apel a reținut că în

contract părțile ar fi contractat anticipat două modalități de stabilire a

daunelor interese, respectiv, penalități de întârziere și daune interese,

conform expertizei, modalități ce se exclud reciproc. În plus, a arătat

recurenta, nu instanța este competentă să aleagă modalitatea folosită în speță.

Or, în speță, A.V.A.S. a înțeles să aleagă modalitatea prevăzută de art. 17.3

care face trimitere la expertiza de specialitate.

În plus, deși, instanța de fond

face trimitere la stabilirea anticipată a întinderii prejudiciului

vânzătorului, face referire la art. 21 din O.G. nr. 625/2002 care stipulează că

determinarea întinerii prejudiciului se face pe bază de expertiză.

Intimata a depus întâmpinare,

solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Examinând criticile de

nelegalitate, Înalta Curte reține că recursul declarat este nefondat pentru

următoarele considerente:

Susținerea recurentului – pârât

privind greșita reținere de către instanța de apel a incidenței dispozițiilor

art. 5.4. din contract, deși reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile

art. 17.3 din contract, este nefondată, fiind contrazisă de acțiunea

introductivă de instanță a reclamantei care face trimitere detaliată la

aplicarea în speță a dispozițiilor art. 3.4., art. 5.5., art. 5.6, art. 17.3

lit. a) din contract, precum și a dispozițiilor art. 21 din O.U.G. nr. 25/2002.

În plus, Înalta Curte reține că

toate clauzele la care face referire reclamanta în acțiunea introductivă,

reținute ca aplicabile în speță de către instanțele de fond au legătură între

ele, neexcluzându-se reciproc astfel cum susține recurentul – pârât.

Se reține astfel, că prin art. 5.4.

din contract, părțile au prevăzut o clauză penală, prin art. 5.5 din contract

au stipulat un pact comisoriu de gradul IV, prin art. 5.6. din contract părțile

au reluat dispoziția din art. 21 a O.U.G. nr. 25/2002 privind reținerea de

către vânzător a tuturor sumelor achitate de cumpărător până la data

desființării contractului, prevăzând în alin. (2) că pârâtul – cumpărător va fi

obligat în caz de desființare, să plătească daunele interese stipulate de art. 17.3

din contract. Din analiza acestor clauze, Înalta Curte reține că părțile au

prevăzut mai multe moduri de despăgubire a reclamantei – vânzător, în caz de

desființare a contractului din culpa pârâtului – vânzător, conform art. 969 –

970 C. civ., însă, în prezenta cauză, intimata – reclamantă a înțeles să

investească instanța cu o acțiune în despăgubiri întemeiată pe dispozițiile

art. 17.3 lit. a), care stabilesc

expressis verbis

că daunele – interese

– cuvenite intimatei – reclamante, în caz de desființare a contractului din

culpa recurentului, sunt penalitățile de întârziere ca urmare a neîndeplinirii

obligațiilor contractuale.

Ca atare, Înalta Curte reține că

recurentul face confuzie între cele două tipuri de daune – interese prevăzute

de art. 17.3 din contract, respectiv, penalitățile de întârziere stipulate la

lit. a), solicitate în prezenta cauză, și dividendele încasate de cumpărător în

perioada de valabilitate a contractului, stipulate la lit. b), pentru a căror

întindere, vânzătorul are la dispoziție posibilitatea de a solicita expertiză

de specialitate dat fiind faptul că pentru penalitățile de întârziere părțile

au stipulate anticipat întinderea prejudiciului în art. 5.4. din contract.

Față de întemeierea în drept și

în fapt a acțiunii reclamantei din cauza de față și de motivarea detaliată a

acesteia, Înalta Curte va respinge și cea de-a doua critică de nelegalitate,

privind încălcarea principiului disponibilității în procesul civil, prin

alegerea de către instanța de judecată a modului de dezdăunare a intimatei –

reclamante.

Cât privește caracterul exclusiv

al modurilor de despăgubire a reclamantei, stabilit prin contract, caracter

susținut de către recurentul – pârât, Înalta Curte reține că și această

susținere este nefondată, față de conținutul art. 5.6. din contract, care

prevede mai multe modalități de dezdăunare a intimatei - vânzătoare pentru

ipoteza în care contractul este desființat din culpa intimatului – cumpărător,

clauze care se bucură de forța obligatorie în raporturile dintre părțile

contractante, conform art. 969 C. civ.

Nu poate fi reținută nici

susținerea privind confuzia făcută de instanța de fond care, deși, face

referire la stabilirea anticipată a prejudiciului intimatei – reclamante,

reține totuși și incidența în speță a dispozițiilor art. 21 din O.G. nr. 25/2002,

care stabilesc că daunele – interese se stabilesc pe bază de expertiză de

specialitate întrucât recurentul – pârât citează trunchiat art. 21 din O.G. nr.

25/2002, făcând abstracție de alin. (1)

1

lit. a) care face referire

expresă la dobânzile și penalitățile datorate pentru ratele scadente și

neachitate până la data desființării contractului, dispoziție legală reluată,

de altfel, de părțile contractuale în art. 5.6. și art. 17.3 lit. a) din

contract.

Pentru considerentele mai sus

invocate, în baza art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca

nefondat.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de recurentul - pârât A.A. împotriva deciziei comerciale nr. 11 din 14

ianuarie 2011 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 20 septembrie 2011.