ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2704/2011

Deliberând asupra recursului de față, reține următoarele: Prin sentința comercială nr. 1640 din 18 februarie 2010, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a admis acțiunea formulată de reclamanta A.V.A.S. în contradictoriu cu pârâtul A.A., obligând pârâtul la plata sumei de 185.464,49 Euro. Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut că între părțile în litigiu s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr. 68 din 8 noiembrie 2007, prin care pârâtul a cumpărat 206054 acțiuni de la SC PC SPLAI SA, București, obligându-se conform art. 5.2 din contract să achite suma de 12.364.299 Euro reprezentând diferență de preț până la data de 22 noiembrie 2007, sub sancțiunea plății de penalități de întârziere la nivelul majorării de întârziere stabilit pentru neplata la termen a obligațiilor bugetare.

Întrucât până la data de 7 decembrie 2007, pârâtul nu a acordat diferența de preț, a devenit aplicabil pactul comisoriu de gradul 4 prevăzut la art. 5.5. din contract, contractul fiind desființat conform notificării nr. 613 din 11 ianuarie 2008. Tribunalul a apreciat că față de neîndeplinirea la scadență a obligației de plată a diferenței de preț către reclamantă, pârâtul datorează daune interese al căror cuantum a fost evaluat anticipat prin intermediul clauzei penale de art. 5.5. din contract. Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul, criticând sentința atacată pentru nelegalitate și netemeinicie. Prin decizia comercială nr. 11 din 14 ianuarie 2011, curtea de apel a respins apelul ca nefondat.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut că soluția de anulare ca netimbrată este legală, întrucât dispoziția specială de scutire de la plata taxei de timbru se aplică doar reclamantei, neputând fi extinsă asupra celeilalte părți din proces. Curtea a respins și susținerile privind neluarea în considerare de către instanța de fond a apărărilor pârâtului și nerespectarea principiului contradictorialității în administrarea probelor, față de conținutul hotărârii atacate și al dosarului de fond. Pe fondul cauzei, instanța de apel a reținut că apelantul – pârât nu contestă faptul că nu a achitat prețul acțiunilor cumpărate în temeiul contractului de vânzare – cumpărare nr. 68 din 8 noiembrie 2007, susținând că singura sancțiune aplicabilă ar fi desființarea contractului, întrucât penalitățile de întârziere sunt prevăzute pentru alte situații stipulate în contract.

Instanța de apel a apreciat că art. 5.5. din contract prevedea un pact comisoriu pentru neplata prețului la scadență prelungită cu o perioadă de grație de 15 zile, și întrucât pârâtul nu a respectat aceste obligații, reclamanta i-a notificat rezilierea contractului dar și faptul că datorează penalitățile de întârziere, calculate conform art. 5.4 din contract pe perioada de la scadență și până la desființarea contractului. Curtea de Apel a apreciat că, prin clauza 5.4. părțile au evaluat anticipat întinderea prejudiciului pe care cumpărătorul îl datorează cu titlu de daune interese în condițiile în care în mod culpabil nu-și îndeplinește obligația contractuală. Împotriva acestei decizii a declarat recurs, pârâtul criticând decizia atacată pentru motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc.

civ. În dezvoltarea criticilor de nelegalitate formulate, reclamantul – pârât a arătat că instanța de apel a reținut că a aplicat în speță art. 5.4. din contract, prin care părțile au stabilit anticipat întinderea daunelor – interese, deși intimata s-a raportat la art. 17.3 din contract, în ceea ce privește întinderea daunelor – interese. Recurentul a arătat că instanța de apel a făcut o greșită interpretare a contractului părților, întrucât, potrivit art. 5.6. din contract părțile au convenit ca, în ipoteza desființării contractului conform art. 5.5 din contract, cumpărătorul să fie obligat la daune – interese conform art. 17.2 și art. 17.3 din contract, articole care se referă la stabilirea prejudiciului și a daunelor interese solicitate de vânzător, pe bază de expertiză de specialitate.

Instanța de apel a reținut că în contract părțile ar fi contractat anticipat două modalități de stabilire a daunelor interese, respectiv, penalități de întârziere și daune interese, conform expertizei, modalități ce se exclud reciproc. În plus, a arătat recurenta, nu instanța este competentă să aleagă modalitatea folosită în speță. Or, în speță, A.V.A.S. a înțeles să aleagă modalitatea prevăzută de art. 17.3 care face trimitere la expertiza de specialitate. În plus, deși, instanța de fond face trimitere la stabilirea anticipată a întinderii prejudiciului vânzătorului, face referire la art. 21 din O.G. nr. 625/2002 care stipulează că determinarea întinerii prejudiciului se face pe bază de expertiză.

Intimata a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat. Examinând criticile de nelegalitate, Înalta Curte reține că recursul declarat este nefondat pentru următoarele considerente: Susținerea recurentului – pârât privind greșita reținere de către instanța de apel a incidenței dispozițiilor art. 5.4. din contract, deși reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 17.3 din contract, este nefondată, fiind contrazisă de acțiunea introductivă de instanță a reclamantei care face trimitere detaliată la aplicarea în speță a dispozițiilor art. 3.4., art. 5.5., art. 5.6, art. 17.3 lit. a) din contract, precum și a dispozițiilor art. 21 din O.U.G. nr. 25/2002. În plus, Înalta Curte reține că toate clauzele la care face referire reclamanta în acțiunea introductivă, reținute ca aplicabile în speță de către instanțele de fond au legătură între ele, neexcluzându-se reciproc astfel cum susține recurentul – pârât.

Se reține astfel, că prin art. 5.4. din contract, părțile au prevăzut o clauză penală, prin art. 5.5 din contract au stipulat un pact comisoriu de gradul IV, prin art. 5.6. din contract părțile au reluat dispoziția din art. 21 a O.U.G. nr. 25/2002 privind reținerea de către vânzător a tuturor sumelor achitate de cumpărător până la data desființării contractului, prevăzând în alin. (2) că pârâtul – cumpărător va fi obligat în caz de desființare, să plătească daunele interese stipulate de art. 17.3 din contract.

Din analiza acestor clauze, Înalta Curte reține că părțile au prevăzut mai multe moduri de despăgubire a reclamantei – vânzător, în caz de desființare a contractului din culpa pârâtului – vânzător, conform art. 969 – 970 C. civ., însă, în prezenta cauză, intimata – reclamantă a înțeles să investească instanța cu o acțiune în despăgubiri întemeiată pe dispozițiile art. 17.3 lit. a), care stabilesc expressis verbis că daunele – interese – cuvenite intimatei – reclamante, în caz de desființare a contractului din culpa recurentului, sunt penalitățile de întârziere ca urmare a neîndeplinirii obligațiilor contractuale.

Ca atare, Înalta Curte reține că recurentul face confuzie între cele două tipuri de daune – interese prevăzute de art. 17.3 din contract, respectiv, penalitățile de întârziere stipulate la lit. a), solicitate în prezenta cauză, și dividendele încasate de cumpărător în perioada de valabilitate a contractului, stipulate la lit. b), pentru a căror întindere, vânzătorul are la dispoziție posibilitatea de a solicita expertiză de specialitate dat fiind faptul că pentru penalitățile de întârziere părțile au stipulate anticipat întinderea prejudiciului în art. 5.4. din contract. Față de întemeierea în drept și în fapt a acțiunii reclamantei din cauza de față și de motivarea detaliată a acesteia, Înalta Curte va respinge și cea de-a doua critică de nelegalitate, privind încălcarea principiului disponibilității în procesul civil, prin alegerea de către instanța de judecată a modului de dezdăunare a intimatei – reclamante.

Cât privește caracterul exclusiv al modurilor de despăgubire a reclamantei, stabilit prin contract, caracter susținut de către recurentul – pârât, Înalta Curte reține că și această susținere este nefondată, față de conținutul art. 5.6. din contract, care prevede mai multe modalități de dezdăunare a intimatei - vânzătoare pentru ipoteza în care contractul este desființat din culpa intimatului – cumpărător, clauze care se bucură de forța obligatorie în raporturile dintre părțile contractante, conform art. 969 C. civ. Nu poate fi reținută nici susținerea privind confuzia făcută de instanța de fond care, deși, face referire la stabilirea anticipată a prejudiciului intimatei – reclamante, reține totuși și incidența în speță a dispozițiilor art. 21 din O.G.

nr. 25/2002, care stabilesc că daunele – interese se stabilesc pe bază de expertiză de specialitate întrucât recurentul – pârât citează trunchiat art. 21 din O.G. nr. 25/2002, făcând abstracție de alin. (1) 1 lit. a) care face referire expresă la dobânzile și penalitățile datorate pentru ratele scadente și neachitate până la data desființării contractului, dispoziție legală reluată, de altfel, de părțile contractuale în art. 5.6. și art. 17.3 lit. a) din contract. Pentru considerentele mai sus invocate, în baza art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Respinge recursul declarat de recurentul - pârât A.A. împotriva deciziei comerciale nr. 11 din 14 ianuarie 2011 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 septembrie 2011.