ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2369/2010
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2369/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)
Asupra
recursului de față;
Din examinarea
lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin acțiunea formulată,
reclamanții D.I., D.M., B.M., C.M., F.S. și H.G., judecători în cadrul
Judecătoriei Râmnicu Sărat, au chemat în judecată pe pârâtul Ministerul
Justiției și Libertăților Cetățenești, solicitând ca prin sentința ce se va pronunța,
în temeiul dispozițiilor
art. 14 alin. (1)
din Legea nr. 554/2004, să se dispună suspendarea adresei
nr. 76602 din
3 iulie 2009, emisă de pârât, până la pronunțarea instanței de fond.
În
motivarea cererilor s-a arătat ca prin adresa 76602 din 03 iulie 2009
s-a dispus ca drepturile
salariale aferente lunii iunie 2009 să se achite
fără includerea sporului de 50% pentru risc și suprasolicitare
neuropsihică, această modalitate de calcul urmând
să se păstreze și
pentru viitor. în
acest mod, se modifică un raport juridic existent între
judecători pe de o parte, și Ministerul Justiției,
pe de altă parte, fiind
afectate în mod direct drepturile salariale,
fapt ce contravine dispozițiilor art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, dar
și
Protocolului 1 la Convenția Europeană a
Drepturilor Omului.
Prin
sentința civilă nr. 4219 din 2 decembrie 2009 Curtea de
Apel București, secția a VIII-a
contencios administrativ și fiscal, a
admis cererea de suspendare formulată de reclamanți și a
suspendat
executarea actului administrativ
emis de pârât sub
nr. 76.602 din 03 iulie
2009 până la pronunțarea instanței de fond.
Pentru
a pronunța această soluție instanța de fond a reținut în
esență, următoarele:
Instanța
de fond a constatat că prin adresa nr. 76602 din 3 iulie 2009, emisă de pârâtul
MJLC, s-a dispus ca "începând cu data de
10 iulie 2009 drepturile salariale aferente lunii
iunie 2009, se vor achita
fără a include
și sporul de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică. Această
modalitate de calcul se va păstra și pentru
viitor,
plata sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică urmând să
se efectueze conform eșalonării prevăzute de
O.U.G. nr. 71/2009,
privind plata
unor sume prevăzute în titluri executorii, având ca obiect acordarea de
drepturi salariale personalului din sectorul bugetar.
Curtea
a apreciat că adresa a cărei suspendare s-a solicitat
reprezintă un act administrativ,
în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea
nr. 554/2004, având în vedere faptul că aceasta a
fost emisă de
autoritatea
pârâtă în regim de putere publică, producând efecte juridice în ceea ce
privește drepturile salariale cuvenite reclamanților, în sensul
diminuării acestora.
Curtea
a constatat că reprezintă o îndoială puternică și evidentă
asupra prezumției de legalitate
a actului administrativ contestat
împrejurarea că acesta retroactivează, el având
incidență asupra drepturilor salariale cuvenite reclamanților pentru luna iunie
2009,
deși este emis la data de 03 iulie
2009.
De asemenea, s-a reținut
că prin sentința civilă nr.
1750 din 24
aprilie 2009, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a
contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. 3417/2/2009,
irevocabilă prin Decizia Înaltei Curți de Casație
și Justiție nr. 3530 din
24 iunie
2009, a fost suspendată executarea ordinelor nr. 1163/C din
09 aprilie
2009 și nr. 1165/C din 09 aprilie 2009, emise de pârâtul Ministerul Justiției
și Libertăților Cetățenești, cu consecința rămânerii în vigoare a ordinului nr.
768/C din 04 martie 2009 emis de pârât în aplicarea art. 47 din
Legea 50/1996, astfel cum a fost interpretat
conform Deciziei secțiilor
unite ale Înaltei Curți de Casație și
Justiție nr. 21/2008.
Întrucât ordinul nr.
768/C din 04 martie 2009 nu are în vedere executarea unor titluri executorii,
respectiv a unor hotărâri judecătorești, ci are în vedere aplicarea
dispozițiilor instituite de art. 47 din Legea nr. 50/1996, dispoziții care nu
au fost modificate sau suspendate, iar O.U.G. nr. 71/2009 privește plata unor
sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi
salariale personalului din sectorul bugetar, invocarea acestui act normativ în
motivarea adresei nr. 76602 din 03 iulie 2009 reprezintă un caz bine
justificat.
Instanța de fond a mai
reținut că O.U.G. nr. 71/2009 se referă la plata eșalonată a drepturilor
salariale restante, această restanță fiind cuantificată și astfel se poate
determina un termen pentru achitarea acesteia. Plata eșalonată nu poate să
privească salariile care ar fi plătite în prezent și în viitor fără sporul de
50%, întrucât aceste sume ar deveni la rândul lor restante și nu ar mai putea
fi cuantificate și achitate, iar prin adresa nr. 76602 din 03 iulie 2009
drepturile salariale, respectiv dreptul la sporul de 50% pentru risc și
suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizația brută lunară,
au fost diminuate retroactiv și prin aceasta se
produce un prejudiciu
reclamanților, care aveau o speranță legitimă în
ceea ce privește
valoarea patrimonială pe
care urmau să o primească pentru prestarea
activității în luna iunie
2009.
Împotriva acestei
hotărâri, pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților Cetățenești a declarat
recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În motivarea recursului,
încadrat în drept pe dispozițiile art. 304
pct.
9 C. proc. civ. recurentul a formulat următoarele critici de
nelegalitate
ale sentinței:
- instanța de fond nu a
avut în vedere faptul că nu s-a îndeplinit procedura prealabilă administrativă
prevăzută de art. 7 din Legea nr. 554/2004, astfel încât se impune admiterea
excepției inadmisibilității cererii.
- adresa contestată nu
constituie un act administrativ, în sensul Legii nr. 554/2004, ci o măsură
stabilită de ordonatorul principal de credite, în sarcina celorlalți ordonatori
din sistem, materializată sub forma unei adrese; în concret, este vorba despre
o simplă operațiune
de încunoștințare a
ordonatorilor secundari și terțiari de credite,
realizată ca urmare a
intrării în vigoare a O.U.G. nr. 71/2009,
coroborată
cu Legea nr. 18/2009 și Legea nr. 500/2002.
-
în cauză nu este întrunită condiția pagubei iminente, întrucât
reclamanții nu au fost lezați în
drepturile salariale ce li se cuvin, în
cauză nefiind vorba de o diminuare a drepturilor
salariale cuvenite
intimaților
reclamanți, care sunt și au fost calculate în conformitate cu
O.U.G. nr. 27/2006, ci doar de
executarea unor hotărâri judecătorești care
va fi realizată nu ca până în acest moment, lunar,
ci potrivit eșalonării
prevăzute de
O.U.G. nr. 71/2009.
Astfel,
având în vedere că plata titlurilor executorii s-a realizat și
se realizează exclusiv în
conformitate cu legea, plățile urmând a se
efectua eșalonat și avându-se în vedere și
indexarea sumelor cu IPC
nu se poate afirma că există pericolul producerii unor daune grave în
patrimoniul reclamanților.
Recurentul mai invocă
Decizia nr. 838/2009 a Curții
Constituționale
prin care s-a constatat existența unui conflict juridic
de natură constituțională între autoritatea
judecătorească, pe de o
parte și
Parlamentul României și Guvernul României, pe de altă parte,
solicitând
instanței de recurs să constate că după pronunțarea deciziei Curții
Constituționale, instanțele nu mai pot aplica cele
statuate de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 21 din
13
martie 2008 întrucât o asemenea
conduită nu face decât să ignore
dispozițiile
imperative ale art. 11 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 și să
perpetueze
încălcarea Constituției în ciuda celor constatate expres de Curtea
Constituțională.
-
o altă critică a recurentului privește nedovedirea de către
reclamanți a existenței cazului
bine justificat, în definiția dată acestui
concept juridic de dispozițiile art. 2 alin. (1)
lit. ș) din Legea nr.
554/2004.
În
susținerea acestui motiv de nelegalitate, recurentul a susținut
că O.U.G. nr. 71/2009, privind
plata unor sume prevăzute în titluri
executorii, având ca obiect acordarea de drepturi
salariale personalului
din sectorul
bugetar, este un normativ în vigoare, adoptat în
conformitate cu legea și Constituția, care se bucură de prezumția de
legalitate, și care trebuie respectat ca atare,
atât de justițiabili, cât și de
instanțele de judecată.
Mai
susține că problema efectelor retroactive ale adresei MJLC nu poate fi abordată
decât în strictă legătură cu efectele O.U.G. nr.
71/2009, această ordonanță intrând în vigoare la data de 18 iunie 2009,
data publicării ei în Monitorul Oficial, aceasta fiind și data de la care
această ordonanță și-a produs efectele.
Recurentul arată că
adresa MJLC, ce face obiectul prezentei acțiuni, emisă ulterior intrării în
vigoare a O.U.G. nr. 71/2009, spre informarea ordonatorilor secundari și
terțiari de credite, nu se poate pune problema retroactivității, în primul rând
pentru că adresa nu produce nici un efect în afara celui de informare a
destinatarilor săi, și în secundar, pentru că se referă la efectele O.U.G. nr.
71/2009, care nu retroactivează.
-
ultima critică adusă de recurentul-pârât sentinței atacate, privește
omisiunea instanței de fond de a analiza excepția
lipsei de interes a acțiunii reclamanților, având în vedere că efectele adresei
nr. 76602 din 3 iulie 2009 a MJCL au fost suspendate de Curtea de Apel Cluj în
dosarul nr. 1313/33/2009, la data de 9 iulie 2009 și de Curtea de Apel
București, în dosarul cu numărul 6182/2/2009 la data de 7 iulie 2009, și prin
urmare, adresa respectivă nu mai produce efecte juridice, cel puțin până la
soluționarea acțiunii în anulare a acestei adrese.
Analizând sentința
atacată în raport de motivul de recurs formulat, cât și din oficiu, în baza
art. 304
1
C. proc. civ., Înalta Curte reține că recursul este
nefondat, pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.
Critica recurentului în
ceea ce privește neîndeplinirea de către intimații-reclamanți a procedurii
administrative prealabile este nefondată în raport cu împrejurarea că la
dosarul de fond a cauzei, se află depusă, la fila 39, dovada îndeplinirii
acestei condiții imperative de admisibilitate a acțiunii în contencios
administrativ, prevăzută de dispozițiile art. 7 din Legea nr. 554/2004.
În ceea ce privește
caracterul adresei nr. 76602 din 3 iulie 2009 emisă de recurentul Ministerul
Justiției și Libertăților Cetățenești, Înalta Curte constată următoarele:
Prin acest act,
emitentul a dispus ca, la data de 10 iulie 2009, drepturile salariale aferente
lunii iunie 2009 să se achite fără a include și sporul de 50% pentru risc și
suprasolicitare neuropsihică. În plus, aceeași autoritate publică a arătat că
această modalitate de calcul a
drepturilor
salariale se va păstra și pentru viitor, plata sporului anterior individualizat
urmând să se efectueze conform eșalonării prevăzute de
O.U.G. nr.
71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri
executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului
din sectorul bugetar.
Potrivit art. 2 alin.
(1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, prin noțiunea de act administrativ se
înțelege actul unilateral cu caracter individual
sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică,
în vederea organizării executării legii sau a
executării în concret a
legii, care
dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice.
În
cauza de față, nu poate fi primită critica recurentului în sensul
negării caracterului de act
administrativ a adresei solicitate a fi
suspendate.
În
mod evident, adresa în discuție adoptă o măsură prin care se
modifică un element esențial al
raporturilor de serviciu existente între
reclamanți și stat: mai precis, este vorba de modificarea
cuantumului
salariului
cuvenit pentru activitatea prestată în luna iunie 2009.
În
plus, măsura supusă analizei în cauza de față a fost luată în
regim de putere publică, în
vederea organizării executării unei norme
cu putere de lege, respectiv, a O.U.G. nr. 71/2009, dar
și a unei legi,
respectiv, Legea nr.
18/2009.
Așadar,
nu se poate afirma că suntem în prezența unei simple
operațiuni administrative de
comunicare către ordonatorii secundari și
terțiari de credite, după cum susține în mod eronat
recurentul.
Pe
de altă parte, trebuie amintit faptul că suspendarea executării
actelor administrative este un
instrument procedural eficient pus la dispoziția autorității emitente sau a
instanței de judecată în vederea
respectării principiului legalității: atâta timp cât
autoritatea publică sau
judecătorul se află într-un proces de evaluare, din punct de vedere
legal, a actului contestat,
este echitabil ca acesta din urmă să nu-și
producă efectele asupra celor vizați.
După
cum se cunoaște, suspendarea actelor juridice reprezintă
operațiunea de întrerupere
vremelnică a efectelor acestora, ca și cum
actul dispare din circuitul juridic, deși,
formal-juridic, el există.
Actul
administrativ se bucură de prezumția de legalitate care, la
rândul său, se bazează pe
prezumția de autenticitate (actul emană de la cine se afirmă că emană) și pe
prezumția de veridicitate (actul exprimă
ceea
ce în mod real a decis autoritatea emitentă).
De
aici rezultă principiul executării din oficiu, întrucât actul
administrativ unilateral este
el însuși titlu executoriu.
Cu
alte cuvinte, a nu executa actele administrative, care sunt
emise în baza legii,
echivalează cu a nu executa legea, ceea ce este de
neconceput într-o bună ordine
juridică, într-un stat de drept și o
democrație
constituțională.
Din
acest motiv, suspendarea efectelor actelor administrative
reprezintă o situație de
excepție, la care judecătorul de contencios
administrativ poate să recurgă atunci când sunt
îndeplinite condițiile
impuse de Legea
nr. 554/2004.
Așa cum am amintit mai
sus, o condiție impusă de legiuitor pentru a se dispune această măsură este
aceea a existenței unui caz bine justificat.
Conform art. 2 alin. (1)
lit. t) din Legea nr. 554/2004, modificată,
cazurile
bine justificate presupun împrejurări legate de starea de fapt și
de
drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința
legalității actului administrativ.
Prin urmare, condiția
existenței unui caz bine justificat este îndeplinită în situația în care se
regăsesc argumente juridice aparent
valabile
cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu.
Altfel spus, pentru a
interveni suspendarea judiciară a executării unui act administrativ trebuie să
existe un indiciu temeinic de nelegalitate.
În acest context,
trebuie subliniat faptul că, în prezent, principiul legalității a devenit un
principiu fundamental în toate sistemele de drept, iar acesta constă în
respectarea întocmai a legii de către destinatarii ei (cetățeanul și statul).
In sistemul juridic
românesc, acest principiu este reglementat în art. 1 alin. (5) și art. 16 alin.
(2) din Constituție. Astfel, primul text constituțional precizează faptul că,
în România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este
obligatorie. Pe de altă parte, al doilea text cuprins în Legea fundamentală
arată că nimeni nu este mai presus de lege.
In cazul actelor
administrative, legalitatea înseamnă recunoașterea caracterului valabil al
actelor și al efectelor lor până în momentul anulării, în baza prezumției de
legalitate. Chiar dacă beneficiază de putere discreționară, autoritățile
publice nu pot ignora legea, a cărei organizare a executării și executare în
concret trebuie să o realizeze.
Cu alte cuvinte, între
actul administrativ și lege există în mod necesar un raport de subordonare.
In cauza de față, Înalta
Curte constată că suntem în prezența unui caz bine justificat în raport de
următoarele argumente:
În primul rând, așa cum
a reținut și prima instanță, prin actul administrativ analizat, emis la data de
3 iulie 2009, recurentul s-a intervenit în mod retroactiv în plata drepturilor
bănești cuvenite intimaților pe luna iunie 2009.
Prin această măsură,
Înalta Curte poate aprecia că există indicii în sensul că recurentul a încălcat
principiul neretroactivității, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituția
României, care prevede că legea
dispune numai
pentru viitor, cu excepția legii penale sau
contravenționale mai favorabile.
În
acest sens, se cuvine a preciza faptul că securitatea juridică
impune neaplicarea regulilor de
drept unor situații existente înainte de
momentul
emiterii actului.
În jurisprudența
dezvoltată de instanțele de contencios
administrativ,
neretroactivitatea a fost recunoscută ca un principiu
general de drept,
ceea ce i-a permis să se impună și actelor administrative.
Trebuie
arătat faptul că interdicția retroactivității actelor
administrative nu este numai un principiu
interpretativ, ci condiționează însăși legalitatea acestor acte.
De asemenea, Înalta
Curte consideră că există un argument
juridic
aparent valabil cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în
litigiu, în sensul unei aplicări retroactive a prevederilor art. 1
din O.U.G. nr. 71/2009, care este o normă cu
putere de lege.
In
altă ordine de idei, o altă aparență de nelegalitate o constituie
încălcarea dispozițiilor art. 74
alin. (2) din Legea nr. 303/2004, potrivit
cărora drepturilor salariale ale judecătorilor și
procurorilor nu pot fi
diminuate sau suspendate decât în cazurile prevăzute de acest act
normativ, iar salarizarea
judecătorilor și procurorilor se stabilește prin
lege specială.
Cu
alte cuvinte, în raport de acest text normativ, plata salariilor
nu poate fi diminuată de nici o
autoritate publică, în alte condiții decât
cele prevăzute de dispozițiile legale în vigoare.
Potrivit
art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004, modificată,
prin noțiunea de pagubă
iminentă se înțelege prejudiciul material
viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea
previzibilă gravă a
funcționării
unei autorități publice sau a unui serviciu public.
In concepția instanței
de control judiciar, și această condiție legală este îndeplinită în speță,
fiind vorba de diminuarea unor
drepturi
salariale; acest prejudiciu material este viitor și previzibil cu
evidență,
în contextul derulării raporturilor de serviciu dintre magistrați și stat.
In
ceea ce privește invocarea Deciziei nr. 838/2009 a Curții Constituționale,
Înalta Curte constată că decizia a fost pronunțată în soluționarea conflictului
juridic de natură constituțională și nu poate
produce niciun efect cu privire la valabilitatea deciziilor deja
pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în exercitarea
atribuției consacrate de art. 329 C. proc. civ.
De
altfel, Curtea Constituțională a statuat și cu alte ocazii că, potrivit
competențelor sale, care sunt expres și limitativ prevăzute de
art. 146 din Constituție și de
Legea nr. 47/1992, aceasta asigură, pe
calea controlului de constituționalitate, supremația
Constituției în
sistemul
juridic normativ, nefiind competentă să cenzureze legalitatea
unor hotărâri judecătorești sau
să constate că acestea sunt lipsite de
efecte juridice (Decizia nr. 988 din 1 octombrie 2008,
publicată în
M.Of.,
Partea
I,
nr. 784 din 24
noiembrie
2008).
Pe
cale de consecință, efectele deciziei Curții Constituționale nu
pot viza decât actele,
acțiunile, inacțiunile sau operațiunile ce urmează
a se înfăptui în viitor de către autoritățile publice
implicate în conflictul juridic de natură constituțională.
În
cauza de față, nu sunt incidente dispozițiile Deciziei Curții
Constituționale nr. 838/2009,
instanța de fond fiind investită cu
soluționarea unei cereri de suspendare a unui act
administrativ.
În ceea ce privește ultimul
argument adus de recurent în susținerea căii de atac exercitate, respectiv
lipsa de interes a
reclamanților în
promovarea acțiunii lor, având în vedere soluțiile
pronunțate în cauze având același obiect,
respectiv suspendarea
executării
adresei MJLC nr. 76602/2009, Înalta Curte îl va respinge
de asemenea ca nefundat, având în vedere faptul
că dispozițiile art. 23
din Legea nr.
554/2004, care se referă doar la hotărârile judecătorești
definitive și irevocabile prin care s-a anulat în
tot sau în parte un act
administrativ
cu caracter normativ, care sunt general obligatorii și care
au putere numai pentru viitor, iar nu și
hotărârilor prin care s-a dispus
suspendarea
executării unui astfel de act, în acest ultim caz fiind
aplicabil principiul relativității hotărârilor
judecătorești.
Astfel,
chiar dacă actul administrativ a fost suspendat în alte
cauze, această situație nu
poate conduce la ideea că reclamanții nu mai au interes, având în vedere faptul
că aceștia nu au avut nicio calitate în
pricinile
respective.
Or,
activitatea judiciară nu poate fi inițiată și întreținută Iară
justificarea unui interes legitim încălcat.
Literatura
de specialitate și practica judiciară au stabilit că
interesul reprezintă o condiție
generală ce trebuie îndeplinită în cadrul
oricărui proces civil, trebuind să fie îndeplinit nu doar
cu prilejul
promovării
acțiunii ci și pe tot parcursul soluționării unei cauze.
Interesul
reprezintă folosul practic, material sau moral pe care îl
urmărește cel ce investește o
instanță de judecată cu o cerere, acesta
trebuind
a fi legitim, personal, născut și actual.
Astfel
fiind, Înalta Curte va respinge această excepție având în
vedere cele reținute.
Pentru
considerentele arătate și în temeiul art. 312 alin. (1) teza a
II-a C. proc. civ., coroborat
cu art. 20 și art. 28 din Legea nr.
554/2004, modificată, Înalta Curte va respinge recursul
ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge
recursul declarat de Ministerul Justiției, împotriva
sentinței civile nr. 4219 din 2 decembrie 2009 a
Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,
ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată
în ședință publică, astăzi 6 mai 2010.