ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1945/2008

Asupra

recursului de față,

Din

examinarea lucrărilor dosarului constată că:

Prin cererea de

chemare în judecată adresată Curții de Apel Timișoara, reclamanții P.E.C., M.R.C.,

C.T., A.C., M.D., G.C., C.C.M., L.A.D., B.C., S.C.L, C.I., M.R., M.V., C.G., S.M.,

P.M., N.G.D., I.V., S.M., B.I., P.A., B.C., M.G. au solicitat, în contradictoriu

cu Ministerul Internelor și Reformei Administrative și Inspectoratul General al

Poliției de Frontieră obligarea pârâților la plata drepturilor bănești

reprezentând prima de vacanță, pe anul 2004, actualizată cu rata inflației până

la data efectuării plății.

În

motivarea acțiunii, reclamanții au arătat, în esență, că au calitatea de

funcționar public cu statut special, fiind în raporturi de serviciu cu pârâții,

iar potrivit dispozițiilor legale au dreptul pe lângă indemnizația de concediu

la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu,

care se impozitează separat, precum și la aplicarea sporului de fidelitate la

salariul de bază.

Au mai

arătat reclamanții că printr-o serie de acte normative s-a dispus suspendarea

aplicării acestor drepturi, astfel încât nu au putut beneficia de ele, deși

dreptul subzistă și în prezent, textele care le prevăd fiind în vigoare.

Prin

sentința civilă nr. 306 din 21 noiembrie 2007 a Curții de Apel Timișoara a fost

admisă acțiunea reclamanților și a fost admisă și cererea de chemare în

garanție a Ministerului Economie și Finanțelor, cerere formulată de pârâtul

Ministerul Internelor și Reformei Administrative.

Pentru a

se pronunța în sensul arătat instanța de fond a reținut, în esență, pe de o parte,

nelegalitatea normelor respective de suspendare a dreptului la prima de

concediu, iar, pe de altă parte, că suspendarea dreptului la prima de concediu

pentru perioada 2001 – 2006 nu echivalează cu stingerea dreptului, ci are ca

efect numai imposibilitatea realizării acestuia în intervalul de timp pentru

care a fost suspendat exercițiul său.

Împotriva

acestei sentințe a declarat recurs, în termen legal,

D.G.F.P. Timiș în

numele Ministerului Economiei și Finanțelor

, criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie.

În

dezvoltarea motivelor de recurs se susține că instanța de fond a aplicat greșit

legea în cauza dedusă judecății, neobservând lipsa calității procesuale pasive

a Ministerului Economiei și Finanțelor, precum și inadmisibilitatea cererii de

chemare în garanție a acestui minister.

Recurentul

a precizat că are calitatea de ordonator principal de credite așa cum este și

Ministerul Internelor și Reformei Administrative pentru funcționarii aflați în

structura sa, iar Ministerul Economiei și Finanțelor nu trebuie confundat cu

bugetul de stat.

Rolul

recurentului este acela de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de

stat pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite ai acestui buget,

precum și a proiectelor bugetelor locale. A subliniat și faptul că între

Ministerul Economiei și Finanțelor nu există nici o legătură, nici o obligație,

în sensul dispozițiilor legale.

Recursul

este fondat.

Examinând

cauza în raport cu toate criticile aduse soluției instanței de fond, cu probele

administrate precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele

ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul și va

modifica în parte sentința atacată, în sensul respingerii cererii de chemare în

garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor pentru considerentele expuse în

continuare.

În ceea ce

privește critica formulată de Ministerul Economiei și Finanțelor, cu privire la

admiterea în mod greșit a cererii de chemare în garanție, cerere formulată de

pârâtul Ministerul Internelor și Reformei Administrative, Înalta Curte constată

că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de lege pentru introducerea în cauză

a acestei părți.

Chemarea

în garanție, prevăzută de dispozițiile art. 60-63 C. proc. civ., este o varietate

a intervenției forțate, conferind uneia dintre părți posibilitatea de a

solicita introducerea în cauză a acelor persoane care ar avea obligația de

garanție sau de despăgubire.

Este

evident că această obligație de garanție incumbă aceluia împotriva căruia s-ar

putea exercita o acțiune recursorie pentru repararea pagubei provocată celui

garantat.

Dispozițiile

invocate în cererea de chemare în garanție, respectiv dispozițiile din Legea

nr. 500/2002, nu sunt în măsură să justifice cererea formulată și de altfel,

dispozițiile indicate nu prevăd angajarea unei răspunderi pentru Ministerul

Economiei și Finanțelor și nu constituie temeiul unor raporturi juridice între

această autoritate administrativă și părțile dosarului de față.

Pentru

aceste considerente, admiterea cererii de chemare în garanție apare ca fiind

nelegală, situație în care instanța de control judiciar va proceda la admiterea

recursului formulat de Ministerul Economiei și Finanțelor și la modificarea în

parte a sentinței atacate în sensul respingerii cererii de chemare în garanție

formulată de Ministerul Internelor și Reformei Administrative.

Celelalte

dispoziții ale sentinței atacate urmează a fi reținute, întrucât instanța de

fond a făcut o interpretare și aplicare corectă a dispozițiilor legale.

Prin art.

37 alin. (2) din O.G. nr. 38/2003 privind salarizarea și alte drepturi ale

polițiștilor, s-a instituit dreptul polițiștilor ca pe lângă indemnizația de

concediu să li se acorde o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară

plecării în concediu.

Este de

necontestat că prin dispoziții succesive acordarea primei de vacanță a fost

suspendată în anii 2001 – 2006.

Astfel cum

corect a reținut instanța de fond, Înalta Curte constată că suspendarea

dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea lui cât timp nu există nici o

dispoziție legală prin care să fi fost înlăturată existența acestuia.

Așadar,

prin suspendarea acestui drept nu se poate considera că acesta nu exista în

perioada respectivă, întrucât s-ar încălca principiul constituțional care

garantează realizarea drepturilor acordate.

Neprevederea în continuare a acestui drept recunoscut și

garantat nu poate înlătura existența lui anterioară pentru că s-ar contraveni

atât art. 53

din Constituția României revizuită (art. 49

din Constituția anterioară) privind cazurile când se poate restrânge exercițiul

unui drept, cât și reglementărilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Pentru toate aceste considerente, în baza dispozițiilor art.

312 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul formulat și va modifica

sentința atacată în parte, în sensul că va respinge cererea de chemare în

garanție formulată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de D.G.F.P. Timiș în reprezentarea Ministerului Economiei și

Finanțelor împotriva sentinței civile nr. 306 din 21 noiembrie 2007 a Curții de

Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal.

Modifică

în parte sentința atacată în sensul că respinge cererea de chemare în garanție

a recurentului Ministerul Economiei și Finanțelor.

Păstrează

celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 15 mai 2008.