ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4026/2008

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Reclamantul I.G. a chemat în judecată

Ministerul Internelor și Reformei Administrative și Direcția Generală de

Poliție a municipiului București, solicitând instanței să dispună obligarea

pârâților la plata primelor de concediu pentru anii 2004-2006 și a sporului de

fidelitate aferent anului 2005, sume

actualizate

cu indicele de inflație, de la data nașterii dreptului și până la plata efectivă.

În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat

potrivit

art. 37 alin. (2)

din O.G. nr. 38 din 30 ianuarie 2003, privind salarizarea și alte drepturi ale

polițiștilor „la plecarea în concediu de odihnă, polițistul primește o primă de

concediu egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu”

iar potrivit art. 6 din acest act normativ „pentru activitatea desfășurată,

polițiștilor li se acordă un spor de fidelitate de până la 20% din salariul de

bază, în condițiile stabilite prin ordin al ministrului de interne”.

Curtea

de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, prin

sentința civilă nr. 29 din 9 ianuarie 2008 a respins excepțiile invocate de

către Ministerul Economiei și Finanțelor, a admis acțiunea formulată de

reclamant, obligând pârâții să-i plătească acestuia primele de concediu pentru

anii 2004-2005, actualizate cu indicele de inflație de la data nașterii

dreptului și până la plata efectivă.

Totodată,

a admis cererea de chemare în garanție și a obligat Ministerul Economiei și

Finanțelor să vireze către Ministerul Internelor și Reformei Administrative

sumele necesare achitării acestor drepturi bănești.

Pentru

a pronunța această sentință instanța a reținut că suspendarea nu poate afecta

substanța dreptului ci doar executorialitatea lui, motiv pentru care obligația

de plată a primelor a devenit executorie la data încetării suspendării (31

decembrie 2006) iar obligația de plată a sporului de fidelitate de la 13

decembrie 2005, moment de la care se datorează și daune moratorii pentru

întârzierea în executarea obligației.

A

mai reținut și că cererea de chemare în garanție este fondată, întrucât

potrivit art. 4 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, angajarea

cheltuielilor din bugetul Ministerului Administrației și Internelor se face

numai în limita creditelor bugetare aprobate și orice utilizare a creditelor

bugetare în alte scopuri determină atragerea răspunderii celor vinovați în

condițiile art. 72 din același act normativ.

Împotriva

acestei sentințe considerată nelegală și netemeinică a declarat recurs

Ministerul Economiei și Finanțelor.

Recurentul

a reiterat excepția inadmisibilității cererii de chemare în garanție formulată

de Ministerul Internelor și Reformei Administrative, pe considerentul că prin

cererea formulată se solicită cu totul altceva decât garantarea sau

despăgubirea, neexistând identitate între ceea ce a solicitat reclamantul

pârâților și ceea ce solicită pârâtul Ministerul Internelor și Reformei

Administrative Ministerului Economiei și Finanțelor.

Recurentul

a mai susținut și faptul că Ministerul Economiei și Finanțelor nu are calitate

procesuală pasivă, întrucât nu există identitate între persoana celui chemat în

judecată și cel obligat în raportul juridic dedus judecății, atâta timp cât,

primele de concediu își au izvorul într-un raport de serviciu al cărui subiect

nu face parte din acest raport juridic.

Examinând cauza în raport cu actele

și lucrările dosarului precum și cu dispozițiile legale incidente, inclusiv

cele ale art.304

1

Cod procedură civilă, Înalta Curte constată că

recursul este fondat pentru cele ce se vor arăta în continuare.

În

ceea ce privește cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și

Finanțelor, se reține, că în mod greșit a fost admisă de către instanța de

fond.

Într-adevăr,

potrivit prevederilor art. 60 alin. (l) C. proc. civ., „Partea poate să cheme

în garanție o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în cazul

când ar cădea în pretenții cu o cerere în garanție sau în despăgubire".

Or,

în cauză, între autoritatea chemată în garanție și autoritățile pârâte nu

există un raport juridic obligațional, atribuțiile în materia bugetului de

stat, stabilite în sarcina Ministerului Economiei și Finanțelor de art. 19 din

Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, neputând constitui fundamentul

unui asemenea raport.

Mai

mult decât atât, conform art. 34 din actul normativ sus menționat, „Ordonatorii

principali de credite (cum sunt și autoritățile pârâte) au obligația ca până la

data de 15 iulie a fiecărui an să depună la Ministerul Economiei și Finanțelor

propunerile pentru proiectul de buget și anexele la acesta, pentru anul bugetar

următor, cu încadrarea în limitele de cheltuieli, și estimările pentru

următorii 3 ani, comunicate potrivit art. 33, însoțite de documentații și

fundamentări detaliate" [alin. (1)] iar „Ministerul Economiei și

Finanțelor examinează proiectele de buget și poartă discuții cu ordonatorii

principali de credite asupra acestora. In caz de divergență hotărăște

Guvernul".

Înalta Curte va menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate,

pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 34 alin. (2) din Legea

nr. 188/1999 „funcționarul public are dreptul, pe lângă indemnizația de

concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în

concediu”.

De asemenea,

conform art. 6 din acest act normativ polițiștilor li se acordă un spor de

fidelitate de până la 20% din salariul de bază.

Or, dispozițiile textului de lege

sus citat prin care s-a acordat dreptul în discuție, au fost în ființă în

întreaga perioadă menționată și fiind conforme cu principiile înscrise în art.

38 alin. (2) din Constituția României, nu s-a constatat că ar fi

neconstituționale.

Ulterior, în anii 2001-2006, prin legi

bugetare succesive, acordarea primei de vacanță a fost suspendată, însă aceste

dispoziții nu au conținut vreo referire la eventualitatea desființării

dreptului, ci doar la suspendarea exercițiului acestuia.

Suspendarea exercițiului dreptului nu

echivalează cu însăși înlăturarea lui atâta timp cât nu există nici o

dispoziție legală prin care să fi fost înlăturată existența acestuia, întrucât

s-ar încălca principiul constituțional care garantează realizarea drepturilor

acordate din moment ce

printr-o

lege anterioară s-a conferit dreptul la primă pentru concediul de odihnă.

Nu se poate considera că acel drept nu a existat în perioada

anilor 2001-2005, pentru că exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat,

întrucât s-ar contraveni atât art. 53 din Constituția revizuită (privind cazurile

când se poate restrânge exercițiul unui drept) cât și reglementărilor date prin

art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor

Omului și a Libertăților Fundamentale.

Efectele produse de aceste acte normative, de suspendare sau

de amânare a punerii în aplicare a dispoziției legale referitoare la dreptul

dobândit, trebuie limitate numai la perioada cât a fost în vigoare actul

normativ care a prevăzut dreptul respectiv.

A considera altfel ar însemna să se prelungească valabilitatea

dispoziției de suspendare a aplicării unui text de lege și după abrogarea lui,

ceea ce ar fi de neconceput și inadmisibil.

Altfel, s-ar ajunge la situația ca un drept patrimonial, a

cărui existență este recunoscută, să fie vidat de substanța sa și, practic, să

devină lipsit de orice valoare.

În consecință recursul va fi admis, sentința atacată va fi

modificată în sensul respingerii cererii de chemare în garanție, menținându-se

celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de Ministerul

Economiei și Finanțelor, împotriva sentinței civile nr. 29 din 9 ianuarie 2008

a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Modifică sentința atacată și în fond respinge

cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor, ca

neîntemeiată.

Menține celelalte dispoziții ale

sentinței.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 12

noiembrie 2008.