ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1091/2008

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamanții I.V.M., S.T.D. și M.P. au chemat în judecată Ministerul Internelor și Reformei Administrative, Inspectoratul General al Poliției Române și Direcția Generală de Poliție a Municipiului București, solicitând instanței ca în contradictoriu cu pârâții să dispună obligarea acestora în solidar, la plata sumelor reprezentând prima de concediu pe anii 2004, 2005 și 2006, actualizată cu indicele de inflație, de la data nașterii dreptului până la data plății efective. În motivarea acțiunii reclamanții au arătat că, potrivit art. 37 alin. (2) din O.G. nr. 38/2003, privind salarizarea și alte drepturi ale polițistului, cu modificările și completările ulterioare, la plecarea în concediu de odihnă, polițistul primește o primă de concediu egală cu salariul de bază cuvenit pentru perioada de concediu.

Aplicarea acestor prevederi legale a fost suspendată succesiv prin legile bugetului de stat din 2003 până la 2005. Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 2419 din 10 octombrie 2007 a admis acțiunea formulată de reclamanți, dispunând obligarea pârâților la plata către aceștia a drepturilor bănești cuvenite cu titlu de primă de concediu pentru perioada 2004-2006 ,,actualizate conform indicelui de inflație la data plății”. Totodată, a dispus și admiterea cererii de chemare în garanție formulată de Ministerul Economiei și Finanțelor. Pentru a pronunța această sentință instanța a reținut că, măsura suspendării acordării sporului de fidelitate și primei de vacanță a afectat doar exercițiul dreptului nu și existența acestuia, întrucât un drept prevăzut de lege încetează doar prin abrogare.

A mai reținut că prima de vacanță este un drept câștigat și că respectarea unui drept salarial dobândit în virtutea unui act normativ este consfințită și de prevederile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Referitor la cererea de chemare în garanție, s-a reținut că prin admiterea cererii principale urmează a fi admisă și cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, având în vedere și dispozițiile art. 4 raportate la art. 72 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice și faptul că, potrivit H.G. nr. 208/2005 bugetul de stat este gestionat de Ministerul Economiei și Finanțelor. Împotriva acestei sentințe considerată netemeinică și nelegală a declarat recurs Ministerul Economiei și Finanțelor.

Recurentul a susținut în esență că: - Hotărârea instanței de fond este lipsită de temei legal (art. 304 pct. 9), întrucât instanța a admis pe fond cererea de chemare în garanție, fără să observe sau să cerceteze excepția inadmisibilității acesteia, precum și excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerul Economiei și Finanțelor în ceea ce privește cererea de chemare în garanție . - cererea de chemare în garanție nu îndeplinește condițiile prevăzute de Codul de procedură civilă pentru chemarea în garanție, atât timp cât obiectul acesteia se întemeiază pe o altă obligație decât cea pe care o pretind reclamanții pârâtului. Astfel, prin O.G. nr. 22/2002 legiuitorul a reglementat modalitatea de executare a obligațiilor de plată ale instituțiilor publice stabilite prin titluri executorii, modalitate care reprezintă singurul mijloc legal de plată a sumelor stabilite prin titluri executorii, la care sunt obligate instituțiile publice.

- Ministerul Economiei și Finanțelor nu are calitate procesuală pasivă iar Ministerul Internelor și Reformei Administrative își recunoaște calitatea de ordonator principal de credite astfel că în conformitate cu dispozițiile art. 21 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, ordonatorii principali de credite sunt cei care repartizează creditele bugetare aprobate, pentru bugetul propriu și pentru bugetele instituțiilor publice ierarhic inferioare. Examinând cauza în raport cu criticile aduse sentinței, cu apărările formulate și probele administrate, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, urmând a fi admis, pentru următoarele considerente: Curtea reține că, situația de fapt a fost corect stabilită de instanța de fond, reclamanții având calitatea de funcționari publici cu statut special, polițiști în cadrul celorlalți pârâți, fiindu-le pe deplin aplicabile prevederile art. 37 alin. (2) din O.G. nr. 38/2003 privind salarizarea și alte drepturi ale polițiștilor, potrivit cărora la plecarea în concediul de odihnă polițistul primește o primă de concediu egală cu salariul de bază cuvenit pentru perioada de concediu. Prin Legile bugetului de stat nr. 507/2003; 511/2004 și 379/2005 aplicarea acestor prevederi legale a fost suspendată succesiv, însă măsura suspendării a afectat doar exercițiul dreptului nu și existența acestuia, întrucât un drept prevăzut de lege încetează doar prin abrogare.

Așadar, prima de vacanță este un drept câștigat respectarea acestuia fiind consfințită și de prevederile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Instanța de fond a soluționat însă în mod greșit cererea de chemare în garanție a Ministerul Economiei și Finanțelor „având ca obiect plata unor drepturi salariale, cerea fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. Astfel potrivit Legii nr. 554/2004 pentru a avea calitate procesuală pasivă într-o acțiune în contencios administrativ, este imperios necesar ca acea autoritate să fie emitenta actului administrativ contestat, sau să nu fi soluționat în termenul legal, ori să fi refuzat nejustificat rezolvarea unei cereri a reclamantului, referitoare la un drept sau interes legitim.

Or, recurentul Ministerul Economiei și Finanțelor nu a emis nici un act administrativ de natură să vatăme interesele reclamanților într-un drept sau într-un interes legitim al acestora. Potrivit art. 60 alin. (1) C. proc. civ. „partea poate să cheme în garanție o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în cazul în care ar cădea în pretenții cu o cerere în garanție sau despăgubire. În speță, Ministerul Internelor și Reformei Administrative nu face dovada existenței faptului că Ministerul Economiei și Finanțelor ar avea o obligație de garanție sau de despăgubire, în ipoteza în care ar pierde procesul.

Atribuțiile Ministerul Economiei și Finanțelor în elaborarea și gestionarea bugetului de stat nu justifică obligarea instituției la plata unor drepturi salariale către angajați ai altui minister, ordonator principal de credite, nici obligarea sa să aloce fondurile necesare plății primelor de concediu, cuvenite reclamanților-angajați în cadrul altui minister, raporturile de muncă existând exclusiv între reclamanți și ceilalți pârâți. De altfel, Ministerul Internelor și Reformei Administrative nu neagă calitatea sa de ordonator principal de credite, iar în conformitate cu dispozițiile art. 21 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, ordonatorii principali de credite sunt cei care repartizează creditele bugetare aprobate, pentru bugetul propriu și pentru bugetele instituțiilor publice aflate în subordinea lor.

Așa fiind, este lipsit de relevanță faptul că, Ministerul Economiei și Finanțelor elaborează proiectul bugetului de stat, atâta timp cât aceasta se face pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite și a proiectelor bugetelor locale. Pentru motivele arătate, în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ., va fi admis recursul și modificată sentința atacată, în parte, în sensul respingerii cererii de chemare în garanție a Ministerul Economiei și Finanțelor. Vor fi menținute celelalte dispoziții ale sentinței atacate, ca fiind temeinice și legale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Ministerul Economiei și Finanțelor împotriva sentinței civile nr. 2419 din 10 octombrie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Modifică în parte sentința atacată în sensul că respinge cererea de chemare în garanție a Ministerul Economiei și Finanțelor, formulată de Ministerul Internelor și Reformei Administrative, ca neîntemeiată. Menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 18 martie 2008.