ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1091/2008

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Reclamanții I.V.M., S.T.D. și M.P. au

chemat în judecată Ministerul Internelor și Reformei Administrative,

Inspectoratul General al Poliției Române și Direcția Generală de Poliție a

Municipiului București, solicitând instanței ca în contradictoriu cu pârâții să

dispună obligarea acestora în solidar, la plata sumelor reprezentând prima de

concediu pe anii 2004, 2005 și 2006, actualizată cu indicele de inflație, de la

data nașterii dreptului până la data plății efective.

În motivarea acțiunii reclamanții au

arătat că, potrivit art. 37 alin. (2) din O.G. nr. 38/2003, privind salarizarea

și alte drepturi ale polițistului, cu modificările și completările ulterioare, la

plecarea în concediu de odihnă, polițistul primește o primă de concediu egală

cu salariul de bază cuvenit pentru perioada de concediu.

Aplicarea acestor prevederi legale a fost

suspendată succesiv prin legile bugetului de stat din 2003 până la 2005.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 2419 din 10

octombrie 2007 a admis acțiunea formulată de reclamanți, dispunând obligarea

pârâților la plata către aceștia a drepturilor bănești cuvenite cu titlu de

primă de concediu pentru perioada 2004-2006 ,,actualizate conform indicelui de

inflație la data plății”.

Totodată, a dispus și admiterea cererii

de chemare în garanție formulată de Ministerul Economiei și Finanțelor.

Pentru a pronunța această sentință

instanța a reținut că, măsura suspendării acordării sporului de fidelitate și

primei de vacanță a afectat doar exercițiul dreptului nu și existența acestuia,

întrucât un drept prevăzut de lege încetează doar prin abrogare.

A mai reținut că prima de vacanță este un

drept câștigat și că respectarea unui drept salarial dobândit în virtutea unui

act normativ este consfințită și de prevederile Convenției pentru apărarea

drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Referitor la cererea de chemare în

garanție, s-a reținut că prin admiterea cererii principale urmează a fi admisă

și cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, având în

vedere și dispozițiile art. 4 raportate la art. 72 din Legea nr. 500/2002

privind finanțele publice și faptul că, potrivit H.G. nr. 208/2005 bugetul de

stat este gestionat de Ministerul Economiei și Finanțelor.

Împotriva acestei sentințe considerată

netemeinică și nelegală a declarat recurs Ministerul Economiei și Finanțelor.

Recurentul a susținut în esență că:

- Hotărârea instanței de fond este

lipsită de temei legal (art. 304 pct. 9), întrucât instanța a admis pe fond

cererea de chemare în garanție, fără să observe sau să cerceteze excepția

inadmisibilității acesteia, precum și excepția lipsei calității procesuale

pasive a Ministerul Economiei și Finanțelor în ceea ce privește cererea de

chemare în garanție .

- cererea de chemare în garanție nu

îndeplinește condițiile prevăzute de Codul de procedură civilă pentru chemarea

în garanție, atât timp cât obiectul acesteia se întemeiază pe o altă obligație

decât cea pe care o pretind reclamanții pârâtului. Astfel, prin O.G. nr. 22/2002

legiuitorul a reglementat modalitatea de executare a obligațiilor de plată ale

instituțiilor publice stabilite prin titluri executorii, modalitate care

reprezintă singurul mijloc legal de plată a sumelor stabilite prin titluri

executorii, la care sunt obligate instituțiile publice.

- Ministerul Economiei și Finanțelor

nu are calitate procesuală pasivă iar Ministerul Internelor și Reformei

Administrative își recunoaște calitatea de ordonator principal de credite

astfel că în conformitate cu dispozițiile art. 21 din Legea nr. 500/2002

privind finanțele publice, ordonatorii principali de credite sunt cei care repartizează

creditele bugetare aprobate, pentru bugetul propriu și pentru bugetele

instituțiilor publice ierarhic inferioare.

Examinând cauza în raport cu

criticile aduse sentinței, cu apărările formulate și probele administrate,

precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, urmând a fi

admis, pentru următoarele considerente:

Curtea reține că, situația de fapt a fost

corect stabilită de instanța de fond, reclamanții având calitatea de funcționari

publici cu statut special, polițiști în cadrul celorlalți pârâți, fiindu-le pe

deplin aplicabile prevederile art. 37 alin. (2) din O.G. nr. 38/2003 privind

salarizarea și alte drepturi ale polițiștilor, potrivit cărora la plecarea în

concediul de odihnă polițistul primește o primă de concediu egală cu salariul

de bază cuvenit pentru perioada de concediu.

Prin Legile bugetului de stat nr. 507/2003;

511/2004 și 379/2005 aplicarea acestor prevederi legale a fost suspendată

succesiv, însă măsura suspendării a afectat doar exercițiul dreptului nu și

existența acestuia, întrucât un drept prevăzut de lege încetează doar prin

abrogare.

Așadar, prima de vacanță este un drept

câștigat respectarea acestuia fiind consfințită și de prevederile Convenției

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Instanța de fond a soluționat însă în mod

greșit cererea de chemare în garanție a Ministerul Economiei și Finanțelor

„având ca obiect plata unor drepturi salariale, cerea fiind îndreptată

împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Astfel potrivit Legii nr. 554/2004 pentru

a avea calitate procesuală pasivă într-o acțiune în contencios administrativ,

este imperios necesar ca acea autoritate să fie emitenta actului administrativ

contestat, sau să nu fi soluționat în termenul legal, ori să fi refuzat

nejustificat rezolvarea unei cereri a reclamantului, referitoare la un drept

sau interes legitim.

Or, recurentul Ministerul Economiei și

Finanțelor nu a emis nici un act administrativ de natură să vatăme interesele

reclamanților într-un drept sau într-un interes legitim al acestora.

Potrivit art. 60 alin. (1) C. proc. civ.

„partea poate să cheme în garanție o altă persoană împotriva căreia ar putea să

se îndrepte, în cazul în care ar cădea în pretenții cu o cerere în garanție sau

despăgubire.

În speță, Ministerul Internelor și

Reformei Administrative nu face dovada existenței faptului că Ministerul

Economiei și Finanțelor ar avea o obligație de garanție sau de despăgubire, în

ipoteza în care ar pierde procesul.

Atribuțiile Ministerul Economiei și

Finanțelor în elaborarea și gestionarea bugetului de stat nu justifică

obligarea instituției la plata unor drepturi salariale către angajați ai altui

minister, ordonator principal de credite, nici obligarea sa să aloce fondurile

necesare plății primelor de concediu, cuvenite reclamanților-angajați în cadrul

altui minister, raporturile de muncă existând exclusiv între reclamanți și

ceilalți pârâți.

De altfel, Ministerul Internelor și

Reformei Administrative nu neagă calitatea sa de ordonator principal de

credite, iar în conformitate cu dispozițiile art. 21 din Legea nr. 500/2002

privind finanțele publice, ordonatorii principali de credite sunt cei care repartizează

creditele bugetare aprobate, pentru bugetul propriu și pentru bugetele instituțiilor

publice aflate în subordinea lor. Așa fiind, este lipsit de relevanță faptul

că, Ministerul Economiei și Finanțelor elaborează proiectul bugetului de stat,

atâta timp cât aceasta se face pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor

principali de credite și a proiectelor bugetelor locale.

Pentru motivele arătate, în temeiul art. 312

alin. (3) C. proc. civ., va fi admis recursul și modificată sentința atacată,

în parte, în sensul respingerii cererii de chemare în garanție a Ministerul

Economiei și Finanțelor.

Vor fi menținute celelalte dispoziții ale

sentinței atacate, ca fiind temeinice și legale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de Ministerul Economiei și Finanțelor împotriva

sentinței civile nr. 2419 din 10 octombrie 2007 a Curții de Apel București, secția

a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Modifică în parte sentința atacată în

sensul că respinge cererea de chemare în garanție a Ministerul Economiei și

Finanțelor, formulată de Ministerul Internelor și Reformei Administrative, ca

neîntemeiată.

Menține celelalte dispoziții ale

sentinței atacate.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 18

martie 2008.