ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 400/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 557/2010 a Tribunalului București, secția a V a civilă, s-a respins ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă, acțiunea reclamanților C.M. și C.R. în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului București. S-a reținut că solicitarea reclamanților de a interveni în procedura de soluționare a unei notificări depusă de o terță persoană la Primăria Municipiului București în baza Legii nr. 10/2001, nu este justificată din perspectiva calității lor procesuale, chiar dacă imobilul vizat prin notificare este ocupat în prezent de către reclamanți. Împotriva sentinței au declarat apel reclamanții arătând că judecătorul fondului a dat o încadrare juridică greșită cererii, asimilând-o procedurii Legii nr. 10/2001, aceasta fiind în realitate o acțiune în constatare și că tergiversarea soluționării notificării le aduce prejudicii.

Au mai arătat apelanții că notificatorul nu are dreptul la restituirea în natură a imobilului vizat prin notificare și ocupat de către reclamanți în temeiul Legii nr. 112/1995. Apelul a fost respins prin decizia civilă nr. 177/ A din 21 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Instanța a reținut următoarele: Din chiar petitul acțiunii introduse de către reclamanți reiese că aceștia nu au solicitat să se constate ceva, ci au solicitat obligarea pârâtei de a soluționa un anume dosar ce viza o notificare depusă de o terță persoană în baza Legii nr. 10/2001 cu motivarea că tergiversarea soluționării acelui dosar le creează prejudicii. Se constată că în mod corect judecătorul fondului a încadrat cererea și a analizat calitatea procesuală a reclamanților în raport de dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Celelalte argumente și critici invocate de apelanți au fost apreciate ca nerelevante, în condițiile în care prin sentința atacată nu s-au antamat aspecte de fond privind proprietatea asupra imobilului, sau preeminența unor drepturi ale celor ce-și dispută imobilul, ci s-a stabilit corect, doar că reclamanții nu au calitate procesuală pentru a cere obligarea pârâtei să urgenteze soluționarea unei petiții depusă de o terță persoană în baza Legii nr. 10/2001. Împotriva deciziei au declarat recurs reclamanții C.R. și C.M. care au susținut următoarele motive de nelegalitate a hotărârii recurate. Se susține că instanța de apel a considerat că au indicat concret ca obligarea pârâtei prin hotărâre judecătorească să se dispună chiar în temeiul Legii 10/2001, fiind greșită această interpretare întrucât calitatea procesuală activă rezidă din calitatea de proprietari de drept ai imobilului în cauză.

Se mai consideră că nu în baza Legii speciale nr. 10/2001 au solicitat că urgentarea soluționării pe cale administrativă a notificării, ci au întemeiat acțiunea pe „obligația de a face”. Se întemeiază recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Analizând recursul declarat prin prisma dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed: Pentru a fi incident motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este necesar ca hotărârea recurată să fie dată cu aplicarea sau interpretarea greșită a legii sau să fie lipsită de temei legal. În cauză, instanța de apel a interpretat în mod just dispozițiile legale incidente, nefiind incident motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., invocat de recurenții - reclamanți. De altfel, criticile acestora vizează reținerea greșită a lipsei calității procesuale active a reclamanților și eronat calificarea, în opinia lor, a acțiunii deduse judecății, de către instanța de fond și cea de apel. Așa cum a reținut și instanța de apel obiectul acțiunii deduse judecății îl constituie obligarea instanței la emiterea unei decizii în baza Legii nr. 10/2001, în Dosarul nr. 10891/2001, ce privește notificarea formulată de terțe persoane cu privire la restituirea în natură sau acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul situat în București, Aleea B.U., sector 3. Excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților a fost în mod just respinsă de instanța de fond, raportat la obiectul acțiunii deduse judecății.

Legea nr. 10/2001 ca lege reparatorie, nu prevede posibilitatea terților, fie ei chiriași, legitimați de un interes actual, de a urgenta emiterea unei dispoziții de restituire, deoarece raportul juridic izvorât din aplicarea Legii nr. 10/2001 ia naștere între Primărie (în speță, Primăria București) și persoana îndreptățită la restituire în natură sau la măsuri reparatorii. Faptul că recurenții - reclamanți invocă dreptul lor de proprietate asupra imobilului în litigiu, precizând că acțiunea formulată ar fi „o acțiune în constatare” ulterior „o cerere de urgentare a soluționării pe cale administrativă a unei notificări (pe „obligație de a face”), nu le poate justifica calitatea procesuală activă în prezenta cauză.

Reținând că în mod just instanța de apel a pronunțat decizia civilă cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale, Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge recursul ca nefondat și în baza art. 312 C. proc. civ. va menține decizia civilă ca legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanții C.M. și C.R. împotriva deciziei civile nr. 177/ A din 21 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 ianuarie 2012.