ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 400/2012

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 557/2010 a

Tribunalului București, secția a V a civilă, s-a respins ca fiind formulată de

o persoană fără calitate procesuală activă, acțiunea reclamanților C.M. și C.R.

în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului București.

S-a reținut că

solicitarea reclamanților de a interveni în procedura de soluționare a unei

notificări depusă de o terță persoană la Primăria Municipiului București în

baza Legii nr. 10/2001, nu este justificată din perspectiva calității lor

procesuale, chiar dacă imobilul vizat prin notificare este ocupat în prezent de

către reclamanți.

Împotriva sentinței

au declarat apel reclamanții arătând că judecătorul fondului a dat o încadrare

juridică greșită cererii, asimilând-o procedurii Legii nr. 10/2001, aceasta

fiind în realitate o acțiune în constatare și că tergiversarea soluționării notificării

le aduce prejudicii.

Au mai arătat

apelanții că notificatorul nu are dreptul la restituirea în natură a imobilului

vizat prin notificare și ocupat de către reclamanți în temeiul Legii nr. 112/1995.

Apelul a fost respins

prin decizia civilă nr. 177/ A din 21 februarie 2011 a Curții de Apel

București, secția a IV-a civilă.

Instanța a reținut

următoarele:

Din chiar petitul

acțiunii introduse de către reclamanți reiese că aceștia nu au solicitat să se

constate ceva, ci au solicitat obligarea pârâtei de a soluționa un anume dosar

ce viza o notificare depusă de o terță persoană în baza Legii nr. 10/2001 cu

motivarea că tergiversarea soluționării acelui dosar le creează prejudicii.

Se constată că în mod

corect judecătorul fondului a încadrat cererea și a analizat calitatea

procesuală a reclamanților în raport de dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Celelalte argumente

și critici invocate de apelanți au fost apreciate ca nerelevante, în condițiile

în care prin sentința atacată nu s-au antamat aspecte de fond privind

proprietatea asupra imobilului, sau preeminența unor drepturi ale celor ce-și

dispută imobilul, ci s-a stabilit corect, doar că reclamanții nu au calitate

procesuală pentru a cere obligarea pârâtei să urgenteze soluționarea unei

petiții depusă de o terță persoană în baza Legii nr. 10/2001.

Împotriva deciziei au

declarat recurs reclamanții C.R. și C.M. care au susținut următoarele motive de

nelegalitate a hotărârii recurate.

Se susține că

instanța de apel a considerat că au indicat concret ca obligarea pârâtei prin

hotărâre judecătorească să se dispună chiar în temeiul Legii 10/2001, fiind

greșită această interpretare întrucât calitatea procesuală activă rezidă din

calitatea de proprietari de drept ai imobilului în cauză.

Se mai consideră că

nu în baza Legii speciale nr. 10/2001 au solicitat că urgentarea soluționării

pe cale administrativă a notificării, ci au întemeiat acțiunea pe „obligația de

a face”.

Se întemeiază

recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Analizând recursul

declarat prin prisma dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte de Casație și

Justiție constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:

Pentru a fi incident

motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este

necesar ca hotărârea recurată să fie dată cu aplicarea sau interpretarea

greșită a legii sau să fie lipsită de temei legal.

În cauză, instanța de

apel a interpretat în mod just dispozițiile legale incidente, nefiind incident

motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocat

de recurenții - reclamanți.

De altfel, criticile

acestora vizează reținerea greșită a lipsei calității procesuale active a

reclamanților și eronat calificarea, în opinia lor, a acțiunii deduse judecății,

de către instanța de fond și cea de apel.

Așa cum a reținut și

instanța de apel obiectul acțiunii deduse judecății îl constituie obligarea

instanței la emiterea unei decizii în baza Legii nr. 10/2001, în Dosarul nr. 10891/2001,

ce privește notificarea formulată de terțe persoane cu privire la restituirea

în natură sau acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul

situat în București, Aleea B.U., sector 3.

Excepția lipsei

calității procesuale active a reclamanților a fost în mod just respinsă de

instanța de fond, raportat la obiectul acțiunii deduse judecății.

Legea nr. 10/2001 ca

lege reparatorie, nu prevede posibilitatea terților, fie ei chiriași,

legitimați de un interes actual, de a urgenta emiterea unei dispoziții de

restituire, deoarece raportul juridic izvorât din aplicarea Legii nr. 10/2001

ia naștere între Primărie (în speță, Primăria București) și persoana

îndreptățită la restituire în natură sau la măsuri reparatorii.

Faptul că recurenții

- reclamanți invocă dreptul lor de proprietate asupra imobilului în litigiu,

precizând că acțiunea formulată ar fi „o acțiune în constatare” ulterior „o

cerere de urgentare a soluționării pe cale administrativă a unei notificări (pe

„obligație de a face”), nu le poate justifica calitatea procesuală activă în

prezenta cauză.

Reținând că în mod

just instanța de apel a pronunțat decizia civilă cu aplicarea corectă a

dispozițiilor legale, Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge recursul

ca nefondat și în baza art. 312 C. proc. civ. va menține decizia civilă ca

legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamanții C.M. și C.R. împotriva deciziei civile nr. 177/ A din

21 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 26 ianuarie 2012.