ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2157/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința nr. 130 din 18 iunie 2009

a Curții de Apel Suceava a fost admisă acțiunea reclamantei SC S. SA Rădăuți în

contradictoriu cu pârâții M.R. – prin P., P.M.R. și C.L.M.R. în sensul că a

fost anulată decizia nr. 14404/14952 din 18 decembrie 2008 și decizia de

impunere nr. 13376 din 17 noiembrie 2008 emise de pârâți.

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanța de fond a reținut că pârâții au emis decizia de impunere nr. 13376 din

17 noiembrie 2008 reprezentând contravaloarea taxei pentru ocuparea temporară a

domeniului public pe o perioadă de 5 ani anterior emiterii ei și accesoriu,

penalități, reținând aspectul că decizia de impunere a avut ca temei legal 5

hotărâri ale C.L.M.R.

Instanța de fond a constatat că

decizia de impunere emisă în cauză este nelegală întrucât Hotărârile C.L.,

reținute că temei al emiterii deciziei atacate, nu fac vorbire despre o

asemenea taxă, precum și pentru considerentul că perioada pentru care

reclamanta a fost impusă la plată 2004 - 2008 excede numărului de zile anual pentru

care taxa a fost calculată.

S-a reținut că în mod greșit s-a

calculat pe zile taxa pentru ocuparea domeniului public în temeiul hotărârilor

C.L., întrucât temeiul legal al taxei este prevăzut de art. 283 alin. (1) lit. a)

C. fisc., care face vorbire de „taxă zilnică pentru utilizarea temporară care

demonstrează încă o dată că pentru terenul proprietatea domeniului public,

traversat de conductele reclamantei în mod permanent nu se poate percepe taxa prevăzută

de art. 283 C. fisc.

Împotriva acestei hotărâri, în

termen legal, a declarat recurs P.M.R. solicitând modificarea sentinței

recurate, în sensul respingerii contestației ca nefondată.

În motivarea recursului pârâta a

arătat, în esență, următoarele:

Conform art. 27, art. 36 alin. (2) lit.

b), art. 36 alin. (4) lit. c) din Legea nr. 215/2001 privind administrația

publică locală, art. 288 C. fisc., C.L.M.R. emite hotărâri privind impozitele

și taxele locale, întotdeauna în luna mai pentru anul fiscal următor.

Baza legală a hotărârilor nr. 50/2007,

nr. 51/2004,nr. 68/2005, nr. 120/2006 și nr. 56/2007, privind taxele și

impozitele locale o constituie Legea nr. 571/2003 (Codul fiscal).

Hotărârile C.L. sunt acte

administrative și trebuie interpretate cu privire la taxa de ocupare temporară

a locurilor publice conform principiului de drept care impunea că un astfel de

act să fie interpretat și aplicat în sensul producerii de efecte erga omnes din

această perspectivă rezultând că instanța de fond a apreciat greșit că taxa

amintită nu ar fi aplicabilă în speța de față.

Datorită faptului că reclamanta nu a

solicitat încheierea unui contract de concesiune pentru suprafața de 1040 m.p.,

ocupată abuziv, teren aparținând domeniului public al M.R., în temeiul art. 282

alin. (4) C. fisc., coroborat cu art. 489 – art. 492 C. civ., a fost emisă decizia

de impunere nr. 13376 din 17 noiembrie 2008, iar calculul acestei taxe s-a

făcut în temeiul prevederilor Codului fiscal (în privința termenelor de plată

scadente și a penalităților de întârziere) și ale hotărârilor de consiliu

menționate (în privința sumei datorate/m.p., pe baza art. 3 din Legea nr. 215/2001).

Instanța de fond a apreciat în mod subiectiv

că decizia nu îndeplinește cerințele cuprinse în art. 87 C. proc. fisc., din

moment ce formularul tipizat a fost stabilit prin Ordinul nr. 1528/2006.

Prin ocuparea abuzivă a terenului

aparținând domeniului public s-a cauzat o pagubă unității administrativ - teritoriale

și, pe cale de consecință, și cetățenilor care locuiesc în zonă, lipsindu-i de

dreptul de a se conecta la rețelele publice de apă, canalizare și gaz, din

cauza conductelor de borhot și ape reziduale ce aparțin contestatoarei.

Instanța de fond a făcut o apreciere

subiectivă cu privire la faptul că pentru folosința subsolului domeniului

public nu s-ar putea institui o asemenea taxă, omițând însă să observe că

reclamanta nu are nici un temei legal pentru folosința domeniului public.

Analizând actele și lucrările dosarului,

în raport de dispozițiile art. 304 și art. 304

1

C. proc. civ.,

Înalta Curte va respinge recursul, că nefundat, pentru următoarele

considerente:

Prin decizia de impunere nr. 13.376

din 17 noiembrie 2008 P.M.R. a stabilit în sarcina reclamantei SC S. SA Rădăuți

obligația de plată la bugetul local suma de 2.498.287,37 lei.

Conform procesului verbal nr. 13259

din 14 noiembrie 2008, suma respectivă reprezintă taxă ocupare domeniu public,

cu accesoriile aferente, pentru perioada 2004 - 2008. Din totalul sumei

arătate, taxa respectivă este în cuantum de 1.443936 lei, iar cuantumul

majorărilor de întârziere este de 1.031.457,50 lei.

Pârâta invocă drept temei legal al

deciziei de impunere art. 27, art. 36 alin. (2) lit. b) și alin. (4) lit. c)

din Legea nr. 215/2001 privind administrația publică locală, art. 283 C. fisc.

și Hotărârile nr. 50/2003, nr. 51/2004, nr. 68/2005, nr. 120/2006 și nr. 56/2007,

adoptate de C.L.M.R.

Art. 27 din Legea nr. 215/2001

privind administrația publică locală consacră dreptul autorităților publice

locale de a institui și percepe impozite și taxe locale.

Din coroborarea prevederilor

cuprinse în alin. (2) lit. b) și alin. (4) lit. c) din art. 36 al aceluiași act

normativ, rezultă că au fost date în competența consiliilor locale stabilirea

și aprobarea impozitelor locale.

În fine, conform art. 283 C. fisc.

(Legea nr. 571/2003), consiliile locale pot institui taxe pentru utilizarea

temporară a locurilor publice.

În exercitarea acestei competențe

legale, autoritatea publică respectivă a adoptat hotărârile nr. 50/2003, nr. 51/2004,nr.

68/2005, nr. 120/2006 și nr. 56/2007, fiecare reglementând taxele și impozitele

locale pentru anul fiscal următor.

Prin Hotărârea nr. 50/2003 au fost

stabilite impozitele și taxele locale pentru anul 2004, iar prin anexa la această

hotărâre au fost specificate taxele respective.

La poziția 1 – „taxe pentru

folosirea locurilor publice de desfacere persoane fizice și juridice care ocupă

locuri publice” – au fost menționate următoarele:

a)

pentru aviz de

produse prestări servicii;

b)

pentru desfacere

de diverse produse;

c)

pentru

confecționarea de produse;

d)

vânzare carte

presă;

e)

vânzare de

bilete pentru jocuri de noroc și loz în plic;

f)

pentru

depozitare materiale;

g)

pentru

realizarea unor lucrări;

Prin Hotărârea nr. 51/2004 au fost

stabilite impozitele și taxele locale pentru anul următor iar în anexa acestei

hotărâri au fost menționate, printre altele, taxele pentru utilizarea temporară

a locurilor publice (poziția 1), fiind enumerate următoarele 5 categorii de

astfel de taxe:

a) pentru prestări servicii,

desfacere diverse produse și confecționarea de produse;

b) vânzare carte presă;

c) vânzare de bilete pentru jocuri

de noroc și loz în plic;

d) pentru depozitarea de materiale

și realizarea unor lucrări;

e) pentru ocuparea terenurilor cu

construcții provizorii, autorizate în condițiile legii;

În continuare, prin Hotărârea nr. 68/2005,

Hotărârea nr. 120/2006, Hotărârea nr. 56/2007, în anexe au fost instituite

taxele pentru utilizarea temporară a locurilor publice cu mici diferențe

terminologice, tot cele 5 categorii de taxe ca și cele stabilite prin Hotărârea

nr. 51/2004.

Incontestabil, C.L.M.R. posedă

dreptul legal de a reglementa în materia taxelor și impozitelor locale, așadar,

în deplină consonanță cu prevederile legale precitate este îndrituit să

instituie o taxă pentru ocuparea domeniului public. Este neîndoios că taxa, în

egală măsură, poate fi instituită pentru ocuparea supraterană a domeniului public,

dar și pentru ocuparea subterană a acestuia. Este cert că reglementarea unei

astfel de taxe se realizează de către consiliul local prin hotărâri, astfel cum

a procedat, în speță, C.L.M.R.

Nu există nici un dubiu că o

eventuală cenzură realizată de instanța de judecată cu privire la puterea de

reglementare a autorităților publice locale în acest domeniu ar reprezenta o

intruziune în activitatea puterii executive, ceea ce ar fi contrar principiului

separației puterilor de stat, consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituția

României. Controlul judecătoresc, așa cum a arătat pârâta în concluziile

scrise, se limitează la verificarea legalității reglementării.

În altă ordine de idei, intimata nu

are un drept perpetuu de utilizare a terenului respectiv cum a reținut prima

instanță, interpretarea judecătorului fondului fiind în conflict cu regimul juridic

al domeniului public.

Cu toate acestea, în speță, decizia

de impunere emisă de P.M.R., prin care a obligat-o pe reclamantă la plata taxei

respective este lipsită de temei legal. Aceasta deoarece pentru perioada de

referință, 2004 - 2008, nu există o astfel de reglementare a taxei pentru ocuparea

domeniului public. Mai exact, din examinarea hotărârilor adoptate de C.L.M.R., în

perioada respectivă, în materia care interesează, rezultă cu puterea evidenței

că taxa în discuție nu se regăsește în anexele acestor hotărâri.

Mai precis, nu există nici un dubiu,

din formularea textului că, în speță, C.L.M.R. a reglementat doar utilizarea supraterană

a locurilor publice, nu și utilizarea subterană a acestora. Prin urmare taxarea

reclamantei pentru utilizarea subterană a domeniului public este fără bază

legală.

Față de cele ce preced, Înalta Curte

va respinge, ca nefundat, recursul formulat de pârâtă, conform art. 312 alin. (1)

C. proc. civ. Motivarea sentinței primei instanțe va fi completată cu motivarea

prezentei decizii.

Văzând că s-au cerut cheltuieli de judecată,

Înalta Curte va obliga pârâta - recurentă să-i plătească reclamantei suma de

3000 lei, stabilită prin apreciere, conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de P.M.R.

împotriva sentinței civile nr. 130 din 18 iunie 2009 a Curții de Apel Suceava,

secția comercială contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta să plătească intimatei

suma de 3000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată stabilite prin apreciere,

conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 27 aprilie 2010.