ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2174/2010

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

în judecată

Prin cererea de chemare în judecată

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IX-a contencios

administrativ și fiscal, reclamanta V.V. a chemat în judecată pe pârâta R.A.

"A.P.P.S." solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța:

- să constate

aplicabilitatea art. I

1

alin. (1) din Legea nr. 229/2008 cu privire

la apartamentele nr. 1 și prevăzute la poz. 115 - 116 din anexa nr. 6 la H.G.

nr. 265/2005;

- să oblige pe pârâtă

să îi vândă prin negociere directă acest apartament;

- cu cheltuieli de

judecată.

judecătorească de declinare a competenței în favoarea Curții de Apel București,

secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal

Prin Sentința civilă

nr. 341 din 28 ianuarie 2009, Tribunalul București, secția a IX-a contencios

administrativ și fiscal, a declinat competența de soluționare a cauzei în

favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și

fiscal, reținând că pârâta este asimilată autorităților publice în sensul

prevederilor art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004, astfel că revine

Curții de apel competența de soluționare a cauzei în raport cu dispozițiile

art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

pronunțată de Curtea de Apel București, ce formează obiectul recursului

Învestită cu

soluționarea cauzei prin declinare de competență, Curtea de Apel București,

secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin Sentința civilă nr.

2427 din 9 iunie 2009, a hotărât următoarele:

- a respins excepția

inadmisibilității acțiunii, reținând că țin de fondul cauzei aspectele invocate

în susținerea excepției în sensul că în prezent legea nu mai prevede

posibilitatea vânzării prin negociere directă, iar dispozițiile care anterior reglementau

o asemenea posibilitate au fost declarate neconstituționale;

- a respins ca

neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta V.V.

Pentru a pronunța

soluția de respingere a acțiunii ca neîntemeiată, Curtea de apel a reținut, în

esență, că, potrivit susținerilor reclamantei, în raport cu prevederile art. I

1

alin. (1) din Legea nr. 229/2008, apartamentul vizat ar fi trebuit să treacă în

administrarea Primăriei Municipiului București, astfel că refuzul R.A.

"A.P.P.S." de a vinde imobilul este unul justificat, întrucât nu ar

putea vinde bunul aflat în administrarea unei alte entități, iar, pe de altă

parte, instanța a reținut că bunurile aflate în administrarea regiei pot fi

vândute numai în condițiile prevăzute de O.G. nr. 19/2002 care, în forma în vigoare

la data soluționării acțiunii, nu reglementează posibilitatea vânzării prin

negociere directă a imobilelor. A mai reținut instanța că prevederile art. 13

din O.G. nr. 19/2002, anterior modificărilor aduse prin O.G. nr. 28/2007,

reglementa posibilitatea vânzării prin negociere directă însă aceste dispoziții

au fost declarate neconstituționale prin Decizia Curții Constituționale nr.

38/2008.

Împotriva Sentinței

civile nr. 2427 din 9 iunie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta V.R.,

criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie și invocând dispozițiile art.

304

1

C. proc. civ.

Prin motivele de

recurs, recurenta-reclamantă susține că instanța a omis să se pronunțe asupra

primului capăt de cerere, deși s-a făcut dovada faptului că apartamentul în

litigiu îndeplinește toate condițiile prevăzute de art. I

1

alin. (1)

din Legea nr. 229/2008 și că reclamanta îl ocupă în mod legal în baza

contractului de locațiune în vigoare la data de 30 septembrie 2008.

Mai susține

recurenta-reclamantă că în mod greșit instanța de fond nu a constatat

transferul dreptului de proprietate asupra apartamentului său de la R.A.

"A.P.P.S." la Primăria Generală a Municipiului București și, pe cale

de consecință, să fi constatat că este nejustificată și lipsită de temei legal

păstrarea de către R.A. "A.P.P.S." a imobilului.

Totodată,

recurenta-reclamantă susține că deoarece imobilul nu se mai află în folosința

R.A. "A.P.P.S." și nu mai este posibilă vânzare în condițiile impuse

de art. 13 din O.G. nr. 19/2002, admițând primul capăt de cerere instanța ar fi

trebuit să constate necesitatea încetării vătămării pe care regia o aduce

dreptului de proprietate al reclamantei, prin aceea că refuzul predării

imobilului către Primăria Generală a Municipiului București o împiedică pe

petentă să cumpere apartamentul de la actualul proprietar.

Mai susține

recurenta-reclamantă că vătămarea ce îi este produsă prin refuzul R.A.

"A.P.P.S." constă în faptul că este obligată să achite lunar o chirie

uriașă către o societate care nici măcar nu mai are dreptul să o încaseze, ceea

ce este de natură a-i încălca dreptul la proprietate prevăzut de legile interne

și comunitare, dar și dreptul la un trai decent, atâta vreme cât cea mai mare

parte a veniturilor familiei este absorbită de plata chiriei.

instanței de recurs

Analizând cauza, prin

prisma motivelor de recurs, în raport cu dispozițiile art. 304

1

C.

proc. civ., având în vedere cadrul legal aplicabil, Înalta Curte constată că

recursul este nefondat pentru următoarele considerente care vin să suplinească

motivarea instanței de fond:

Prin cererea de

chemare în judecată, reclamanta V.V. a învestit instanța de contencios

administrativ cu o acțiune prin care solicită instanței ca, prin hotărârea ce o

va pronunța:

- să constate

aplicabilitatea art. I

1

alin. (1) din Legea nr. 229/2008 în ceea ce

privește apartamentul în care locuiește, aflat în proprietatea privată a

statului conform H.G. nr. 265/2005, anexa 6, poz.115 - 116, ap.1 și 2 și, pe

cale de consecință, să constate vătămarea interesului legitim dispunând

încetarea vătămării;

- să dispună

obligarea pârâtei să îi vândă, prin negociere directă, apartamentul.

Având în vedere modul

în care reclamanta a formulat cele 2 petite ale cererii de chemare în judecată,

raportat la cadrul legal invocat de către reclamantă, instanța, nefiind legată

de o acțiune imperfect formulată, poate da propria calificare juridică cererii

de chemare în judecată cu care a fost învestită, Înalta Curte reține că

acțiunea se circumscrie prevederilor art. 8 alin. (1) teza a doua din Legea nr.

554/2004, conform cărora "se poate adresa instanței de contencios

administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim

al său […] prin refuzul de efectuare a unei anumite operațiuni administrative

necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului

legitim".

Astfel, raportat la

cele 2 petite ale cererii de chemare în judecată, Înalta Curte califică

acțiunea reclamantei ca o acțiune vizând obligarea pârâtei să efectueze

operațiunea administrativă constând în obligarea pârâtei R.A.

"A.P.P.S." să îi vândă, prin negociere directă, apartamentul în

litigiu ca urmare a constatării aplicabilității dispozițiilor art. I

1

alin. (1) din Legea nr. 229/2008.

În aceste condiții,

analizând refuzul pârâtei R.A. "A.P.P.S." de a pune în executare

prevederile art. I

1

alin. (1) din Legea nr. 229/2008 și de a vinde

recurentei, prin negociere directă, apartamentul litigiu, Înalta Curte constată

că acest refuz nu este unul nejustificat privit prin prisma dreptului și

interesului invocate de către reclamantă.

Potrivit art. 2 alin.

(1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, prin refuz nejustificat de a soluționa o

cerere, se înțelege "exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinței

de a nu rezolva cererea unei persoane; este asimilată refuzului nejustificat și

nepunerea în executare a actului administrativ emis ca urmare a soluționării

favorabile a cererii sau, după caz, a plângerii prealabile".

Prin drept vătămat în

sensul prevederilor art. 2 alin. (1) lit. o) din Legea nr. 554/2004 se înțelege

"orice drept prevăzut de Constituție, de lege sau de alt act normativ,

căruia i se aduce o atingere printr-un act administrativ".

În cauză, prin cererea

de chemare în judecată, reclamanta invocă vătămarea dreptului său de a cumpăra

apartamentul în litigiu prin negociere directă.

Or, sub acest aspect,

instanța de fond a reținut că, la data soluționării acțiunii, posibilitatea

cumpărării locuinței prin negociere directă nu mai este reglementată prin O.G.

nr. 19/2002, iar prevederile care anterior reglementau o asemenea posibilitate

fuseseră declarate neconstituționale prin Decizia Curții Constituționale nr.

38/2008.

Astfel fiind, Înalta

Curte reține că dreptul pretins vătămat al recurentei-reclamante (de a cumpăra

apartamentul prin negociere directă) nu este reglementat nici de Constituție,

nici de lege și nici de vreun alt act normativ, pentru a se constata existența

sa, în sensul prevederilor art. 2 alin. (1) lit. o) din Legea nr. 554/2004 și,

pe cale de consecință, nu putem vorbi de vătămarea produsă dreptului prin

refuzul intimatei-pârâte de a realiza operațiunea administrativă solicitată de

către reclamantă.

Totodată, instanța

constantă că nu se poate reține nici vătămarea unui interes legitim privat al

recurentei-reclamante, în sensul prevederilor art. 2 alin. (1) lit. p) din

Legea nr. 554/2004, întrucât existența interesului este condiționată de

existența dreptului subiectiv viitor și previzibil, prefigurat, invocat de

reclamantă și constând, așa cum s-a reținut anterior, în cumpărarea

apartamentului prin negociere directă.

Nu pot fi primite

susținerile din recurs referitoare la faptul că refuzul R.A.

"A.P.P.S." de a încheia protocolul de predare-primire ar fi de natură

să aducă atingere "dreptului de proprietate" al reclamantei, atâta

timp cât V.V. nu are nici măcar vocația de a cumpăra apartamentul prin

negociere directă, conform celor precizate în cererea introductivă de instanță.

În concluzie, atâta timp

cât nu există un drept ori un interes legitim al reclamantei care să fi fost

vătămate prin faptul că R.A. "A.P.P.S." nu a încheiat cu Primăria

Generală a Municipiului București protocolul de predare-primire a imobilului

apartament în litigiu nu se poate constata că, în raport cu prevederile art. 1

și art. 8 alin. (1) teza a doua din Legea nr. 554/2004, acțiunea ar fi

întemeiată în considerarea unui interes legitim privat subiectiv și viitor, dar

imprevizibil al recurentei-reclamante reprezentat de speranța pură și simplă de

a dobândi în funcție de dinamica legislativă dreptul de proprietate asupra

apartamentului pe care îl ocupă cu titlu de locațiune.

Cuantumul mare al

chiriei percepute reclamantei drept preț al locațiunii nu se circumscrie

noțiunii de "drept sau interes legitim vătămat", întrucât locatarul

are libertatea de a opta pentru un spațiu și o chirie corespunzătoare

veniturilor sale, în timp ce locatorul are dreptul de a solicita prețul

corespunzător imobilului oferit spre închiriere.

Este adevărat că

instanța nu s-a pronunțat expres prin considerentele sentinței atacate cu

privire la primul capăt de cerere, însă respingerea acestui petit, ca fiind

neîntemeiat, trebuie privită ca parte integrantă a argumentației expuse de

Curtea de apel și care derivă în mod logic din aprecierea formulată de instanța

de fond în sensul că acceptarea incidenței prevederilor art. I

1

alin. (1) din Legea nr. 229/2008 este irelevantă în condițiile în care

transferul dreptului de administrare asupra imobilului operează în temeiul

legii, iar R.A. "A.P.P.S." nu ar putea proceda la vânzarea unui bun

care nu se află în administrarea sa și nu este supus reglementărilor aplicabile

bunurilor aparținând regiei.

În consecință, în

raport de cele mai sus-reținute și față de dispozițiile art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de V.R. împotriva Sentinței civile nr. 2427 din 9 iunie 2009 a Curții

de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 28 aprilie 2010.