ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2174/2010

Cererea de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta V.V. a chemat în judecată pe pârâta R.A. "A.P.P.S." solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța: - să constate aplicabilitatea art. I 1 alin. (1) din Legea nr. 229/2008 cu privire la apartamentele nr. 1 și prevăzute la poz. 115 - 116 din anexa nr. 6 la H.G. nr. 265/2005; - să oblige pe pârâtă să îi vândă prin negociere directă acest apartament; - cu cheltuieli de judecată.

Hotărârea judecătorească de declinare a competenței în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal Prin Sentința civilă nr. 341 din 28 ianuarie 2009, Tribunalul București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reținând că pârâta este asimilată autorităților publice în sensul prevederilor art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004, astfel că revine Curții de apel competența de soluționare a cauzei în raport cu dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Hotărârea pronunțată de Curtea de Apel București, ce formează obiectul recursului Învestită cu soluționarea cauzei prin declinare de competență, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin Sentința civilă nr. 2427 din 9 iunie 2009, a hotărât următoarele: - a respins excepția inadmisibilității acțiunii, reținând că țin de fondul cauzei aspectele invocate în susținerea excepției în sensul că în prezent legea nu mai prevede posibilitatea vânzării prin negociere directă, iar dispozițiile care anterior reglementau o asemenea posibilitate au fost declarate neconstituționale; - a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta V.V. Pentru a pronunța soluția de respingere a acțiunii ca neîntemeiată, Curtea de apel a reținut, în esență, că, potrivit susținerilor reclamantei, în raport cu prevederile art. I 1 alin. (1) din Legea nr. 229/2008, apartamentul vizat ar fi trebuit să treacă în administrarea Primăriei Municipiului București, astfel că refuzul R.A. "A.P.P.S." de a vinde imobilul este unul justificat, întrucât nu ar putea vinde bunul aflat în administrarea unei alte entități, iar, pe de altă parte, instanța a reținut că bunurile aflate în administrarea regiei pot fi vândute numai în condițiile prevăzute de O.G. nr. 19/2002 care, în forma în vigoare la data soluționării acțiunii, nu reglementează posibilitatea vânzării prin negociere directă a imobilelor. A mai reținut instanța că prevederile art. 13 din O.G. nr. 19/2002, anterior modificărilor aduse prin O.G. nr. 28/2007, reglementa posibilitatea vânzării prin negociere directă însă aceste dispoziții au fost declarate neconstituționale prin Decizia Curții Constituționale nr. 38/2008.

Cererea de recurs Împotriva Sentinței civile nr. 2427 din 9 iunie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta V.R., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie și invocând dispozițiile art. 304 1 C. proc. civ. Prin motivele de recurs, recurenta-reclamantă susține că instanța a omis să se pronunțe asupra primului capăt de cerere, deși s-a făcut dovada faptului că apartamentul în litigiu îndeplinește toate condițiile prevăzute de art. I 1 alin. (1) din Legea nr. 229/2008 și că reclamanta îl ocupă în mod legal în baza contractului de locațiune în vigoare la data de 30 septembrie 2008. Mai susține recurenta-reclamantă că în mod greșit instanța de fond nu a constatat transferul dreptului de proprietate asupra apartamentului său de la R.A. "A.P.P.S." la Primăria Generală a Municipiului București și, pe cale de consecință, să fi constatat că este nejustificată și lipsită de temei legal păstrarea de către R.A. "A.P.P.S." a imobilului. Totodată, recurenta-reclamantă susține că deoarece imobilul nu se mai află în folosința R.A. "A.P.P.S." și nu mai este posibilă vânzare în condițiile impuse de art. 13 din O.G. nr. 19/2002, admițând primul capăt de cerere instanța ar fi trebuit să constate necesitatea încetării vătămării pe care regia o aduce dreptului de proprietate al reclamantei, prin aceea că refuzul predării imobilului către Primăria Generală a Municipiului București o împiedică pe petentă să cumpere apartamentul de la actualul proprietar. Mai susține recurenta-reclamantă că vătămarea ce îi este produsă prin refuzul R.A. "A.P.P.S." constă în faptul că este obligată să achite lunar o chirie uriașă către o societate care nici măcar nu mai are dreptul să o încaseze, ceea ce este de natură a-i încălca dreptul la proprietate prevăzut de legile interne și comunitare, dar și dreptul la un trai decent, atâta vreme cât cea mai mare parte a veniturilor familiei este absorbită de plata chiriei.

Hotărârea instanței de recurs Analizând cauza, prin prisma motivelor de recurs, în raport cu dispozițiile art. 304 1 C. proc. civ., având în vedere cadrul legal aplicabil, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente care vin să suplinească motivarea instanței de fond: Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta V.V. a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care solicită instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța: - să constate aplicabilitatea art. I 1 alin. (1) din Legea nr. 229/2008 în ceea ce privește apartamentul în care locuiește, aflat în proprietatea privată a statului conform H.G. nr. 265/2005, anexa 6, poz.115 - 116, ap.1 și 2 și, pe cale de consecință, să constate vătămarea interesului legitim dispunând încetarea vătămării; - să dispună obligarea pârâtei să îi vândă, prin negociere directă, apartamentul. Având în vedere modul în care reclamanta a formulat cele 2 petite ale cererii de chemare în judecată, raportat la cadrul legal invocat de către reclamantă, instanța, nefiind legată de o acțiune imperfect formulată, poate da propria calificare juridică cererii de chemare în judecată cu care a fost învestită, Înalta Curte reține că acțiunea se circumscrie prevederilor art. 8 alin. (1) teza a doua din Legea nr. 554/2004, conform cărora "se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său […] prin refuzul de efectuare a unei anumite operațiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim". Astfel, raportat la cele 2 petite ale cererii de chemare în judecată, Înalta Curte califică acțiunea reclamantei ca o acțiune vizând obligarea pârâtei să efectueze operațiunea administrativă constând în obligarea pârâtei R.A. "A.P.P.S." să îi vândă, prin negociere directă, apartamentul în litigiu ca urmare a constatării aplicabilității dispozițiilor art. I 1 alin. (1) din Legea nr. 229/2008. În aceste condiții, analizând refuzul pârâtei R.A. "A.P.P.S." de a pune în executare prevederile art. I 1 alin. (1) din Legea nr. 229/2008 și de a vinde recurentei, prin negociere directă, apartamentul litigiu, Înalta Curte constată că acest refuz nu este unul nejustificat privit prin prisma dreptului și interesului invocate de către reclamantă. Potrivit art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, prin refuz nejustificat de a soluționa o cerere, se înțelege "exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinței de a nu rezolva cererea unei persoane; este asimilată refuzului nejustificat și nepunerea în executare a actului administrativ emis ca urmare a soluționării favorabile a cererii sau, după caz, a plângerii prealabile". Prin drept vătămat în sensul prevederilor art. 2 alin. (1) lit. o) din Legea nr. 554/2004 se înțelege "orice drept prevăzut de Constituție, de lege sau de alt act normativ, căruia i se aduce o atingere printr-un act administrativ". În cauză, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta invocă vătămarea dreptului său de a cumpăra apartamentul în litigiu prin negociere directă. Or, sub acest aspect, instanța de fond a reținut că, la data soluționării acțiunii, posibilitatea cumpărării locuinței prin negociere directă nu mai este reglementată prin O.G. nr. 19/2002, iar prevederile care anterior reglementau o asemenea posibilitate fuseseră declarate neconstituționale prin Decizia Curții Constituționale nr. 38/2008. Astfel fiind, Înalta Curte reține că dreptul pretins vătămat al recurentei-reclamante (de a cumpăra apartamentul prin negociere directă) nu este reglementat nici de Constituție, nici de lege și nici de vreun alt act normativ, pentru a se constata existența sa, în sensul prevederilor art. 2 alin. (1) lit. o) din Legea nr. 554/2004 și, pe cale de consecință, nu putem vorbi de vătămarea produsă dreptului prin refuzul intimatei-pârâte de a realiza operațiunea administrativă solicitată de către reclamantă. Totodată, instanța constantă că nu se poate reține nici vătămarea unui interes legitim privat al recurentei-reclamante, în sensul prevederilor art. 2 alin. (1) lit. p) din Legea nr. 554/2004, întrucât existența interesului este condiționată de existența dreptului subiectiv viitor și previzibil, prefigurat, invocat de reclamantă și constând, așa cum s-a reținut anterior, în cumpărarea apartamentului prin negociere directă. Nu pot fi primite susținerile din recurs referitoare la faptul că refuzul R.A. "A.P.P.S." de a încheia protocolul de predare-primire ar fi de natură să aducă atingere "dreptului de proprietate" al reclamantei, atâta timp cât V.V. nu are nici măcar vocația de a cumpăra apartamentul prin negociere directă, conform celor precizate în cererea introductivă de instanță. În concluzie, atâta timp cât nu există un drept ori un interes legitim al reclamantei care să fi fost vătămate prin faptul că R.A. "A.P.P.S." nu a încheiat cu Primăria Generală a Municipiului București protocolul de predare-primire a imobilului apartament în litigiu nu se poate constata că, în raport cu prevederile art. 1 și art. 8 alin. (1) teza a doua din Legea nr. 554/2004, acțiunea ar fi întemeiată în considerarea unui interes legitim privat subiectiv și viitor, dar imprevizibil al recurentei-reclamante reprezentat de speranța pură și simplă de a dobândi în funcție de dinamica legislativă dreptul de proprietate asupra apartamentului pe care îl ocupă cu titlu de locațiune. Cuantumul mare al chiriei percepute reclamantei drept preț al locațiunii nu se circumscrie noțiunii de "drept sau interes legitim vătămat", întrucât locatarul are libertatea de a opta pentru un spațiu și o chirie corespunzătoare veniturilor sale, în timp ce locatorul are dreptul de a solicita prețul corespunzător imobilului oferit spre închiriere. Este adevărat că instanța nu s-a pronunțat expres prin considerentele sentinței atacate cu privire la primul capăt de cerere, însă respingerea acestui petit, ca fiind neîntemeiat, trebuie privită ca parte integrantă a argumentației expuse de Curtea de apel și care derivă în mod logic din aprecierea formulată de instanța de fond în sensul că acceptarea incidenței prevederilor art. I 1 alin. (1) din Legea nr. 229/2008 este irelevantă în condițiile în care transferul dreptului de administrare asupra imobilului operează în temeiul legii, iar R.A. "A.P.P.S." nu ar putea proceda la vânzarea unui bun care nu se află în administrarea sa și nu este supus reglementărilor aplicabile bunurilor aparținând regiei. În consecință, în raport de cele mai sus-reținute și față de dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.