ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4346/2011

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele: Prin cererea înregistrată la Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal sub numărul 1044 februarie 2010, reclamanta D.M. a chemat în judecată pe pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților solicitând să se constate cuantumul măsurilor reparatorii prin echivalent pentru terenul în suprafață de 152 mp, situat în București, str. L. nr. 113, sector 3, propuse prin Dispoziția Primarului General nr. 11423 din 31 martie 2009 și obligarea pârâtei la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire și de acordare de despăgubiri în numerar.

În motivarea, în fapt, a acțiunii reclamanta arată, în esență, că prin Dispoziția Primarului General nr. 11423 din 31 martie 2009 i-au fost stabilite despăgubirile cuvenite în baza Legii nr. 10/2001, urmare a exproprierii terenului în suprafață de 152 mp, situat în București, str. L. nr. 113, sector 3, care a aparținut tatălui său. Deși a făcut numeroase demersuri, inclusiv în temeiul Legii nr. 18/1991, nici până la această dată dosarul nu a fost soluționat, motiv pentru care reclamanta, față de dispozițiile din Legea nr. 554/2004 solicită obligarea Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 554/2004 și art. 16, alin. (7), (8) și (9) din Legea nr. 247/2005, art. 6 din CEDO, iar în susținerea cererii reclamantul a depus la dosarul cauzei, în xerocopie, următoarele înscrisuri: prin Dispoziția Primarului General nr. 11423 din 31 martie 2009, sentința civilă nr. 1255 din 03 octombrie 2006 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, pronunțată în dosarul nr. 23657/3/2008, prin Dispoziția Primarului General nr. 2376 din 02 februarie 2004. Pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a depus la dosarul cauzei întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, arătând că potrivit Titlului VII din Legea nr. 247/2005, competența de a emite titlul de despăgubire aparține Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, excepția de inadmisibilitate a stabilirii valorii de circulație a imobilului notificat, iar pe fond, a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată arătând, în esență, că față de procedura reglementată de art. 13, alin. (1) din Legea nr. 247/2005, emiterea titlului de despăgubire presupune parcurgerea procedurii administrative prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, modificat prin O.U.G.

nr. 81/2007, procedură în cadrul căreia dosarele transmise în temeiul art. 16 Titlul VII din Legea nr. 247/2005 se vor analiza în ordinea stabilită de Comisia Centrală prin Decizia nr. 2815 din 16 septembrie 2008. La data de 22 iunie 2010 reclamanta a formulat o cerere modificatoare de acțiune solicitând obligarea pârâtului Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să emită titlul de despăgubire și obligarea Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților să emită titlul de plată a despăgubirilor ulterior soluționării dosarului și să achite despăgubirile în numerar. Prin întâmpinare, pârâtul Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a invocat excepția de inadmisibilitate a solicitării de stabilire a valorii imobilului la valoarea de circulație, iar pe fond, a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

La data de 05 octombrie 2010 pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, cu privire la solicitarea de obligare la emiterea titlului de despăgubire, excepția inadmisibilității stabilirii valorii de circulație a imobilului notificat și excepția prematurității solicitării reclamantei privind emiterea titlului de plată și achitarea despăgubirilor. Prin Sentința civilă nr. 4009 din 19 octombrie 2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților și a respins acțiunea formulată împotriva pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților pentru lipsa calității procesuale pasive.

A admis excepția de inadmisibilitate a capătului de cerere privind solicitarea de a se constata cuantumul măsurilor reparatorii prin echivalent pentru terenul în suprafață de 152 mp, situat în București, str. L. nr. 113, sector 3, propuse prin Dispoziția Primarului General nr. 11423 din 31 martie 2009 și a respins acest capăt de cerere ca inadmisibil. A admis în parte acțiunea formulată de reclamanta D.A., în contradictoriu cu pârâții Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. A obligat pârâta să procedeze la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire reclamantei.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut următoarele: - în ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, Curtea a apreciat-o ca fiind întemeiată, reținând că potrivit art. 13 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, pentru analizarea și stabilirea cuantumului final al despăgubirilor care se acordă potrivit prevederilor prezentei legi, se constituie Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, denumită în continuare Comisia Centrală, care are, în principal, următoarele atribuții:a) dispune emiterea deciziilor referitoare la acordarea de titluri de despăgubire; b) ia alte măsuri legale, necesare aplicării prezentei legi.

Prin urmare, având în vedere dispozițiile menționate, organizarea și funcționarea Comisiei Centrale și subordonarea acesteia în cadrul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, curtea de apel a reținut lipsa calității procesuale pasive a pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, în ceea ce privește competența în emiterea titlului de despăgubire. Pe fondul cauzei, prima instanță a reținut următoarele: - Prin Dispoziția de restituire nr. 11423 din 31 martie 2009 a Primarului Municipiului București, s-a luat act de sentința civilă nr. 1255 din 03 octombrie 2006 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, pronunțată în dosarul nr. 23657/3/2008 și s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru terenul în suprafață de 152 mp situat în situat în București, str. L. nr. 113, sector 3 persoanei îndreptățite D.A.

- Dispoziția de restituire împreună cu dosarul au fost înaintate de către Primăria Municipiului București, la Comisia Centrală, formându-se dosarul nr. 45904/CC. - Conform dispozițiilor art. 16, alin. (4) - (7) din Legea nr. 247/2005, după primirea procesului-verbal prevăzut de alin. (2), Secretariatul Comisiei Centrale procedează la analizarea dosarelor în privința verificării legalității respingerii cererii de restituire în natură, apoi va proceda la centralizarea dosarelor în care, în mod întemeiat cererea de restituire în natură a fost respinsă, după care acestea vor fi transmise, evaluatorului sau societății de evaluatori desemnate, în vederea întocmirii raportului de evaluare.

- După primirea dosarului, evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată va efectua procedura de specialitate și va întocmi raportul de evaluare pe care îl va transmite Comisiei Centrale, raport ce va conține cuantumul despăgubirilor în limita cărora vor fi acordate titlurile de despăgubire, iar în baza raportului de evaluare Comisia Centrală va proceda fie la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, fie la trimiterea dosarului spre reevaluare.

- În acest context legislativ, instanța de fond a apreciat întemeiată excepția de inadmisibilitate a capătului de cerere privind solicitarea să se constate cuantumul măsurilor reparatorii prin echivalent pentru terenul în suprafață de 152 mp, situat în București, str. L. nr. 113, sector 3, propuse prin Dispoziția Primarului General nr. 11423 din 31 martie 2009, întrucât, în raport de procedura reglementată de dispozițiile menționate, cuantumul despăgubirilor și implicit stabilirea valorii imobilului teren este de competența autorității pârâte Comisia Centrală, în urma unui raport de evaluare întocmit de evaluator, instanța de judecată neputându-se substitui competențelor autorității, ci doar cenzura suma stabilită, în ipoteza în care este de natură să vatăme interesele reclamantei.

Însă, în ceea ce privește capătul de cerere privind obligarea pârâtei Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, instanța de fond a reținut că pârâta nu a învederat nici un impediment, în parcurgerea procedurii de analiză și evaluare, nu a arătat dacă dosarul a fost transmis la evaluare sau dacă a fost întocmit un raport de evaluare și nici nu a indicat numărul de ordine la care s-a ajuns prin raportare la data înregistrării, atât a dosarului reclamantei cât și a ultimului dosar soluționat. Prin urmare, pârâta nu a adus argumente pentru a justifica nesoluționarea dosarului reclamantei, ci a indicat doar textele legale incidente și existența Deciziei nr. 2815 din 16 septembrie 2008 a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, fără să se refere concret la stadiul de soluționare a dosarului reclamantei și, mai ales, nu a adus dovezi în sprijinul susținerilor sale.

A tras concluzia prima instanță, în sensul că, în condițiile în care în speță dosarul reclamantei a fost înregistrat la autoritatea pârâtă în anul 2009, în lipsa datei concrete, după data de 30 aprilie 2009, când a expirat termenul de contestare a Dispoziției nr. 11423 din 31 martie 2009, pârâta avea obligația a o analiza într-un termen rezonabil, motiv pentru care, prin nesoluționarea dosarului reclamantei într-un termen rezonabil, aceasta a fost vătămată în drepturile sale legate de aplicarea dispozițiilor legale privind emiterea acestui titlu.

În ceea ce privește capătul de cerere privind obligarea pârâtei să emită titlul de plată a despăgubirilor ulterior soluționării dosarului și emiterii titlului de despăgubire de către Comisia Centrală, curtea de apel, având în vedere dispozițiile art. 16, alin. (4) - (7) din Legea nr. 247/2005, a admis excepția de prematuritate și a respins această cerere ca prematur formulată, întrucât, așa cum rezultă din cuprinsul dispozițiilor menționate există, în lipsa unei decizii privind titlul de despăgubire nu se poate vorbi despre obligarea Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților la emiterea unui titlu de plată și la plata de despăgubiri în numerar. Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamanta D.M.

și pârâtul Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, pentru motivele prezentate în continuare. 1. Recurenta-reclamantă D.M. critică sentința atacată prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 304, pct. 7 C. proc. civ., arătând că instanța de fond face vorbire despre admiterea excepției de prematuritate numai în considerentele hotărârii atacate și nu în dispozitivul acesteia.

Mai arată că motivele hotărârii atacate sunt contradictorii în sensul că după ce prima instanță a reținut în considerente că dosarul reclamantei a făcut obiectul activității de analiză a legalității respingerii cererii de restituire în natură a imobilului notificat, ulterior în aceleași considerente, a reținut că cererea de emitere a titlului de plată este prematur formulată deoarece există posibilitatea ca autoritatea Comisia Centrală să ajungă la concluzia că, în mod neîntemeiat cererea de restituire în natură a fost respinsă sau că reclamanta nu avea dreptul la despăgubiri prin echivalent. În concluzie, solicită admiterea recursului și modificarea în parte a sentinței atacate în sensul obligării Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților la emiterea titlului de plată.

2. Recurentul-pârât Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor critică sentința atacată în temeiul dispozițiilor art. 304, pct. 9 și ale art. 304 1 din C. proc. civ. În esență se susține că instanța de fond a aplicat greșit dispozițiile Capitolului V din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 81/2007, în sensul că obligând Comisia Centrală direct la emiterea titlului de despăgubire se trece peste anumite etape obligatorii prevăzute de lege și anume aceea a transmiterii dosarului către evaluator și întocmirea raportului de evaluare, operațiuni care nu se pot face într-un termen de 30 de zile. Se mai susține că, prima instanță nu a ținut cont nici de existența Deciziei 3815 din 16 septembrie 2008 a Președintelui Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor care a stabilit că emiterea titlului de despăgubire se va face respectând ordinea de înregistrare a dosarelor.

În concluzie, solicită admiterea recursului și modificarea în parte a sentinței atacate în sensul respingerii în totalitate a acțiunii reclamantei, ca neîntemeiată. Ambele recurente au depus la dosar întâmpinări solicitând reciproc respingerea recursului părții adverse ca nefondat. Analizând sentința criticată prin prisma motivelor de recurs, ținând cont de actele și lucrările dosarului, precum și de dispozițiile legale incidente, inclusiv ale art. 304 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursurile sunt nefondate, după cum se va arăta în continuare: 1. În ceea ce privește recursul declarat de reclamanta D.M., se reține că soluția de respingere a capătului de cerere privind obligarea Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților la emiterea titlului de plată ca prematur formulată este legală și temeinică.

Astfel, în lipsa emiterii mai întâi a unui titlu de despăgubire în favoarea reclamantei pentru o sumă stabilită prin raportul de evaluare întocmit în condițiile art. 16 al Titlului VII al Legii nr. 247/2005, nu se poate proceda la obligarea autorității la emiterea unui titlu de plată, având în vedere că există posibilitatea ca reclamanta să fie nemulțumită de cuantumul despăgubirilor stabilit prin titlul de despăgubire, având posibilitatea să atace acest act în condițiile Legii contenciosului administrativ. Acesta a fost și raționamentul primei instanțe atunci când a motivat admiterea excepției de prematuritate a acestui capăt de cerere. Pe de altă parte, prematuritatea acestei cereri este evidentă și prin prisma art. III din O.U.G.

nr. 62/2010, prin care legiuitorul a dispus o suspendare temporară a dreptului de a se emite titlul de plată, în temeiul art. 53 din Constituție, față de situația de excepție determinată de actualul context economic caracterizat de constrângeri bugetare și de riscul imposibilității menținerii echilibrului bugetar. Aceste dispoziții nu afectează dreptul persoanelor de a primi despăgubiri în numerar, ci doar exercițiul temporar al acestui drept, în actuala conjunctură economică națională și europeană caracterizată prin restricționare severă a cheltuielilor bugetare.

Aceste măsuri sunt în concordanță și cu practica Curții Europene a Drepturilor Omului, care a stabilit în mai multe decizii că legiuitorul național are dreptul suveran și exclusiv de a aprecia asupra întinderii măsurilor reparatorii, dar și asupra oportunității acestora, situații care nu ar putea fi cenzurate de nici o instanță care, în acest mod și-ar aroga calitatea de „legiuitor pozitiv" și ar încălca principiul separației puterilor de stat, ceea ce este nepermis într-un stat de drept (Cauza Broniowschi contra Poloniei). Prin urmare, recursul declarat de reclamanta D.M. este nefondat, urmând a fi respins ca atare. 2. În ceea ce privește recursul declarat de Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, Înalta Curte constată că toate criticile formulate sunt neîntemeiate.

Astfel, reclamanta este titulara unui drept la despăgubiri potrivit Dispoziției de restituire nr. 11423 din 31 martie 2009 a Primarului Municipiului București, prin care s-a luat act de sentința civilă nr. 1255 din 03 octombrie 2006 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, pronunțată în dosarul nr. 23657/3/2008 și s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru terenul în suprafață de 152 mp situat în situat în București, str. L. nr. 113, sector 3. Cum a reținut și prima instanță, dosarul aferent notificării nr. 1127/2001 a fost înaintat la Comisia Centrală în anul 2009, imediat după emiterea Dispoziției 11423 din 31 martie 2009. Până la data soluționării recursului de față, 27 septembrie 2011, recurenta-pârâtă nu a emis decizia reprezentând titlu de despăgubire.

În aceste condiții, Înalta Curte reține că pasivitatea de peste 2 ani și 6 luni manifestată de recurenta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, autoritate administrativă învestită cu competențe speciale în materia acordării despăgubirilor stabilite prin legi cu caracter reparatoriu, nu poate fi justificată.

Indiferent de natura dificultăților întâmpinate, recurenta era datoare să întreprindă toate demersurile necesare pentru ca procedura reglementată de lege să se deruleze, în ansamblul său, într-un termen rezonabil, nefiind admisibil ca reclamanta să nu poată întrezări în anul 2012 finalul unei proceduri ce a debutat în anul 2001. Răspunzând punctual criticilor formulate de recurentă, Înalta Curte reține următoarele: a. Referitor la obligația de emitere a deciziei Potrivit art. 16, alin. (4) - (5) și (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005: „(4) Pe baza situației juridice a imobilului pentru care s-a propus acordarea de despăgubiri, Secretariatul Comisiei Centrale procedează la analizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) și (2) în privința verificării legalității respingerii cererii de restituire în natură.

(5) Secretariatul Comisiei Centrale va proceda la centralizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) și (2), în care, în mod întemeiat cererea de restituire în natură a fost respinsă, după care acestea vor fi transmise, evaluatorului sau societății de evaluatori desemnate, în vederea întocmirii raportului de evaluare. (7) În baza raportului de evaluare Comisia Centrală va proceda fie la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, fie la trimiterea dosarului spre reevaluare ". Prin urmare, singura atribuție pe care art. 16, alin. (4) din lege o conferă Comisiei Centrale este aceea de a verifica legalitatea respingerii cererii de restituire în natură, iar nu de a cenzura dispoziția emisă în temeiul art. 20 din Legea nr. 10/2001 din alte perspective, ce intrau exclusiv în competența entității care a soluționat notificarea.

b. Referitor la executarea sentinței Critica privind caracterul nelegal al obligației impuse prin dispozitivul sentinței, de a emite „direct" decizia reprezentând titlu de despăgubire este, de asemenea, nefondată. Etapele și operațiunile premergătoare la care se referă recurenta nu au o existență de sine stătătoare ci ele sunt subsumate scopului final: emiterea deciziei. Cât privește afirmația referitoare la intervalul de timp prea scurt pentru executare, Înalta Curte observă că sentința atacată s-a pronunțat la data de 19 octombrie 2010, iar soluția instanței de recurs era previzibilă cu ușurință pentru recurentă, dată fiind jurisprudența consolidată a Înaltei Curți de Casație și Justiție - secția contencios administrativ și fiscal în această materie, așa încât executarea obligației în termen de 30 de zile de la pronunțarea instanței de recurs este perfect posibilă.

Pentru considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312, alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile ca nefondate, menținând sentința atacată ca fiind legală și temeinică.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E: Respinge recursurile declarate de D.A. și Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, împotriva Sentinței civile nr. 4009 din 19 octombrie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 septembrie 2011.