ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8373/2011

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin contestația înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 8 mai 2009 și precizată ulterior, reclamanta A.M. a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul București și a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună anularea Dispoziției nr. 11374 din 26 martie 2009 emisă de pârât în baza Legii nr. 10/2001, restituirea în natură a terenului în suprafață de 215 mp, situat în București, str. C., în prezent Bd. T., sector 6 și acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru construcția aflată pe teren, în prezent demolată. În subsidiar, în situația în care restituirea în natură a terenului nu este posibilă, reclamanta a solicitat, și pentru terenul în litigiu, acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, în conformitate cu prevederile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Prin Sentința civilă nr. 777 din 4 iunie 2010, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins contestația formulată de reclamantă cu motivarea că, autorul ei nu a fost proprietar al terenului trecut în proprietatea statului. Instanța a reținut că, deși terenul a trecut în proprietatea statului din posesia autorului reclamantei, prezumția de proprietate prevăzută de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 nu poate fi aplicată, deoarece există dovada contrară a existenței dreptului de proprietate și anume chitanța sub semnătură privată încheiată de autorul reclamantei și proprietarul terenului, act care reprezintă un antecontract de vânzare-cumpărare și nu un titlu translativ de proprietate.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta, iar prin Decizia nr. 108 A din 04 februarie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul formulat și a schimbat în parte sentința apelată. A admis în parte contestația și a modificat Dispoziția nr. 11374 din 26 martie 2009 emisă de Municipiul București în sensul că a stabilit dreptul contestatoarei la măsuri reparatorii prin echivalent pentru construcția în suprafață de 54 mp, în prezent demolată, ce a fost edificată pe terenul situat în București, str. C., în prezent B-dul T., sector 6 - măsurile reparatorii urmând procedura prevăzută de Legea 247/2005, titlul VII. A menținut celelalte dispoziții ale sentinței, cu privire la terenul situat la aceeași adresă.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut, cu privire la interpretarea actului din 8 ianuarie 1959, în baza căruia reclamanta susține existența dreptului de proprietate asupra terenului, că în sistemul propus de Legea nr. 10/2001 sintagma „acte doveditoare ale dreptului de proprietate” nu are un conținut mai larg, ci sensul derivat din dreptul comun. Atât Legea nr. 10/2001, cât și normele de punere în aplicare a legii se referă, în mod repetat, la actele translative de proprietate. Or, actul prezentat de reclamantă, chiar legalizat de notarul public, nu este un act translativ de proprietate. Chiar în cuprinsul lui este inserată clauza în conformitate cu care actul nu ține loc de contract de vânzare-cumpărare.

Prin acel act, autorului reclamantei nu i s-a transmis proprietatea, ci posesia asupra terenului. Iar prezumția de proprietate, prevăzută de art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, nu poate fi aplicată, deoarece există proba contrară clară a inexistenței dreptului de proprietate al autorului reclamantei asupra terenului. Cu privire la construcția edificată pe teren, instanța a constatat că, prin notificare, autorul reclamantei a cerut despăgubiri pentru acest bun expropriat. Din exprimarea din finalul notificării „suprafața de 215 mp teren și imobil” rezultă că, voința reală a autorului reclamantei a fost aceea de a obține despăgubiri și pentru construcția demolată. Cererea a fost clarificată și reiterată, iar reclamanta a cerut expres despăgubiri pentru construcție.

Construcția demolată ca urmare a exproprierii, în suprafață de 54 mp, a trecut în proprietatea statului prin Decretul nr. 410/1971, din patrimoniul autorului reclamantei. Sub acest aspect, este prezumat, în baza art. 24 din Legea nr. 10/2001, că locuința se afla în proprietatea autorului reclamantei, fiind construită de acesta, cu acordul proprietarului terenului, cu care încheiase un antecontract de vânzare a terenului. Nu există nicio probă contrară în sensul că locuința nu aparținea autorului reclamantei în proprietate. De aceea, reclamanta, în calitate de moștenitoare a defunctului A.D. este îndreptățită la plata unor măsuri reparatorii reprezentând contravaloarea casei demolate, în condițiile art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 cu aplicarea art. 11 alin. (7), în cazul în care autorul reclamantei a primit deja despăgubiri pentru casa demolată.

Procedura de obținere a despăgubirilor va urma calea prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2009 deoarece, în baza Legii nr. 10/2001, instanța nu a fost învestită decât cu stabilirea dreptului reclamantei la despăgubiri - plata acestora urmând regimul legii speciale. Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat și motivat recurs reclamanta A.M. Prin motivele de recurs se formulează următoarele critici de nelegalitate, întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.: Imobilul situat în București, sector 6, str. C. a aparținut tatălui recurentei, A.D., care l-a dobândit prin cumpărare de la numita M.D., conform chitanței autentificate din 08 ianuarie 1959, plătind integral prețul convenit, în cuantum de 7.000 RON.

Dovada dreptului de proprietate a autorului apelantei reclamante asupra terenului a fost realizată, din toate înscrisurile depuse rezultând, fără putință de tăgadă, că acesta a avut în proprietate suprafața de teren pentru care reclamanta solicită acordarea despăgubirilor. În cauză, există o prezumție de proprietate care ar fi putut fi răsturnată numai de intimatul Municipiul București. Acesta trebuia să producă dovada că suprafața de teren pentru care reclamanta a solicitat restituirea sau acordarea de despăgubiri este deținută în proprietate de o altă persoană. Sintagma „acte doveditoare ale dreptului de proprietate” are, în accepțiunea legii reparatorii, asemenea celorlalte acte normative cu un caracter asemănător, un conținut mai larg decât cel al noțiunii similar corespunzătoare dreptului comun în materie, reglementare ce se înscrie în spiritul și finalitatea acestei legi.

Ceea ce este important în accepțiunea legii speciale este de a se stabili dacă bunul solicitat s-a aflat în proprietatea persoanei îndreptățite. În speță, conform actului de preluare abuzivă (Decretul nr. 410 din 01 noiembrie 1971), la poziția 21.1 figurează autorul contestatoarei, A.D., expropriat cu imobil compus din teren și construcție, la adresa sus-menționată. Deși, în speță, chitanța din 08 ianuarie 1959 are valoarea unui antecontract. Transmiterea proprietății a avut loc de la data încheierii sale, în sensul dispozițiilor art. 969 C. civ. Forma autentică s-a realizat în condițiile în care acest înscris a fost legalizat de către notariatul de stat.

Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente: Potrivit art. 3 alin. (1) lit. a) și art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 sunt îndreptățite la măsurile reparatorii reglementate de acest act normativ, persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora și moștenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptățite. În lipsa unor prevederi speciale în cuprinsul actului normativ aplicabil, dovada dreptului de proprietate al persoanei îndreptățite asupra imobilelor solicitate, se va face prin aplicarea regulilor de drept comun incidente în materia acțiunii în revendicare imobiliară.

Prin urmare, actele doveditoare ale dreptului de proprietate vor putea fi orice înscrisuri constatatoare ale unui act juridic civil, jurisdicțional sau administrativ cu efect constitutiv, translativ sau declarativ de proprietate. În mod particular, în cazul imobilelor ce intră sub incidența Legii nr. 10/2001, prin art. 24 din lege, legiuitorul instituie o prezumție legală relativă de proprietate în favoarea persoanelor îndreptățite la aplicarea acestui act normativ. Astfel, legea prezumă că, în lipsa unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate este cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare această măsură.

Or, în cauză, există o astfel de probă contrară, și anume înscrisul sub semnătură privată încheiat de autorul reclamantei la data de 08 ianuarie 1959, care răstoarnă prezumția de proprietate rezultată din faptul că, în actul de expropriere, alături de construcție, autorul reclamantei figurează și cu terenul în litigiu. În aplicarea regulilor de probațiune menționate, existența și întinderea dreptului de proprietate asupra unui teren ce se pretinde a fi supus regimului juridic prevăzut de Legea nr. 10/2001, nu poate fi cea rezultată din înscrisul sub semnătură privată încheiat de autorul reclamantei, acesta neputând constitui un act doveditor al dreptului de proprietate în sensul art. 23 din Legea nr. 10/2001.

Este adevărat că în cuprinsul Normelor metodologice de aplicare a Legii 10/2001 adoptate prin H.G. nr. 250/2007, în interpretarea art. 23 din lege se arată că „prin acte doveditoare se înțelege: orice acte juridice translative de proprietate, care atestă deținerea proprietății de către o persoană fizică sau juridică (act de vânzare-cumpărare, tranzacție, donație, extras carte funciară, act sub semnătură privată încheiat înainte de intrarea în vigoare a Decretului nr. 221/1950 privitor la împărțeala sau înstrăinarea terenurilor cu sau fără construcțiuni și la interzicerea construirii fără autorizare și în măsura în care acesta se coroborează cu alte înscrisuri și altele asemenea). Prin urmare, legea face trimitere și la actele sub semnătură privată, însă impune condiția ca ele să fi fost încheiate înainte de intrarea în vigoare a Decretului nr. 221/1950.

Or, în cauză, această condiție nu este îndeplinită, antecontractul de vânzare-cumpărare fiind încheiat la data de 08 ianuarie 1959. Împrejurarea că acest înscris este unul legalizat este lipsită de relevanță sub aspectul efectelor juridice pe care le produce din perspectiva transferului dreptului de proprietate. Legalizarea efectuată de notar nu poate substitui forma autentică necesară pentru transmiterea proprietății, părțile contractante inserând de altfel în cuprinsul înscrisului clauza conform cu care: „Chitanța de față nu ține loc de act de vânzare-cumpărare și nu poate fi transcrisă”. Prin urmare, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A.M. împotriva Deciziei nr. 108 A din 4 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 noiembrie 2011.