ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8373/2011

Deliberând asupra

cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin contestația înregistrată pe rolul

Tribunalului București la data de 8 mai 2009 și precizată ulterior, reclamanta

A.M. a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul București și a solicitat

instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună anularea

Dispoziției nr. 11374 din 26 martie 2009 emisă de pârât în baza Legii nr.

10/2001, restituirea în natură a terenului în suprafață de 215 mp, situat în

București, str. C., în prezent Bd. T., sector 6 și acordarea de măsuri

reparatorii în echivalent pentru construcția aflată pe teren, în prezent

demolată.

În subsidiar, în

situația în care restituirea în natură a terenului nu este posibilă, reclamanta

a solicitat, și pentru terenul în litigiu, acordarea de măsuri reparatorii în

echivalent, în conformitate cu prevederile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Prin Sentința civilă

nr. 777 din 4 iunie 2010, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins

contestația formulată de reclamantă cu motivarea că, autorul ei nu a fost

proprietar al terenului trecut în proprietatea statului. Instanța a reținut că,

deși terenul a trecut în proprietatea statului din posesia autorului

reclamantei, prezumția de proprietate prevăzută de art. 24 alin. (2) din Legea

nr. 10/2001 nu poate fi aplicată, deoarece există dovada contrară a existenței

dreptului de proprietate și anume chitanța sub semnătură privată încheiată de

autorul reclamantei și proprietarul terenului, act care reprezintă un

antecontract de vânzare-cumpărare și nu un titlu translativ de proprietate.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel reclamanta, iar prin Decizia nr. 108 A din 04

februarie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul

formulat și a schimbat în parte sentința apelată.

A admis în parte

contestația și a modificat Dispoziția nr. 11374 din 26 martie 2009 emisă de

Municipiul București în sensul că a stabilit dreptul contestatoarei la măsuri

reparatorii prin echivalent pentru construcția în suprafață de 54 mp, în

prezent demolată, ce a fost edificată pe terenul situat în București, str. C.,

în prezent B-dul T., sector 6 - măsurile reparatorii urmând procedura prevăzută

de Legea 247/2005, titlul VII.

A menținut celelalte

dispoziții ale sentinței, cu privire la terenul situat la aceeași adresă.

Pentru a pronunța

această decizie, instanța de apel a reținut, cu privire la interpretarea

actului din 8 ianuarie 1959, în baza căruia reclamanta susține existența

dreptului de proprietate asupra terenului, că în sistemul propus de Legea nr.

10/2001 sintagma „acte doveditoare ale dreptului de proprietate” nu are un conținut

mai larg, ci sensul derivat din dreptul comun.

Atât Legea nr.

10/2001, cât și normele de punere în aplicare a legii se referă, în mod

repetat, la actele translative de proprietate. Or, actul prezentat de

reclamantă, chiar legalizat de notarul public, nu este un act translativ de

proprietate. Chiar în cuprinsul lui este inserată clauza în conformitate cu

care actul nu ține loc de contract de vânzare-cumpărare. Prin acel act,

autorului reclamantei nu i s-a transmis proprietatea, ci posesia asupra terenului.

Iar prezumția de proprietate, prevăzută de art. 24 alin. (1) din Legea nr.

10/2001, nu poate fi aplicată, deoarece există proba contrară clară a

inexistenței dreptului de proprietate al autorului reclamantei asupra

terenului.

Cu privire la

construcția edificată pe teren, instanța a constatat că, prin notificare,

autorul reclamantei a cerut despăgubiri pentru acest bun expropriat. Din

exprimarea din finalul notificării „suprafața de 215 mp teren și imobil”

rezultă că, voința reală a autorului reclamantei a fost aceea de a obține

despăgubiri și pentru construcția demolată. Cererea a fost clarificată și

reiterată, iar reclamanta a cerut expres despăgubiri pentru construcție.

Construcția demolată

ca urmare a exproprierii, în suprafață de 54 mp, a trecut în proprietatea

statului prin Decretul nr. 410/1971, din patrimoniul autorului reclamantei. Sub

acest aspect, este prezumat, în baza art. 24 din Legea nr. 10/2001, că locuința

se afla în proprietatea autorului reclamantei, fiind construită de acesta, cu

acordul proprietarului terenului, cu care încheiase un antecontract de vânzare

a terenului. Nu există nicio probă contrară în sensul că locuința nu aparținea

autorului reclamantei în proprietate. De aceea, reclamanta, în calitate de

moștenitoare a defunctului A.D. este îndreptățită la plata unor măsuri

reparatorii reprezentând contravaloarea casei demolate, în condițiile art. 11

alin. (4) din Legea nr. 10/2001 cu aplicarea art. 11 alin. (7), în cazul în

care autorul reclamantei a primit deja despăgubiri pentru casa demolată.

Procedura de obținere

a despăgubirilor va urma calea prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2009

deoarece, în baza Legii nr. 10/2001, instanța nu a fost învestită decât cu

stabilirea dreptului reclamantei la despăgubiri - plata acestora urmând regimul

legii speciale.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal a declarat și motivat recurs reclamanta A.M.

Prin motivele de

recurs se formulează următoarele critici de nelegalitate, întemeiate pe

prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:

Imobilul situat în

București, sector 6, str. C. a aparținut tatălui recurentei, A.D., care l-a

dobândit prin cumpărare de la numita M.D., conform chitanței autentificate din

08 ianuarie 1959, plătind integral prețul convenit, în cuantum de 7.000 RON.

Dovada dreptului de

proprietate a autorului apelantei reclamante asupra terenului a fost realizată,

din toate înscrisurile depuse rezultând, fără putință de tăgadă, că acesta a

avut în proprietate suprafața de teren pentru care reclamanta solicită

acordarea despăgubirilor.

În cauză, există o

prezumție de proprietate care ar fi putut fi răsturnată numai de intimatul

Municipiul București. Acesta trebuia să producă dovada că suprafața de teren

pentru care reclamanta a solicitat restituirea sau acordarea de despăgubiri

este deținută în proprietate de o altă persoană.

Sintagma „acte

doveditoare ale dreptului de proprietate” are, în accepțiunea legii

reparatorii, asemenea celorlalte acte normative cu un caracter asemănător, un

conținut mai larg decât cel al noțiunii similar corespunzătoare dreptului comun

în materie, reglementare ce se înscrie în spiritul și finalitatea acestei legi.

Ceea ce este

important în accepțiunea legii speciale este de a se stabili dacă bunul

solicitat s-a aflat în proprietatea persoanei îndreptățite.

În speță, conform

actului de preluare abuzivă (Decretul nr. 410 din 01 noiembrie 1971), la

poziția 21.1 figurează autorul contestatoarei, A.D., expropriat cu imobil

compus din teren și construcție, la adresa sus-menționată.

Deși, în speță,

chitanța din 08 ianuarie 1959 are valoarea unui antecontract. Transmiterea

proprietății a avut loc de la data încheierii sale, în sensul dispozițiilor

art. 969 C. civ. Forma autentică s-a realizat în condițiile în care acest

înscris a fost legalizat de către notariatul de stat.

Analizând decizia

recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte

constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins pentru următoarele

considerente:

Potrivit art. 3 alin.

(1) lit. a) și art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 sunt îndreptățite la

măsurile reparatorii reglementate de acest act normativ, persoanele fizice,

proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora și

moștenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptățite.

În lipsa unor

prevederi speciale în cuprinsul actului normativ aplicabil, dovada dreptului de

proprietate al persoanei îndreptățite asupra imobilelor solicitate, se va face

prin aplicarea regulilor de drept comun incidente în materia acțiunii în

revendicare imobiliară.

Prin urmare, actele

doveditoare ale dreptului de proprietate vor putea fi orice înscrisuri

constatatoare ale unui act juridic civil, jurisdicțional sau administrativ cu

efect constitutiv, translativ sau declarativ de proprietate.

În mod particular, în

cazul imobilelor ce intră sub incidența Legii nr. 10/2001, prin art. 24 din

lege, legiuitorul instituie o prezumție legală relativă de proprietate în

favoarea persoanelor îndreptățite la aplicarea acestui act normativ. Astfel,

legea prezumă că, în lipsa unor probe contrare, existența și, după caz,

întinderea dreptului de proprietate este cea recunoscută în actul normativ sau

de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în

executare această măsură. Or, în cauză, există o astfel de probă contrară, și

anume înscrisul sub semnătură privată încheiat de autorul reclamantei la data

de 08 ianuarie 1959, care răstoarnă prezumția de proprietate rezultată din

faptul că, în actul de expropriere, alături de construcție, autorul reclamantei

figurează și cu terenul în litigiu.

În aplicarea

regulilor de probațiune menționate, existența și întinderea dreptului de

proprietate asupra unui teren ce se pretinde a fi supus regimului juridic

prevăzut de Legea nr. 10/2001, nu poate fi cea rezultată din înscrisul sub

semnătură privată încheiat de autorul reclamantei, acesta neputând constitui un

act doveditor al dreptului de proprietate în sensul art. 23 din Legea nr.

10/2001.

Este adevărat că în

cuprinsul Normelor metodologice de aplicare a Legii 10/2001 adoptate prin H.G.

nr. 250/2007, în interpretarea art. 23 din lege se arată că „prin acte

doveditoare se înțelege: orice acte juridice translative de proprietate, care

atestă deținerea proprietății de către o persoană fizică sau juridică (act de

vânzare-cumpărare, tranzacție, donație, extras carte funciară, act sub

semnătură privată încheiat înainte de intrarea în vigoare a Decretului nr.

221/1950 privitor la împărțeala sau înstrăinarea terenurilor cu sau fără

construcțiuni și la interzicerea construirii fără autorizare și în măsura în

care acesta se coroborează cu alte înscrisuri și altele asemenea).

Prin urmare, legea

face trimitere și la actele sub semnătură privată, însă impune condiția ca ele

să fi fost încheiate înainte de intrarea în vigoare a Decretului nr. 221/1950.

Or, în cauză, această condiție nu este îndeplinită, antecontractul de

vânzare-cumpărare fiind încheiat la data de 08 ianuarie 1959.

Împrejurarea că acest

înscris este unul legalizat este lipsită de relevanță sub aspectul efectelor juridice

pe care le produce din perspectiva transferului dreptului de proprietate.

Legalizarea efectuată de notar nu poate substitui forma autentică necesară

pentru transmiterea proprietății, părțile contractante inserând de altfel în

cuprinsul înscrisului clauza conform cu care: „Chitanța de față nu ține loc de

act de vânzare-cumpărare și nu poate fi transcrisă”.

Prin urmare, în

temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca

nefondat, recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta A.M. împotriva Deciziei nr. 108 A din

4 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 25 noiembrie 2011.