ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1669/2011

Asupra contestației în anulare de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

La data de 4 octombrie 2010 contestatorul I.P. a

formulat apel împotriva sentinței penale nr. 79 din 3 mai 2001 a Tribunalului

Militar Teritorial București prin care a fost condamnat la pedeapsa de 5 ani

închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 323 alin. (1) C.

pen. cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen., 9 ani închisoare pentru săvârșirea

infracțiunii prevăzută de art.26 raportat la art. 211 alin. (2) lit. a), e) C.

pen. cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. și 2 ani închisoare pentru săvârșirea

infracțiunii prevăzute de art. 36 alin. (1) din Decretul nr. 328/1966 cu

aplicarea art. 37 lit. b) C. pen., urmând ca în baza art. 33 lit. a) și art. 34

lit. b) C. pen. să execute pedeapsa cea mai grea de 9 ani închisoare. Pe

perioada prevăzută de art. 71 C. pen. i s-au interzis drepturile prevăzute de

art. 64 C. pen. și i s-a dedus prevenția de la data de 13 martie 1999 la 28

aprilie 1999.

Prin încheierea din 15 decembrie 2010 Curtea Militară

de Apel, cu majoritate, a declinat competența de soluționare a apelului

formulat de condamnatul I.P. împotriva sentinței penale nr. 79 din 3 mai 2001

pronunțată de Tribunalul Militar Teritorial București, în favoarea Curții de

Apel București, admițând excepția ridicată de procurorul militar privind

necompetența după calitate persoanei.

Curtea de Apel București, secția a

II

a

penală, prin decizia nr. 19/A din 20 ianuarie 2011, constatând față de

precizarea făcută de condamnatul inculpat la termenul din 20 ianuarie 2011 că

cererea sa reprezintă o contestație în anulare a deciziei nr. 4617 din 20

octombrie 2003, în baza art. 42 C. proc. pen., a declinat competența de

soluționare a contestației în anulare formulată de contestatorul I.P., în

favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În motivarea contestației în anulare contestatorul în

temeiul art. 386 lit. b) C. proc. pen. a susținut că a fost plecat din țară in

America, a fost citat la domiciliul din România si nu a participat la judecarea

cauzei, fiind in imposibilitate de a se prezenta în fața instanței si de a

aduce la cunoștință instanței aceste împrejurări. A solicitat admiterea în

principiu a contestației în anulare formulata, aceasta fiind admisibilă si

citarea părților.

Din examinarea actelor și lucrărilor cauzei se

constată următoarele:

Prin decizia penală nr. 4617 din 20 octombrie 2003

Curtea Supremă de Justiție, secția penală, a admis recursul declarat de

inculpatul D.F. împotriva deciziei nr. 123 din 5 decembrie 2001 a Curții

Militare de Apel, a casat hotărârea atacată și sentința nr. 79 din 3 mai 2001 a

Tribunalului Militar București, numai cu privire la aplicarea Legii nr. 543/2002.

În baza art. 1 din Legea nr. 543/2002 a constatat

grațiată în întregime și condiționat pedeapsa de 3 ani închisoare aplicată

inculpatului D.F. pentru infracțiunea prevăzută de art. 264 alin. (1) C. pen. A

atras atenția inculpatului asupra consecințelor ce decurg din nerespectarea

dispozițiilor art. 7 din actul normativ menționat. (Legea 543/2002).

A respins, ca inadmisibile, recursurile

declarate de inculpații P.V. și B.S. și ca nefondate,

cele declarate de inculpații C.I., I.P., F.D.C. și L.D.

A menținut celelalte dispoziții ale hotărârilor. A

computat din pedeapsa aplicată inculpatului F.D.C., durata arestării preventive

de la 13 martie 1999 la 29 aprilie 1999 și de la 23 februarie 2000, la zi .

A obligat pe recurenții inculpați la plata

cheltuielilor judiciare către stat.

În conformitate cu dispozițiile art. 391 C. proc.

pen., Înalta Curte de Casație și Justiție a examinat admisibilitatea cererii de

contestație, fără citarea părților.

Față de motivul invocat de contestator și față de

dispozițiile art. 386 lit. b) C. proc. pen., care preved expres și limitativ

cazul în care se poate face contestație în anulare întemeiate pe aceste motive,

Înalta Curte constată că este inadmisibilă contestația formulată de

contestatorul I.P.

Astfel, dispozițiile art. 386 lit. b) C. proc. pen.,

prevăd că împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestație în

anulare în cazul când partea dovedește că la termenul la care s-a judecat cauza

de către instanța de recurs a fost în imposibilitate de a se prezenta și de a

încunoștința instanța despre această împiedicare;

Înalta Curte constată că pe parcursul judecării

recursului, contestatorul a fost citat la două adrese respectiv în București și

Buftea, iar la data de 9 octombrie 2003, când s-a judecat cauza contestatorul a

fost reprezentat de apărător ales, avocat G.F., la fila 216 din dosar există

împuternicirea avocațială a acestuia, care, la rubrica client poartă semnătura

contestatorului. De asemenea, declarațiile depuse la dosar de către contestator

prin care numiții T.I.D. și F.M. au declarat că l-au întâlnit întâmplător pe

acesta în Costa Rica în anul 2000 și pe parcursul a aproximativ o lună de zile

au discutat cu acesta în mai multe rânduri, iar din discuțiile purtate nu a

reieșit faptul că acesta cunoștea de existența unei urmăriri penale împotriva

sa sunt irelevante și nu fac dovada certă că acesta nu avea cunoștință de

judecarea cauzei sale. Chiar în declarația mamei sale I.C. aceasta precizează

că "în primăvara anului 2002 am angajat pe avocații C.M. și P.F. pentru a

apăra interesele fiului meu I.P.".

Mai mult decât atât dispozițiile art. 177 alin. (2)

și alin. (3) C. proc. pen. prevăd că „ daca printr-o declarație data in cursul

procesului penal învinuitul sau inculpatul a indicat un alt loc pentru a fi

citat, el este citat la locul indicat" și "în caz de schimbare a

adresei arătată în declarația învinuitului sau inculpatului, acesta este citat

la noua sa adresa, numai daca a încunoștințat organul de urmărire penala ori

instanța de judecata de schimbarea intervenita, sau daca organul judiciar

apreciază pe baza datelor obținute potrivit art. 180 C. proc. pen. ca s-a

produs o schimbare de adresa".

De asemenea, susținerea contestatorului, că se afla

în America nu se poate considerată că se afla în imposibilitate de a se

prezenta și de a încunoștința instanța despre această împiedicare în care se

afla, câtă vreme nu există nicio dovadă în acest sens. Totodată, pe parcursul

judecării cauzei contestatorul a fost citat la adresa de domiciliu pe care

instanța o cunoștea, a fost reprezentat de apărător ales, contestatorul nu a

indicat nicio altă adresă la care să fie citat și nici nu a încunoștințat

instanța despre schimbarea intervenită.

Față de motivele invocate de către contestator Înalta

Curte, constată că motivul invocat, nu se încadrează în cazul prevăzut de art.

386 lit. b) C. proc. pen., în conformitate cu dispozițiile art. 391 C. proc.

pen., urmând a fi respinsă ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de

contestatorul I.P.

În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen.,

contestatorul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată

de contestatorul I.P. împotriva deciziei penale nr. 4617 din 20 octombrie 2003

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în dosarul

nr. 693/2002.

Obligă contestatorul la plata sumei de 400 lei, cu

titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, azi 26 aprilie 2011.