ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1946/2008

Asupra recursului de față, Din examinarea lucrărilor dosarului constată că: Prin cererea de chemare în judecată adresată Curții de Apel Brașov, reclamantul R.F. a solicitat, în contradictoriu cu Ministerul Internelor și Reformei Administrative, Inspectoratul de Poliție al Județului Covasna, Direcția Generală Anticorupție București obligarea pârâților la plata drepturilor bănești reprezentând prima de vacanță, pe anii 2004-2006, actualizată cu rata inflației până la data efectuării plății și plata sporului de fidelitate aferent anului 2005, de asemenea actualizat la data plății.

În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat, în esență, că are calitatea de funcționar public cu statut special, fiind în raporturi de serviciu cu pârâții, iar potrivit dispozițiilor legale are dreptul pe lângă indemnizația de concediu la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, care se impozitează separat, precum și la aplicarea sporului de fidelitate la salariul de bază. A mai arătat reclamantul că printr-o serie de acte normative s-a dispus suspendarea aplicării acestor drepturi, astfel încât nu a putut beneficia de ele în anii arătați, deși dreptul subzistă și în prezent, textele care le prevăd fiind în vigoare. Prin sentința nr. 139/F din 29 octombrie 2007 a Curții de Apel Brașov a fost admisă acțiunea reclamantului și a fost admisă și cererea de chemare în garanție a Ministerului Economie și Finanțelor, cerere formulată de pârâtul Ministerul Internelor și Reformei Administrative.

Pentru a se pronunța în sensul arătat instanța de fond a reținut, în esență, pe de o parte, nelegalitatea normelor respective de suspendare a dreptului la prima de concediu, iar, pe de altă parte, că suspendarea dreptului la prima de concediu pentru perioada 2001 – 2006 și a sporului de fidelitate pe anul 2005 nu echivalează cu stingerea dreptului, ci are ca efect numai imposibilitatea realizării acestuia în intervalul de timp pentru care a fost suspendat exercițiul său. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, în termen legal, pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Covasna în numele Ministerului Economiei și Finanțelor , criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie și invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 din C. proc.

civ. În dezvoltarea motivelor de recurs se susține că instanța de fond a aplicat greșit legea în cauza dedusă judecății, neobservând lipsa calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor, precum și inadmisibilitatea cererii de chemare în garanție a acestui minister. Recurentul a precizat că are calitatea de ordonator principal de credite așa cum este și Ministerul Internelor și Reformei Administrative pentru funcționarii aflați în structura sa, iar Ministerul Economiei și Finanțelor nu trebuie confundat cu bugetul de stat. Rolul recurentului este acela de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite ai acestui buget, precum și a proiectelor bugetelor locale.

A subliniat și faptul că între Ministerul Economiei și Finanțelor nu există nici o legătură, nici o obligație, în sensul dispozițiilor legale. Recursul este fondat. Examinând cauza în raport cu toate criticile aduse soluției instanței de fond, cu probele administrate precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul și va modifica în parte sentința atacată, în sensul respingerii cererii de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor pentru considerentele expuse în continuare. În ceea ce privește critica formulată de Ministerul Economiei și Finanțelor, cu privire la admiterea în mod greșit a cererii de chemare în garanție, cerere formulată de pârâtul Ministerul Internelor și Reformei Administrative, Înalta Curte constată că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de lege pentru introducerea în cauză a acestei părți.

Chemarea în garanție, prevăzută de dispozițiile art. 60-63 C. proc. civ., este o varietate a intervenției forțate, conferind uneia dintre părți posibilitatea de a solicita introducerea în cauză a acelor persoane care ar avea obligația de garanție sau de despăgubire. Este evident că această obligație de garanție incumbă aceluia împotriva căruia s-ar putea exercita o acțiune recursorie pentru repararea pagubei provocată celui garantat. Dispozițiile invocate în cererea de chemare în garanție, respectiv dispozițiile din Legea nr. 500/2002, nu sunt în măsură să justifice cererea formulată și de altfel, dispozițiile indicate nu prevăd angajarea unei răspunderi pentru Ministerul Economiei și Finanțelor și nu constituie temeiul unor raporturi juridice între această autoritate administrativă și părțile dosarului de față.

Pentru aceste considerente, admiterea cererii de chemare în garanție apare ca fiind nelegală, situație în care instanța de control judiciar va proceda la admiterea recursului formulat de Ministerul Economiei și Finanțelor și la modificarea în parte a sentinței atacate în sensul respingerii cererii de chemare în garanție formulată de Ministerul Internelor și Reformei Administrative. Celelalte dispoziții ale sentinței atacate urmează a fi reținute, întrucât instanța de fond a făcut o interpretare și aplicare corectă a dispozițiilor legale. Prin art. 37 alin. (2) din O.G. nr. 38/2003 privind salarizarea și alte drepturi ale polițiștilor, s-a instituit dreptul polițiștilor ca pe lângă indemnizația de concediu să li se acorde o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu.

Este de necontestat că prin dispoziții succesive acordarea primei de vacanță a fost suspendată în anii 2001 – 2006. Astfel cum corect a reținut instanța de fond, Înalta Curte constată că suspendarea dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea lui cât timp nu există nici o dispoziție legală prin care să fi fost înlăturată existența acestuia. Așadar, prin suspendarea acestui drept nu se poate considera că acesta nu exista în perioada respectivă, întrucât s-ar încălca principiul constituțional care garantează realizarea drepturilor acordate. Neprevederea în continuare a acestui drept recunoscut și garantat nu poate înlătura existența lui anterioară pentru că s-ar contraveni atât art. 53 din Constituția României revizuită (art. 49 din Constituția anterioară) privind cazurile când se poate restrânge exercițiul unui drept, cât și reglementărilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Pentru toate aceste considerente, în baza dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul formulat și va modifica sentința atacată în parte, în sensul că va respinge cererea de chemare în garanție formulată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Covasna în numele Ministerului Economiei și Finanțelor împotriva sentinței nr. 139/F din 29 octombrie 2007 a Curții de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal. Modifică în parte sentința atacată în sensul că respinge cererea de chemare în garanție a recurentului Ministerul Economiei și Finanțelor. Păstrează celelalte dispoziții ale sentinței atacate. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 mai 2008.