ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 814/2012

Prin sentința penală nr. 151 din data de 15 aprilie 2011, pronunțată de Tribunalul Prahova, secția penală, în baza art. 26 C. pen. rap. la art. 257 alin. (1) C. pen. cu aplic. art. 37 lit. b) C. pen. a condamnat inculpatul G.M., la 2 ani și 6 luni închisoare. S-au aplicat disp. art. 71 și art. 64 lit. a), b) C. pen., cu excepția dreptului de a alege. S-a luat act că în prezent inculpatul este arestat în altă cauză. In baza art. 257 C. pen., a condamnat inculpata F.C., fără antecedente penale la 2 ani închisoare. S-au aplicat disp. art. 71 și art. 64 lit. a) și b) C. pen., cu excepția dreptului de a alege. Conform disp. art. 257 alin. (2) C. pen. raportat la art. 256 alin. (2) C. pen. s-a dispus confiscarea de la inculpata F.C.

a sumei de 500 Euro, sumă primită ca urmare a săvârșirii infracțiunii. Au fost obligați inculpații la plata cheltuielilor judiciare către stat. Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond pe baza probelor administrate în cauză a reținut, în esență, următoare situație de fapt: Denunțătorul A.G., a cumpărat în anul 2008 din Italia un autoturism marca Audi A6, iar la începutul anului 2010 împreună cu fiul său A.M.L., au hotărât să-1 înmatriculeze în România. Ca atare, în urma demersurilor efectuate cei doi au constatat că pentru efectuarea acestei înmatriculări trebuie să achite suma de 5000 Euro, sumă pe care aceștia au apreciat-o ca depășind valoarea de cumpărare al acestui autoturism.

Despre această situație, a aflat inculpatul G.M., o cunoștință mai veche a familiei A., care, la rândul său, a luat legătura cu inculpata F.C. Inculpata a arătat că „are cunoștințe la poliție, mai exact la Serviciul circulație și îl poate ajuta pe A.G., pentru suma de 1.000 Euro, să înmatriculeze acest autoturism, pe persoană cu handicap, astfel încât taxele necesare să fie mult mai mici". In continuare, inculpatul G.M., a luat legătura cu A.G., căruia i-a spus că, pentru suma de 1.000 Euro, „poate aranja" printr-o cunoștință la poliție să înmatriculeze autoturismul și să plătească taxe mai mici. Acesta a fost de acord, astfel că la începutul lunii martie 2010 i-a înmânat inculpatului G.M., suma de 500 Euro, care, la rândul său a luat imediat legătura cu inculpata F.C., căreia i-a dat actele mașinii precum și suma respectivă pentru a se ocupa de înmatriculare conform înțelegerii.

În continuare, inculpata F.C., a luat legătura cu subofițerul de poliție I.G. și, în baza relației de amiciție existente, a rugat-o să o ajute să înmatriculeze autoturismul aparținând numitului A.G., pe care 1-a recomandat ca fiind vărul său. Martora I.G., a arătat că lucrează la poliție dar nu la Serviciul înmatriculări auto, dar a fost de acord să verifice actele necesare pentru întocmirea dosarului în vederea înmatriculării autoturismului. La data de 11 martie 2010, denunțătorul A.G., împreună cu inculpatul G.M., s-au deplasat la sediul I.P.J. Prahova unde „au încercat să înmatriculeze autoturismul", dar fără rezultat cu toate că au insistat mai multe zile. Situația de fapt și vinovăția inculpaților au fost reținute de instanța de fond pe baza procesului verbal de sesizare din oficiu, procesul verbal de redarea convorbirilor telefonice, declarațiile numiților A.G.

și A.M.L., cu declarația numitei I.G. și coroborate cu declarațiile inculpaților. La stabilirea și individualizarea pedepselor au fost avute în vedere împrejurarea că inculpata F.C. nu are antecedente penale, iar inculpatul G.M. este recidivist, primul termen al recidivei prev. de art. 37 lit. b) C. pen., îl constituie pedeapsa de 4 ani închisoare aplicată prin sentința penală nr. 2330 din 1 octombrie 2002 a Judecătoriei Ploiești, definitivă prin decizia penală nr. 21 din 13 ianuarie 2003 a Curții de Apel Ploiești. In raport de circumstanțele personale ale inculpaților și a pozițiilor sale procesuale prima instanță s-a orientat la aplicarea unor pedepse privative de libertate.

Prin decizia penală nr. 1662 noiembrie 2011 Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul inculpatei F.C., și a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei de 2 ani închisoare, aplicată inculpatei pe durata termenului de încercare de 4 ani, respingând, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul G.M. Pentru a dispune astfel, în ceea ce privește apelul formulat de inculpat, Curtea a constatat că apărările acestuia în sensul că în cauză nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de complicitate la trafic de influență sunt nefondate. Astfel, s-a apreciat că vinovăția inculpatului a fost dovedită pe deplin cu probele administrate atât în faza de urmărire penală cât și cu ocazia cercetării judecătorești.

Deși, inițial denunțătorul A.G. a arătat în faza de urmărire penală că s-au înțeles inițial cu inculpatul G.M., să- i dea suma de 1.000 Euro, bani pe care urma să-i împartă cu inculpata F.C. care a pretins că are relații la organele de poliție, iar la începutul lunii martie 2010 potrivit înțelegerii a dat acesteia suma de 500 Euro, în faza de cercetare judecătorească A. a revenit asupra declarațiilor încercând să diminueze răspunderea penală a inculpatului G.M. Instanța de apel a apreciat că în mod corect s-au înlăturat declarațiile date de inculpat în faza de cercetare judecătorească, dând valență juridică declarațiilor date în faza de urmărire penală și imediat după comiterea faptelor, având în vedere procesele verbale de redare a convorbirilor telefonice, interceptate în mod legal de organele de urmărire penală, autorizate de Tribunalul Prahova.

Pe cale de consecință, Curtea a constatat că vinovăția inculpatului a fost dovedită pe deplin și, astfel, în mod legal și temeinic prima instanță a dispus condamnarea inculpatului dând o încadrare juridică corespunzătoare a faptei reținută în sarcina acestuia. Cu privire la individualizarea pedepsei, s-a apreciat că pedeapsa de 2 ani și 6 luni închisoare, executată în regim de detenție a fost corect stabilită de prima instanță și corespunde criteriilor prev. de art. 72 C. pen., neputându- se schimba modalitatea executării, având în vedere că inculpatul este recidivist, așa cum rezultă din fișa de cazier judiciar aflată la filele 54-55 din dosarul de urmărire penală. In raport de aceste considerente Curtea a respins apelul declarat de inculpatul G.M.

ca nefondat și, conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., a obligat apelantul la plata cheltuielilor judiciare către stat. Împotriva acestei decizii, în termen legal a formulat recurs inculpatul G.M. Recursul nu a fost motivat în scris, în termenul prevăzut de dispozițiile art. 385 9 alin. (2) C. proc. pen., recurentul neprezentându-se în fața instanței de recurs, apărătorul desemnat din oficiu susținând, cu ocazia dezbaterilor, apărările formulate de către inculpat în apel, în sensul achitării în temeiul dispozițiilor art. 10 lit. a) C. proc. pen., neexistând probe din care să rezulte săvârșirea faptelor, și, în subsidiar, achitarea în temeiul dispozițiilor art. 10 lit. d) C. proc. pen., lipsind intenția de săvârșire a faptei.

Criticile au fost încadrate în cazurile de casare prev. de art. 385 9 alin. (1) pct. 18 și respectiv 12 C. proc. pen. Analizând hotărârile recurate prin prisma criticilor formulate și a cazurilor de casare invocate, dar și din perspectiva cazurilor de casare ce ar putea fi luate în considerare din oficiu, conform art. 385 9 alin. 3 C. proc. pen. Înalta Curte constată următoarele: In ceea ce privește cazul de casare prev. de 385 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., se reține, potrivit textului, că hotărârile sunt supuse casării când s-a comis o gravă eroare de fapt, având drept consecință pronunțarea unei hotărâri greșite de achitare sau de condamnare. In doctrină s-a arătat că, pentru a reține acest caz de casare, eroarea de fapt trebuie să fie evidentă, adică starea de fapt reținută să fie vădit și controversat contrară probelor existente la dosar.

In același sens s-a pronunțat și Înalta Curte, prin Decizia în interesul legii nr. 8 din 09 februarie 2009, stabilind că incidența dispozițiilor art. 385 9 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen. presupune o evidentă stabilire eronată a faptelor în existența sau inexistența lor, în natura lor ori în împrejurările în care au fost comise, fie prin neluarea în considerare a probelor care le confirmau, fie prin denaturarea conținutului acestora, cu condiția să fi influențat soluția adoptată. Eroarea gravă de fapt presupune reținerea unei împrejurări esențiale fără ca probele administrate să o susțină sau o nereținere a unei astfel de împrejurări esențiale, deși probele administrate o confirmau, ambele ipoteze fiind rezultatul denaturării grave a probelor.

Pornind de la explicații din considerentele Deciziei în interesul legii nr. 8 din 09 februarie 2009, dezvoltate anterior și de doctrină, Înalta Curte constată că nu există contradicție evidentă între cele reținute prin hotărârea recurată și conținutul probele administrate, starea de fapt reținută nefiind consecința unei denaturări evidente a probelor, ci rezultatul unei analize coroborate a acestora. In sarcina inculpatului ambele instanțe au reținut faptul că a intermediat legătura dintre denunțătorul A.G., care dorea să își înmatriculeze, prin plata unor taxe mai mici, un autoturism cumpărat din Italia și inculpata F.C., care susținea că are influență asupra lucrătorilor de poliție de la Serviciul Circulație, și astfel îl putea ajuta, contra sumei de 1000 Euro, să înmatriculeze autoturismul „pe o persoană cu handicap", astfel încât taxele să fie mai reduse.

Situația de fapt este susținută de materialul probator administrat, în acest sens Înalta Curte având în vedere declarațiile denunțătorului A.G. care arată că inculpatul i-a promis că îl ajută să își înmatriculeze mașina, printr-o cunoștință de a sa, care, la rândul ei are relații la poliție, că a i-a înmânat suma de 500 Euro, obținută din amanetarea unor bunuri și s-au deplasat împreună la sediul IJP Prahova, unde nu s-a reușit înmatricularea autoturismului cu numere roșii, solicitându-i să mai aștepte câteva zile, declarațiile martorului A.M.L. din care rezultă aceleași aspecte, de procesele verbale ale redare a convorbirilor telefonice dintre inculpații G.M. și F.C., dintre inculpat și martorul denunțător, în care acesta îi redă discuția avută cu inculpata F.C.: „ așa și eu i-am zis ..măi fată nu vreau să-mi pui țiganii în cap, că ți-i aduc acasă.

Dacă poate să ia numere permanent, bine, dacă nu să dea frate banii înapoi și duc banii la om "..., sau dintre inculpat și o persoană neidentificată, numită „Mamaie", inculpatul, la întrebarea „ce ai făcut cu C.", afirmând că i-a dus dosarul, și „i-am spus...fă-i fato uite care-i situația, să nu-mi pui țiganii în cap... eu nu mai am pretenție la nici un ban din ăia 500 de Euro. Ii mai dau 500 de Euro femeii să-mi aducă numere permanente și i- am dat dosarul și a zis că se duce ea cu dosarul la ea", declarațiile inculpatei F.C. care confirmă faptul că inculpatul i-a solicitat să îl ajute să înmatriculeze un autoturism, oferindu-i suma de 500 de Euro, aceasta recunoscând faptul că i-a comunicat că are o cunoștință care lucrează la circulație, I.G., și care l-ar putea ajuta, dar și declarațiile martorei I.G.

Ca atare, criticile formulate de inculpat referitoare la lipsa oricărui fundament probator al hotărârii de condamnare sunt total neîntemeiate, cazul de casare analizat nefiind incident în cauză. Aceeași concluzie se impune și cu privire la cel de-al doilea motiv de recurs, încadrat în dispozițiile art. 385 9 alin. (1) pct. 12 teza I C. proc. pen., prin care se solicită achitarea în temeiul dispozițiilor art. 11 pct. 2 lit. rap. la art. 10 lit. d) C. proc. pen., întrucât nu ar fi întrunite elementele constitutive ale complicității la trafic de influență sub aspectul laturii subiective. Probatoriul mai sus expus susține și concluzia că, sub aspectul laturii subiective, inculpatul a acționat cu intenție directă, cunoscând că prin activitatea sa o ajută coinculpata F.C.

la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală și urmărind producerea acestui rezultat, respectiv traficarea influenței acesteia pe lângă funcționarii din cadrul poliției rutiere, pentru înmatricularea autoturismului aparținând martorului A.G. prin plata unor taxe mai reduse. În raport de aceste considerente, constatând și faptul că nu se reține nici incidența altor cazuri de casare care ar putea fi luate în considerare din oficiu, conform art. 385 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte urmează să respingă recursul inculpatului ca nefondat, soluție în raport de care, conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul va fi obligat și la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de inculpatul G.M. împotriva deciziei penale nr. 166 din 02 noiembrie 2011 a Curții de Apel Ploiești. Obligă recurentul la 400 lei cheltuieli judiciare către stat din care 200 lei onorariul avocatului din oficiu se avansează din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, azi 20 martie 2012.