ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5862/2010

Asupra recursurilor de față,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului Brașov reclamanta S.N.I.P. SA Brașov a solicitat instanței ca,

prin hotărârea ce o va pronunța, să constate nulitatea absolută a contractului

de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2527 din 11 iulie 2008 de B.N.P. L.M.,

încheiat între pârâții SC G.D. SRL și SC P.R. SRL, să constate că reclamanta

este titulara dreptului de proprietate asupra imobilului situat în Brașov, și

să fie obligate pârâtele să-i lase reclamantei în proprietate imobilele cu

nr.top.2136/1/1, 2136/1/3 și 2133/3 situate la adresa menționată, să constate nevalabilitatea

întabulării dreptului de proprietate în favoarea pârâtei SC P.R. SRL și să

dispună radierea acestui drept, precum și întabularea dreptului de proprietate

asupra imobilelor în favoarea acesteia.

Prin sentința civilă nr. 68 din 5

martie 2009 Tribunalul Brașov a admis în parte acțiunea, a constatat nulitatea

absolută a contractului de vânzare-cumpărare, a constatat că reclamanta este

titulara dreptului de proprietate asupra imobilelor în litigiu, le-a obligat pe

pârâte să-i lase în proprietate aceste imobile reclamantei, a constatat

nevalabilitatea întabulării dreptului de proprietate în favoarea cumpărătoarei SC

P.R. SRL și a dispus întabularea dreptului de proprietate în favoarea

reclamantei.

Împotriva sentinței pârâta SC G.D.

SRL a declarat apel și în cursul judecății apelului a invocat excepția de neconstituționalitate

a dispozițiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 7/1996.

Prin încheierea din 3 noiembrie

2009, Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de

familie și conflicte de muncă și asigurări sociale, a respins ca inadmisibilă

cererea de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea acestei excepții.

Pentru a hotărî astfel, curtea de

apel a arătat că, față de obiectul cererii de chemare în judecată constând în

nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare și de soluția primei

instanțe, art. 26 alin. (2) din Lege nr. 7/1996 nu a constituit temei al

admiterii acțiunii și nu a fost avut în vedere de instanță în argumentarea

soluției.

Împotriva încheierii a declarat

recurs pârâta SC G.D. SRL, solicitând admiterea recursului, modificarea

încheierii și admiterea cererii de sesizare a Curții Constituționale cu

soluționarea excepției.

Recurenta și-a întemeiat cererea pe

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și a susținut că excepția invocată

îndeplinește condiția esențială prevăzută de art. 29 pct. 1 din Legea nr. 47/1992,

aceea de a avea legătură cu soluționarea cauzei.

Astfel, recurenta susține că

prevederile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 7/1996 au fost invocate ca argument

legal principal de către reclamantă în fundamentarea cererilor sale, dar și de

instanța de fond în motivarea hotărârii, când arată că „terților care nu au

participat la judecată dreptul de proprietate dobândit prin hotărâri

judecătorești le este opozabil și fără înscrierea în cartea funciară potrivit

art. 26 alin. (2) din Legea nr. 7/1996”.

De asemenea, și instanța de apel va

trebui să se raporteze la aplicabilitatea acestor dispoziții legale, întrucât

este o chestiune esențială dacă la momentul vânzării cumpărării proprietar era S.N.I.P.

SA, care dobândise extratabular în baza unei sentințe judecătorești un drept

opozabil

erga omnes

sau proprietară era vânzătoarea SC G.D. SRL, care

era înscrisă în cartea funciară.

Respingând ca inadmisibilă cererea

pârâtei, instanța de apel a interpretat și aplicat greșit legea în spiritul ei,

ignorând rațiunea pentru care dispozițiile Legii nr. 47/1992 au fost prevăzute.

Potrivit acestora nu este necesar ca

dispoziția legală criticată să conducă expres, univoc și direct prin aplicarea

sa de către instanța de judecată la soluționarea litigiului, nu trebuie să fie

argumentul exclusiv sau principal, ci trebuie să aibă legătură cu soluționarea

cauzei.

Chiar dacă recurenta a demonstrat că

dispozițiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 7/1996 au fost avute în vedere la

soluționarea cauzei în primă instanță, acest lucru nu era necesar întrucât

simpla legătură cu soluționarea cauzei, chiar accesorie sau subsidiară, ar fi

fost suficientă a conduce la admisibilitatea sesizării Curții Constituționale.

Instanța de apel a apreciat asupra

caracterului determinant al dispozițiilor legale criticate cu referire la

soluția în litigiul dedus judecății și nu cu privire la o legătură a acestor

prevederi cu soluționarea cauzei, legătură care era suficientă pentru sesizarea

Curții Constituționale.

Recurenta mai arată că, dacă

instanța de recurs va considera că motivele nu se încadrează în motivele

prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul urmează a fi analizat în

temeiul art. 304

1

C. proc. civ., încheierea atacată fiind supusă

numai recursului.

La termenul din 8 decembrie 2009,

aceeași pârâtă a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.

1402 C. civ.

Prin încheierea din 8 decembrie

2009, Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de

familie și conflicte de muncă și asigurări sociale, a respins cererea de sesizare

a Curții Constituționale, cu următoarea motivare:

În speță, s-a invocat retractul

litigios de către pârâta SC P.R. SRL, iar excepția de neconstituționalitate a

textului legal care reglementează această instituție a fost invocată de către

pârâta SC G.D. SRL, aflată în raportul juridic de transfer al dreptului de

proprietate a cărui nulitate se solicită.

Cadrul procesual inițial ca și

motivarea primei instanțe nu sunt fondate pe dispozițiile art. 1402 C. civ. și,

din acest punct de vedere, cerințele art. 29 din Legea nr. 47/1992 nu sunt

îndeplinite în ceea ce privește legătura excepției cu soluționarea cauzei.

Pe de altă parte, invocarea unei

excepții sau a altei cauze ce poate atrage stingerea procesului, inclusiv prin

exercitarea retractului litigios, trebuie să fie fundamentată pe un interes

juridic or, în cauză, invocarea neconstituționalității dispozițiilor art. 1402 C.

civ. vizează apărarea celeilalte pârâte și menținerea ca valabil a contractului

de vânzare-cumpărare încheiat între pârâte și, în consecință înlăturarea unei

apărări de natură a stinge litigiul în această fază apare ca fiind lipsită de

interes.

Cu privire la retractul litigios,

curtea de apel reține că, potrivit art. 1402 C. civ., cel în contra căruia

există un drept litigios vândut se va putea libera de cesionar numărându-i prețul

cesiunii, spezele contractului și dobânda din ziua când cesionarul a plătit

prețul cesiunii.

Din redactarea textului rezultă că

instituția retractului litigios se poate exercita în cadrul unui proces în care

se judecă fondul raporturilor de drept material aflate în conexiune cu instituția

cesiunii de drepturi litigioase.

Cesiunea de drepturi litigioase

reprezintă premisa necesară pentru exercitarea de către retractant a

deposedării cesionarului și scoaterii acestuia din proces, cu consecința

inevitabilă a stingerii litigiului numai dacă și-a îndeplinit obligațiile

rezultate din dispozițiile art. 1402 C. civ. Or, în cauză, o asemenea vânzare

nu a avut loc.

Pârâta SC G.D. SRL a declarat recurs

și împotriva acestei încheieri, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9

și art. 304

1

C. proc. civ.

În dezvoltarea recursului, pârâta

arată că, pe parcursul soluționării apelului, cealaltă pârâtă, SC P.R. SRL a

invocat retractul litigios reglementat de dispozițiile art. 1402 – 1404 C. civ.

În atare situație, în mod greșit s-a

reținut că excepția de neconstituționalitate a art. 1402 C. civ. nu are

legătură cu soluționarea cauzei, pe considerentul că depășește cadrul procesual

sub aspectul obiectului judecății cu care a fost învestită prima instanță.

Dispozițiile art. 29 pct. 1 din

Legea nr. 47/1992 prevede că excepția trebuie să aibă legătură cu soluționarea

cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia.

În altă ordine de idei, respingerea

cererii pe motiv că este și lipsită de interes reprezintă o încălcare gravă a

legii, deoarece în acest caz interesul este prezumat și legal și excede

noțiunii de interes ca o condiție legală a promovării cererilor în fața

instanței.

Interesul în promovarea unei cereri

de sesizare a Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate nu

se referă la finalitatea urmărită de parte prin promovarea unei cereri sau

acțiuni, ci la scopul prevăzut de legea specială, acela de a asigura o

procedură pentru ca în jurisdicția specială a Curții Constituționale să ajungă

de la instanțe excepțiile cu privire la acele dispoziții legale care nesocotesc

prevederile legii fundamentale.

Interesul oricărei astfel de cereri

formulate în baza dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992 nu are legătură

cu soluționarea litigiilor aflate pe rolul instanței, ci urmărește eliminarea

unor dispoziții legale neconstituționale.

Reluând criticile din primul recurs,

recurenta mai arată că nu este necesar ca dispoziția legală criticată să

conducă expres, univoc și direct prin aplicarea sa de către instanța de judecată

la soluționarea litigiului și că simpla legătură cu soluționarea cauzei chiar

accesorie sau subsidiară ar fi suficientă pentru a conduce la admisibilitatea

cererii de sesizare a Curții Constituționale.

Cu atât mai mult în speță cererea

este admisibilă întrucât, instanța de apel a fost învestită cu soluționarea

cauzei pe cale de excepție, în baza retractului litigios reglementat de art. 1402

C. civ., care în opinia recurentei este neconstituțional.

Intimații nu au depus la dosar

întâmpinare, însă intimata reclamantă a susținut atât oral cât și prin

concluziile scrise că recursurile sunt nefondate.

Analizând cele două cereri de

recurs, Înalta Curte constată că acestea sunt, într-adevăr, nefondate și vor fi

respinse pentru următoarele considerente:

Deși recurenta susține că atât

excepția de neconstituționalitate art. 26 alin. (2) din Legea nr. 7/1996 cât și

excepția de neconstituționalitate a art. 1402 C. civ. au legătură cu

soluționarea cauzei aflată în apel pe rolul Curții de Apel Brașov, nu

demonstrează care este această legătură și anume, în ce mod declararea ca fiind

contrare legii fundamentale a dispozițiilor legale menționate ar urma să

influențeze soluția ce se va da în litigiul pendinte având ca obiect nulitatea

unui contract de vânzare-cumpărare, revendicarea imobiliară, radierea și

respectiv întabularea unor drepturi de proprietate în cartea funciară.

În opinia recurentei, simplul fapt

că aceste dispoziții legale sunt enunțate fie în cererea de chemare în

judecată, fie în motivarea primei instanțe, fie în susținerea unei excepții,

este suficient pentru a fi întrunită condiția existenței unei legături între

excepția de neconstituționalitate și soluționarea cauzei.

Un asemenea punct de vedere nu poate

fi primit.

Dacă intenția legiuitorului

exprimată în art. 29 din Legea nr. 47/1992 ar fi fost doar de a crea un

mecanism prin care Curtea Constituțională să exercite controlul concordanței

actelor normative cu legea fundamentală, fără nicio legătură cu soluționarea

litigiului aflat pe rolul instanței – așa cum susține recurenta când se referă

la interesul cererii de sesizare a Curții Constituționale - atunci nu s-ar fi

prevăzut expres condiția ca excepția ridicată în fața instanței judecătorești

sau de arbitraj comercial să aibă legătură cu soluționarea cauzei în orice fază

a litigiului.

Interpretarea pe care o propune

recurenta ar presupune ca instanța de judecată să sesizeze Curtea

Constituțională, la cererea oricăreia din părți, cu privire la

neconstituționalitatea oricăruia din textele de lege menționate în cererile

care i se adresează, fără niciun fel de cenzură după cum eventuala admitere a

excepției ar putea influența soluționarea cauzei, ceea ce ar deschide

posibilitatea exercitării abuzive a dreptului de a solicita controlul de

constituționalitate.

În speță, curtea de apel a reținut

motivat că atât excepția de neconstituționalitate a art. 26 alin. (2) din Legea

nr. 7/1996, cât și cea privind art. 1402 C. civ. nu au legătură cu soluționarea

cauzei.

Câtă vreme recurenta nu a arătat în

cererea de recurs în ce constă această legătură, respectiv care va fi impactul

asupra deciziei ce se va da în apel al unei eventuale admiteri a celor două

excepții invocate, Înalta Curte nu poate constata nelegalitatea încheierilor

recurate, ca fiind date cu încălcarea art. 29 din Legea nr. 47/1992.

În baza art. 312 C. proc. civ.,

Înalta Curte va respinge recursurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile

declarate de pârâta SC G.D. SRL împotriva încheierilor de ședință de la 3

noiembrie 2009 și 8 decembrie 2009 date de Curtea de Apel Brașov, secția civilă

și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări

sociale, în dosarul nr. 379/62/2009.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 05

noiembrie 2010.