ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5862/2010

Asupra recursurilor de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Brașov reclamanta S.N.I.P. SA Brașov a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2527 din 11 iulie 2008 de B.N.P. L.M., încheiat între pârâții SC G.D. SRL și SC P.R. SRL, să constate că reclamanta este titulara dreptului de proprietate asupra imobilului situat în Brașov, și să fie obligate pârâtele să-i lase reclamantei în proprietate imobilele cu nr.top.2136/1/1, 2136/1/3 și 2133/3 situate la adresa menționată, să constate nevalabilitatea întabulării dreptului de proprietate în favoarea pârâtei SC P.R.

SRL și să dispună radierea acestui drept, precum și întabularea dreptului de proprietate asupra imobilelor în favoarea acesteia. Prin sentința civilă nr. 68 din 5 martie 2009 Tribunalul Brașov a admis în parte acțiunea, a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare, a constatat că reclamanta este titulara dreptului de proprietate asupra imobilelor în litigiu, le-a obligat pe pârâte să-i lase în proprietate aceste imobile reclamantei, a constatat nevalabilitatea întabulării dreptului de proprietate în favoarea cumpărătoarei SC P.R. SRL și a dispus întabularea dreptului de proprietate în favoarea reclamantei. Împotriva sentinței pârâta SC G.D. SRL a declarat apel și în cursul judecății apelului a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 7/1996.

Prin încheierea din 3 noiembrie 2009, Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie și conflicte de muncă și asigurări sociale, a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea acestei excepții. Pentru a hotărî astfel, curtea de apel a arătat că, față de obiectul cererii de chemare în judecată constând în nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare și de soluția primei instanțe, art. 26 alin. (2) din Lege nr. 7/1996 nu a constituit temei al admiterii acțiunii și nu a fost avut în vedere de instanță în argumentarea soluției. Împotriva încheierii a declarat recurs pârâta SC G.D. SRL, solicitând admiterea recursului, modificarea încheierii și admiterea cererii de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepției.

Recurenta și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și a susținut că excepția invocată îndeplinește condiția esențială prevăzută de art. 29 pct. 1 din Legea nr. 47/1992, aceea de a avea legătură cu soluționarea cauzei. Astfel, recurenta susține că prevederile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 7/1996 au fost invocate ca argument legal principal de către reclamantă în fundamentarea cererilor sale, dar și de instanța de fond în motivarea hotărârii, când arată că „terților care nu au participat la judecată dreptul de proprietate dobândit prin hotărâri judecătorești le este opozabil și fără înscrierea în cartea funciară potrivit art. 26 alin. (2) din Legea nr. 7/1996”. De asemenea, și instanța de apel va trebui să se raporteze la aplicabilitatea acestor dispoziții legale, întrucât este o chestiune esențială dacă la momentul vânzării cumpărării proprietar era S.N.I.P.

SA, care dobândise extratabular în baza unei sentințe judecătorești un drept opozabil erga omnes sau proprietară era vânzătoarea SC G.D. SRL, care era înscrisă în cartea funciară. Respingând ca inadmisibilă cererea pârâtei, instanța de apel a interpretat și aplicat greșit legea în spiritul ei, ignorând rațiunea pentru care dispozițiile Legii nr. 47/1992 au fost prevăzute. Potrivit acestora nu este necesar ca dispoziția legală criticată să conducă expres, univoc și direct prin aplicarea sa de către instanța de judecată la soluționarea litigiului, nu trebuie să fie argumentul exclusiv sau principal, ci trebuie să aibă legătură cu soluționarea cauzei.

Chiar dacă recurenta a demonstrat că dispozițiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 7/1996 au fost avute în vedere la soluționarea cauzei în primă instanță, acest lucru nu era necesar întrucât simpla legătură cu soluționarea cauzei, chiar accesorie sau subsidiară, ar fi fost suficientă a conduce la admisibilitatea sesizării Curții Constituționale. Instanța de apel a apreciat asupra caracterului determinant al dispozițiilor legale criticate cu referire la soluția în litigiul dedus judecății și nu cu privire la o legătură a acestor prevederi cu soluționarea cauzei, legătură care era suficientă pentru sesizarea Curții Constituționale. Recurenta mai arată că, dacă instanța de recurs va considera că motivele nu se încadrează în motivele prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., recursul urmează a fi analizat în temeiul art. 304 1 C. proc. civ., încheierea atacată fiind supusă numai recursului. La termenul din 8 decembrie 2009, aceeași pârâtă a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1402 C. civ. Prin încheierea din 8 decembrie 2009, Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie și conflicte de muncă și asigurări sociale, a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale, cu următoarea motivare: În speță, s-a invocat retractul litigios de către pârâta SC P.R. SRL, iar excepția de neconstituționalitate a textului legal care reglementează această instituție a fost invocată de către pârâta SC G.D. SRL, aflată în raportul juridic de transfer al dreptului de proprietate a cărui nulitate se solicită.

Cadrul procesual inițial ca și motivarea primei instanțe nu sunt fondate pe dispozițiile art. 1402 C. civ. și, din acest punct de vedere, cerințele art. 29 din Legea nr. 47/1992 nu sunt îndeplinite în ceea ce privește legătura excepției cu soluționarea cauzei. Pe de altă parte, invocarea unei excepții sau a altei cauze ce poate atrage stingerea procesului, inclusiv prin exercitarea retractului litigios, trebuie să fie fundamentată pe un interes juridic or, în cauză, invocarea neconstituționalității dispozițiilor art. 1402 C. civ. vizează apărarea celeilalte pârâte și menținerea ca valabil a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâte și, în consecință înlăturarea unei apărări de natură a stinge litigiul în această fază apare ca fiind lipsită de interes.

Cu privire la retractul litigios, curtea de apel reține că, potrivit art. 1402 C. civ., cel în contra căruia există un drept litigios vândut se va putea libera de cesionar numărându-i prețul cesiunii, spezele contractului și dobânda din ziua când cesionarul a plătit prețul cesiunii. Din redactarea textului rezultă că instituția retractului litigios se poate exercita în cadrul unui proces în care se judecă fondul raporturilor de drept material aflate în conexiune cu instituția cesiunii de drepturi litigioase. Cesiunea de drepturi litigioase reprezintă premisa necesară pentru exercitarea de către retractant a deposedării cesionarului și scoaterii acestuia din proces, cu consecința inevitabilă a stingerii litigiului numai dacă și-a îndeplinit obligațiile rezultate din dispozițiile art. 1402 C. civ.

Or, în cauză, o asemenea vânzare nu a avut loc. Pârâta SC G.D. SRL a declarat recurs și împotriva acestei încheieri, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304 1 C. proc. civ. În dezvoltarea recursului, pârâta arată că, pe parcursul soluționării apelului, cealaltă pârâtă, SC P.R. SRL a invocat retractul litigios reglementat de dispozițiile art. 1402 – 1404 C. civ. În atare situație, în mod greșit s-a reținut că excepția de neconstituționalitate a art. 1402 C. civ. nu are legătură cu soluționarea cauzei, pe considerentul că depășește cadrul procesual sub aspectul obiectului judecății cu care a fost învestită prima instanță. Dispozițiile art. 29 pct. 1 din Legea nr. 47/1992 prevede că excepția trebuie să aibă legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia.

În altă ordine de idei, respingerea cererii pe motiv că este și lipsită de interes reprezintă o încălcare gravă a legii, deoarece în acest caz interesul este prezumat și legal și excede noțiunii de interes ca o condiție legală a promovării cererilor în fața instanței. Interesul în promovarea unei cereri de sesizare a Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate nu se referă la finalitatea urmărită de parte prin promovarea unei cereri sau acțiuni, ci la scopul prevăzut de legea specială, acela de a asigura o procedură pentru ca în jurisdicția specială a Curții Constituționale să ajungă de la instanțe excepțiile cu privire la acele dispoziții legale care nesocotesc prevederile legii fundamentale.

Interesul oricărei astfel de cereri formulate în baza dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992 nu are legătură cu soluționarea litigiilor aflate pe rolul instanței, ci urmărește eliminarea unor dispoziții legale neconstituționale. Reluând criticile din primul recurs, recurenta mai arată că nu este necesar ca dispoziția legală criticată să conducă expres, univoc și direct prin aplicarea sa de către instanța de judecată la soluționarea litigiului și că simpla legătură cu soluționarea cauzei chiar accesorie sau subsidiară ar fi suficientă pentru a conduce la admisibilitatea cererii de sesizare a Curții Constituționale. Cu atât mai mult în speță cererea este admisibilă întrucât, instanța de apel a fost învestită cu soluționarea cauzei pe cale de excepție, în baza retractului litigios reglementat de art. 1402 C. civ., care în opinia recurentei este neconstituțional.

Intimații nu au depus la dosar întâmpinare, însă intimata reclamantă a susținut atât oral cât și prin concluziile scrise că recursurile sunt nefondate. Analizând cele două cereri de recurs, Înalta Curte constată că acestea sunt, într-adevăr, nefondate și vor fi respinse pentru următoarele considerente: Deși recurenta susține că atât excepția de neconstituționalitate art. 26 alin. (2) din Legea nr. 7/1996 cât și excepția de neconstituționalitate a art. 1402 C. civ. au legătură cu soluționarea cauzei aflată în apel pe rolul Curții de Apel Brașov, nu demonstrează care este această legătură și anume, în ce mod declararea ca fiind contrare legii fundamentale a dispozițiilor legale menționate ar urma să influențeze soluția ce se va da în litigiul pendinte având ca obiect nulitatea unui contract de vânzare-cumpărare, revendicarea imobiliară, radierea și respectiv întabularea unor drepturi de proprietate în cartea funciară.

În opinia recurentei, simplul fapt că aceste dispoziții legale sunt enunțate fie în cererea de chemare în judecată, fie în motivarea primei instanțe, fie în susținerea unei excepții, este suficient pentru a fi întrunită condiția existenței unei legături între excepția de neconstituționalitate și soluționarea cauzei. Un asemenea punct de vedere nu poate fi primit. Dacă intenția legiuitorului exprimată în art. 29 din Legea nr. 47/1992 ar fi fost doar de a crea un mecanism prin care Curtea Constituțională să exercite controlul concordanței actelor normative cu legea fundamentală, fără nicio legătură cu soluționarea litigiului aflat pe rolul instanței – așa cum susține recurenta când se referă la interesul cererii de sesizare a Curții Constituționale - atunci nu s-ar fi prevăzut expres condiția ca excepția ridicată în fața instanței judecătorești sau de arbitraj comercial să aibă legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului.

Interpretarea pe care o propune recurenta ar presupune ca instanța de judecată să sesizeze Curtea Constituțională, la cererea oricăreia din părți, cu privire la neconstituționalitatea oricăruia din textele de lege menționate în cererile care i se adresează, fără niciun fel de cenzură după cum eventuala admitere a excepției ar putea influența soluționarea cauzei, ceea ce ar deschide posibilitatea exercitării abuzive a dreptului de a solicita controlul de constituționalitate. În speță, curtea de apel a reținut motivat că atât excepția de neconstituționalitate a art. 26 alin. (2) din Legea nr. 7/1996, cât și cea privind art. 1402 C. civ. nu au legătură cu soluționarea cauzei.

Câtă vreme recurenta nu a arătat în cererea de recurs în ce constă această legătură, respectiv care va fi impactul asupra deciziei ce se va da în apel al unei eventuale admiteri a celor două excepții invocate, Înalta Curte nu poate constata nelegalitatea încheierilor recurate, ca fiind date cu încălcarea art. 29 din Legea nr. 47/1992. În baza art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâta SC G.D. SRL împotriva încheierilor de ședință de la 3 noiembrie 2009 și 8 decembrie 2009 date de Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr. 379/62/2009. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 05 noiembrie 2010.