ÎCCJ, Decizia nr. 64/2011
ÎCCJ, Decizia nr. 64/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)
Asupra recursului de
față,
Din examinarea
lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 16 octombrie 2009, petenta O.C. a
înregistrat pe rolul secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei
Curți de Casație și Justiție o cerere privind: a) „anularea actelor conținând
element dolosiv intențional, efectuate în frauda legii, cu cauza ilicită și
imorală de instituțiile statului român, în conformitate cu actele probatorii și
reglementărilor legale în materie aferente” și b) „cerere de restituire și
despăgubire materială și morală înaintată în temeiul legii, însumând suma de
3.000.000 de euro în echivalența cu moneda românească în RON la cursul BNR
indicând ca „responsabil civilmente material în temeiul legii constituționale
și legale” Statul Român prin Ministerul de Finanțe. Petenta a mai depus
completări, concluzii și înscrisuri.
La termenul din data
de 23 martie 2010, Înalta Curte, constatând că cererea formulată nu cuprinde
obiectul, arătarea motivelor de drept și de fapt, arătarea dovezilor și
semnătura dovezilor și semnătura petentei, în temeiul art. 155
1
alin. (1) C. proc. civ., a dispus suspendarea judecării cauzei.
La data de 31 martie
2010, petenta O.C. a formulat o cerere de repunere pe rol, cerere pe care a
însoțit-o de precizări ale cererii inițiale și de un set de înscrisuri.
La termenul din data
de 1 iunie 2010, constatând stăruința petentei în judecată, Înalta Curte a
admis cererea de repunere pe rol astfel formulată și a reținut cauza spre
soluționare.
Înalta Curte de
Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin Decizia
nr. 2884 din 1 iunie 2010, pronunțată în dosarul nr. 8126/1/2009, a respins
acțiunea, formulată de O.C., ca inadmisibilă.
În motivarea acestei
soluții, instanța a reținut că, urmare analizării petițiilor formulate în
cauză, nu pot fi identificate elemente care să permită calificarea cererii
petentei drept „cerere de chemare în judecată”, în sensul prevederilor art. 112
C. proc. civ., astfel încât aceasta nu este de competența instanțelor
judecătorești.
La data de 11
octombrie 2006, împotriva sus-menționatei decizii, a declarat recurs O.C. în
nume propriu și în numele lui C.O., în calitate de reclamanți.
Prin memoriul depus
ulterior la dosar, în data de 20 octombrie 2010, recurenții au formulat „motive
de recurs”, fără a indica, însă, vreunul din motivele de nelegalitate prevăzute
de art. 304 din C. proc.civ.
Având în vedere
dispozițiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., ce consacră ordinea de
soluționare a excepțiilor, instanța va cerceta cu prioritate admisibilitatea
căii de atac cu care este învestită, soluționarea acestei chestiuni făcând de
prisos analizarea altor cereri sau susțineri.
Recursul este
inadmisibil, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Prin art. 129 din
Constituția României, a fost statuat principiul potrivit căruia, părțile
interesate pot apela la protecția judiciară a drepturilor subiective încălcate,
oferită imparțial de către instanțele competente, în cadrul sistemului
procesului civil.
În raport cu
principiul statuat prin textul menționat, admisibilitatea unei căi de atac și,
pe cale de consecință, provocarea unui control judiciar al hotărârii atacate,
este condiționată de exercitarea acesteia în condițiile legi.
Mai mult, potrivit
dispozițiilor cuprinse în art. 129 (1) C. proc. civ., legiuitorul a impus în
sarcina persoanelor interesate exercitarea drepturilor procedurale în
condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege sau judecător.
Prin urmare, revine
persoanei interesate obligația de a sesiza jurisdicția competentă, în
condițiile legii procesual civile, aceleași pentru subiecții de drept aflați în
situații identice.
Totodată, aceleași
exigențe exclud examinarea în fond a unei cereri formulate sau a unei căi de
atac în alte condiții decât cele determinate de dreptul intern, prin legea
procesuală.
Din dispozițiile C.
proc. civ. rezultă că, între alte condiții ce se cer a fi întrunite cumulativ
pentru exercitarea oricărei căi de atac, una privește existența unei hotărâri,
determinate ca atare de lege, susceptibilă a fi supusă controlului judiciar pe
această cale.
În cauză, completul
de 9 judecători a fost investit cu recursul declarat împotriva unei hotărâri
prin care Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios
administrativ și fiscal a respins, ca inadmisibilă, o cerere, care nu este de
competența instanțelor judecătorești.
Legea procesual
civilă nu stabilește posibilitatea atacării cu recurs a unei decizii, în cazul
când aceasta este pronunțată de instanța supremă.
Drept urmare, în
atare situație, admisibilitatea recursului este examinată în raport cu
dispozițiile de drept comun, respectiv ale art. 299 C. proc. civ.
Din dispozițiile art.
299 C. proc. civ., rezultă că una din condițiile ce se impun a fi întrunite
cumulativ pentru exercitarea recursului, privește existența unei hotărâri,
determinate ca atare de lege, susceptibilă de reformare pe această cale.
În speță, însă,
această condiție se constată a nu fi îndeplinită.
Pe de altă parte,
potrivit art. 24 din Legea nr. 304/2004, republicată, completul de 9 judecători
judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate în primă instanță
de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Totodată, prin art.
21 din Legea nr. 302/2004, republicată, a fost stabilită competența secțiilor
de a judeca recursurile, în cauzele determinate de C. proc. civ., iar prin art.
22 din același act normativ a fost reglementată competența secției penale a
Înaltei Curți de Casație și Justiție, între altele, de a judeca în primă
instanță procesele penale, în cazurile expres prevăzute, determinate de
calitatea persoanei.
Din coroborarea
textelor legale menționate rezultă, pe de o parte, că secția de contencios
administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca și celelalte
secții de altfel, cu excepția secției penale în cazurile arătate, pronunță
hotărâri irevocabile, nesusceptibile de a fi atacate cu recurs.
În speță, completul
de 9 judecători nu are nici atributul și nici caracterul conferit instanței
superioare secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de
Casație și Justiție.
Așadar, cum recursul
privește o decizie a secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei
Curți de Casație și Justiție, care pronunță hotărâri irevocabile, este evident,
că nu sunt întrunite cerințele prevăzute de art. 24 din Legea nr. 304/2004.
Prin urmare, față de
cele ce preced, precum și pentru a da eficiență principiului constituțional al
egalității în fața legii și autorităților, instanța este obligată a examina
căile de atac cu care este sesizată, prin prisma îndeplinirii condițiilor de
exercitare stabilite de legea procesuală și a respinge, ca inadmisibilă, orice
cale de atac neconformă acestora.
Or, în cauză aceste
cerințe se constată a nu fi îndeplinite.
În consecință, pentru
considerentele ce preced, Curtea va respinge recursul ca inadmisibil.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E:
Respinge, ca
inadmisibil, recursul declarat de reclamanta O.C. în nume propriu și ca
reprezentant al reclamantului C.O. împotriva Deciziei nr. 2884 din 1 iunie
2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios
administrativ și fiscal, în dosarul nr. 8126/1/2009.
Irevocabilă.
Pronunțată, în
ședință publică, astăzi 24 ianuarie 2011.